Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat.Insa in noaptea ce abia se incheiase nu se schimbase nimic. Trecutul era acelasi iar viitorul era la fel de imprevizibil, la fel de complicat. Am deschis din nou ochiii si intalnit privirea insistenta si blanda a unor ochi albastrii. Totul se terminase, furtuna trecuse si spiritele se linisteau din nou, reveneau la normalitate. Viata isi relua cursul monoton pe care il avea zilnic. Si totusi tacerea stapanea inca peste toata camera. Intunericul incepea sa paleasca iar lumina ce intra prin perdelele de la fereastra dezvaluia dezordinea din camera. Geamantanul de pe jos, cartile aruncate pe covor si dulapul gol.. Nimic nu ma putea face sa-mi aduc aminte de ce se intamplase, nu puteam sa imi amintesc nimic. Cei doi ochi albastrii continuau sa se holbeze la mine intrebatori dar nici unul dintre noi nu indraznea sa scoata vreun cuvant.Am inchis ochii si somnul m-a cuprins din nou.
