miercuri, decembrie 30

Prin ochii tăi...

Rătăceam printr-o lume de mult pierdută şi paşii îmi erau nesiguri. Eram singură şi oftam adesea, apăsată de greutatea unei armuri pe care o purtam asupra mea în încercarea de a mă proteja în faţa lumii de afară. Îmi îngreuna cu mult cuvintele si gândurile, îmi micşora vocea şi îmi pleca privirea, dar mă ţinea departe de ciudatul obicei al lumii de a lovi fiinţele slabe. Cu fiecare atingere, oricare dintre vieţuitoarele pe care le întâlneam în drumul meu reuşea să ia o bucată din mine, descompletând imaginea frumuseţii mele, pe care oricum nu o mai credeam a fi aievea. Trăiam cu vise în loc de aer şi mă hrăneam de multe ori cu rădăcini de zâmbete ce nici măcar nu-mi aparţineau, pe care le întâlneam din întâmplare pe cărările pe care păşeam stingheră. La asfinţit zăream mereu, mult prea departe, mirajul fericirii ce lucea în bătaia razelor leneşe. Înaintam mereu spre el, în încercarea disperată de a ajunge să strâng în braţe, chiar şi pentru o bătaie de inimă, culoarea fericirii. Am călătorit mult timp aşa, având în faţă o destinaţie incertă şi-un drum prea lung. Şi toate astea până în prezent. Când mersul greu s-a prefăcut în zbor şi-armura în visare, atunci te-am regăsit într-un prezent mult căutat. Nu ştiu de unde vii şi încotro te-ndrepţi, nu ştiu cine şi de ce te-a adus, dar te regăsesc în prezentul meu şi mă rătăcesc în labirintul tău din care sper să nu mai ies vreodată. Prin ochii tăi pot vedea acum o altă imagine ce mă întruchipează într-un fel pe care nu l-am mai văzut vreodată, pe care nicio oglindă nu l-a mai putut reda, pe care niciun alt om nu l-a mai putut pune in cuvinte. Şi nu mai umblu pe cărări de mult pierdute şi parcă nici nu mai ştiu să fiu altfel decât aşa cum mă găseşti şi tu acum, în timp ce stau întinsă în aşternuturile calde, prinsă în braţele tale şi în vraja ochilor tăi. Ce faci din mine? Privirea ta mă curăţă de orice îndoială în timp ce amprentele tale rămân impregnate pe suprafaţa fiinţei mele cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, reîntregind aşa cum îţi doreşti imaginea ce mă întruchipează. Mă văd prin ochii tăi aşa cum nu m-am mai văzut vreodată, aşa iubită şi frumoasă, în lumina slabă a unor scântei de sarbatoare, şi parcă şi fiinţa mea începe să se-ncreadă în cuvinte, pe care le repeţi la nesfârşit în speranţa că o să mă văd şi eu aşa, restaurată de iubirea ta, cu un ceva al meu mult prea frumos. Nu stiu dacă e doar Crăciunul sau atmosfera încălzită de zâmbetul şi alintul tău, dar iţi ascult cu exaltare ritmul vietii şi mă bucur de oportunitatea de a sta, chiar şi pentru o singură bătaie de inimă, în faţa ta, împlinindu-mi astfel vechea dorinţă de a strânge în braţe fericirea. Mă regăsesc aici aşa cum nu m-a mai văzut nimeni vreodată, aşa cum numai ţie ţi se pare că mă vezi, în frumuseţea asta mult prea incertă, în liniştea tărâmului nostru. Şi sper că totul va dura mai mult decât o simplă şi mult prea efemeră bătaie de inimă. Căci totul e frumos în ascunzişul nostru şi eu mă simt mai bine. Mai ţine-mă te rog, aici, blocată în mirajul ăsta, nu mă arunca la loc pe cărările pustii, unde nu mă mai pot vedea prin ochii tăi. Ar fi păcat de ei să uite ce-au găsit, ar fi păcat de mine să pierd ce vreau să ţin.

P.S Sorry for being grumpy and boring lately. I miss you. I need cuddles.

marți, decembrie 8

You and me

Ce facem? În ce cercuri ne învârtim şi cât de tangente sunt ele? Care sunt şansele coliziunii realităţilor? Şi ce prognoze se fac în legătură cu noi? Ce facem? Ce suntem? Cum acţionăm? Între noi arde totul într-un sentiment încins pe care ştiu că îl auzi şi tu sfârâind într-un cotlon pe care nu vrem şi ne e frică să-l parcurgem, înafara noastră e frig şi trist, e un pustiu prea greu şi multă lume ce ne-aşteaptă. Între noi sunt ani lumină ce se comprimă-ntr-un sărut sau în momentele în care-mi şopteşti secunde la ureche. Şi totuşi, îmi eşti din când în când aici, pe-aceeaşi undă şi te simt cum gâfâi în căldură. Între noi e lumea toată şi nimic anume. Ce stă atât de vehement între noi? Ce-ţi stă în cale? Un fel de sentiment absurd, vreo imbatabilă legendă a unui trecut ce trebuie ţinut, a unei preconcepţii cum că totul va sfâşi în praf şi pulbere dacă va fi aşa cum vrei, ori doar nu vrei a-mi spune că sunt doar un vis nerealizabil, în noaptea albă a unui copil prins în realitate, şi mă ţii închisă între linişte şi întrebări până voi realiza şi singură că nu sunt şi nici nu voi fi vreodată parte din ceva mai mult decât un vis. Şi până la urmă, spune-mi tu, ce sunt eu? Sunt doar o fază trecătoare, o şoaptă-n vântul iernii grele sau un proiect de realizat, doar o altă piesă dintr-un mai mare si mai complicat joc?  Sunt tremur pentru suflet şi pericol pentru viaţă? Mi-e corpul bocnă şi totul arde mocnit în interior. Un fulger al gândirii a aprins grămada de nedumeriri ascunse, ce arde-acum alimentată de oxigenul speranţelor. Se-aude groaza, se-aud şi toate zâmbetele de-odată, se-aud şi plânsetele nopţilor târzii şi-mi strigă toate să mai fac un pas spre a descoperi deznodământul basmului ăstuia în care tu şi cu mine ne unim ziua şi împărtăşim în linişte şi noaptea. Dar nu te teme, nu-aştept revoluţii sau schimbări miraculoase, nu vreau discursuri sau replici căutate în adâncuri spre a servi drept mulţumire pentru mine. Nu-ţi cer să faci alegeri colosale, sunt conştientă că nu pentru asta eşti aici. Acum şi-aici s-au vărsat nesiguranţă şi mult prea multă tăcere. E doar din frica de a nu fi mult prea mult sau prea puţin, de-a figura în plus în schema vieţii tale, de-a fi nimic şi a pretinde mult prea mult. Căci zidul realităţii tale e cel ce mă trezeşte de fiecare dată şi mă îndeamnă să-mi găsesc noi şi noi discuţii despre ce sens am eu şi ce facem aici. Secunda următoare va fi cufundată din nou în linişte şi miros de noi, căci totul se calmează atunci când ochii tăi se aţintesc asupra mea, când te am în prezentul material. Şi poate asta mă şi ţine ancorată în realitatea visului ce te prezintă în perfecţiunea asta pe care probabil numai eu o sesizez, fără momentul ăla aş fi cedat de mult, agonizănd în lacrimile frustrării mele. Şi dacă numai o privire mă poate ţine în această lume a frumosului, atunci nu pot decât s-o las să îmi calmeze iar şi iar şi iar semnalele de-alarmă şi să mă pregătesc de momentul în care o să mă autodistrug în lipsa ei. Eu las tot visul meu să trăiască. Dar totuşi, ce facem?

Gândul no. 2: In my world, there's you and me. And I don't care about world peace or what other people say or any of all the things that could happen, all I care about is you and me. And I'm afraid that something is going to happen and everything is going to collapse. But I'm not going to give up. And I will continue to embarrass myself like this and wait. Cause maybe, one day in the future of this dream, things will work out. And I will wait for that particular one day, until the end of time. 

duminică, noiembrie 8

Întuneric şi dezmierdări

După artificii, atmosferă cu miros de piele înfierbântată şi sentiment. Întunericul oferă linişte cuvintelor şi protecţie sufletelor. E curios cum numai în întuneric se văd şi recunosc pe deplin sufletele, cum numai întunericul scoate lumina din ele şi le împreunează. Se-aprind precum stelele în negura nopţii şi îşi formează galaxii prin cuvinte mute, lăsînd trupurile în odihnire adâncă şi gândurile în galop pe păşunile impulsurilor. Îţi simt trupul ce se lasă greoi pe al meu în semn de adormire şi pentru o secundă simt cum se cutremură totul în mine. Respiraţia ta caldă se revarsă în raze limpezi pe gâtul meu şi pieptul îţi respiră cu amploare lipit stâns de spatele meu şi parcă îmi vibrează inima când te simt atât de-n linişte. Îţi aud inima bătând desluşit în timpanele mele şi iţi simt muşchii cum se încordează în strânsori leneşe din când în când, spre verificarea prezenţei mele. Nu pot ajunge la gândurile tale, n-am găsit încă o cale de desluşire a lor în întuneric, dar simt ca ţi-e linişte şi ţie şi nu te mai întreb spre ce meleaguri îţi călătoreşte mintea, deşi ard de neştiinţă. Îţi simt buzele presate tandru pe ceafa mea şi mă cutremur ca răspuns la alint, apoi îţi simt capul prăbuşindu-se înapoi şi linişte. Rămâi în nemişcare şi eu mă-ntorc la ordinea mea nearanjată, inspirându-ţi până în adâncul sufletului izul de persoană îndrăgită. Fără să îmi dau seama cum şi de unde mă întorc la realitate, în mine răsună-acum un scurt şi înfundat sforăit leneş. Respiraţia îţi este regulată şi hotărăsc să te las în visare încă un moment şi nu îmi pot ascunde un zămbet plin de exaltare copilărească la auzul sunetelor scurte şi joase pe care le scot visele. Îmi las trupul moale în braţele tale şi încerc să capturez momentul, spre a-mi servi ca amintire. Într-un final uitat de timp, mintea ţi se deşteptă buimacă din visare şi corpul meu percutează întorcându-mă cu faţa la tine. Te dezmierd minute-n şir ca pe-un copil cu vise rele până somnul te fură din nou din lumea reală.  Te-nvăţ şi totodată învăţ şi lumea reală prin respiraţiile tale, prin pielea ta lipită strâns şi fără grijă de a mea. Ciudat cum numai în întuneric se regăseşte vulnerabilitatea sufletului, cum liniştea pune stăpânire pe atmosferă când sufletele se regăsesc, cum mie mi-e linişte în braţele tale. Ciudat cum sufletele zâmbesc în somnolenţă şi trupurile îşi duc somnul împreunate, în miros de piele înfierbântată şi sentiment. Dar eu te-aştept să-ţi dai armura jos din nou şi să-ţi lipeşti pielea goală şi sufletul de mine, căci pacea te aşteaptă şi somnul ţi-e pregătit cu meticulozitate, cu alinturi îndelungate şi căldură. 

joi, octombrie 8

Ăsta e momentul in care...

 Ăsta e momentul în care mă iei în brațe...Corpurile se strivesc în îmbrățișare în timp ce brațele se încolăcesc în strânsoarea familiară. Capul meu își găsește răgaz pe pieptul tău, de unde se aude bubuind interiorul. Parfumurile puternice de suflete sunt țipătoare și se împreunează în liniște. Materialitatea rămâne inertă,  în timp ce mușchii se încordează strângând și mai tare realitatea, cu impulsuri mici de posesivitate. Cu ușurință, ca și când ai culege o scamă, mă ridici de la pământ și-ți ajung cu totu' în brațe, trup și suflet lipsite de greutate sau control. Mă ții așa, blocată-n timp și spațiu, ca într-o căsuță în care răul n-are cum s-ajungă. Și e cald și bine aici, în momentul ăsta, în care mă iei în brațe. 
Ăsta e momentul în care mă săruți... 2 buze zâmbitoare se apropie de mine și își presează materialitatea de alte 2 buze ce își găsesc casă pe chipul meu. Sărutul este aprig la început, ca și când gurile ar dori să se lipească strâns și pentru totdeauna, apoi timpul și mișcările încep să le frământe strașnic într-o suculentă atmosferă de dorință. Se despart pentru puțin timp, destul cât să respire sufletul și-apoi își reincep asaltul. La final, sărutul devine leneș și tărăgănat, gurile zăbovesc împreună, apoi se despart în zâmbet. Și buzele străine își continuă avalanșa, călătorind de-a lungul centimetrilor pătrați de piele ce tresare sub presiune. E cald și bine aici, în momentul ăsta, în care mă săruți.  
Ăsta, chiar aici, e momentul în care mă privești... Privirea îți rămâne ațintită și ochii îți sunt scrutători. Fără să vreau, te-observ blocat asupra mea și-ți simt căldura ochilor până în măduva oaselor. Mă opresc din agitare și-ți întâlnesc privirea, blocând realitatea în secundă. Îți sclipesc scântei de emoție și culoare în ochi și îți zâmbește ființa, e că și când în fața ta nu s-ar afla un simplu om, ci o amintire de curând regăsită. Nu cred c-aș mai putea să dau un nume-anume privirii ăsteia, dar mă privești în "felul ăla" și liniștea agitată din interiorul tău își expune scânteile. Mi-e drag de ochii calzi ce își arcuiesc priviri subtile asupra mea. Și e cald și bine aici, în momentul ăsta, în care mă privești.
Ăsta e chiar momentul în care îmi vorbești.. Buzele ți se arcuiesc în mesaje și expresia îți susține discursul. Vocea ta îmi străpunge sinapsele neuronale, călătorind prin secundă. Rămân așa, fermecată de sunete și mesaje și te ascult în mare liniște. Pentru că acum, din mintea ta coboară mici frânturi și se lipesc adânc în cutia mea craniană, acum te-nvat și-alcătuiesc cu ușurință hărți și cărți despre tine. Cuvântul îți stă ca mărturie și jur că aș putea să stau vieți întregi, imprietrita lângă tine, să îți ascult vocea. Și știi de ce? Pentru că e cald și bine aici, în momentul ăsta mic, în care îmi vorbești.  
Și că să-nchei momentele de astăzi, nu pot să scot decât frânturi din ieri. Nu pot să povestesc decât despre scântei adevărate și buze moi și inimi ce bubuie. Pentru că ăsta e timpul în care trecem în istorie toate îmbrățișările și săruturile și privirile și cuvintele, spre a fi rememorate peste ani și ani, de sufletele încă tinere și iubitoare. Și pentru că mi-e drag și bine, rămân în sfera bunelor momente și va urma...  

vineri, septembrie 25

Noapte cu ploaie

In liniștea absurdă a nopții orașului, ploaia se aude subtil la coliziunea cu geamurile, cântându-și muzica eternă de cristal. Mirosul intens de ploaie și dorință învăluie atmosfera camerei colorate. Noaptea ne-a invaluit trupurile dezgolite într-o esență de întuneric și agitație și ne-a lăsat așa, împietriți în secunde. Te simt respirând adânc în brațele mele și pentru o secundă pot să jur că îți aud inima bubuind în urechile mele. Miroși a acasă și fericire, și e atât de liniște în brațele tale încât am impresia că lumea toată plutește într-un univers paralel, departe de locurile acestea și suntem singuri, noi și ploaia. Tavanul strălucește încă a scântei de plăcere, iar pe podea zac, printre teancuri de râsete și povești, o multitudine de emoții ce se ciocnesc în contopire. Ființa mea te caută prin întuneric și îți deslușesc cu ușurință trăsăturile familiare când îți arcuiești buzele într-un zâmbet și vocea ta străpunge întunericul. îți gust cuvintele literă cu literă, urmărindu-ți linia buzelor cu fiecare arcuire pe care o fac și le ascult vraja silabă cu silabă. îmi șoptești secunde la ureche și buzele tale desenează afecțiune pe pielea mea fierbinte în timp ce degetele tale îmi fac ființa să vibreze. Eu nu mai reușesc să-mi regăsesc cuvintele, pe care le-am împrăștiat  prin geamăt  în atmosfera caldă, îmi îngrop fața în gâtul tău și mă rezum la a-mi plimba vârful degetelor de-a lungul spatelui tău, simțind fiorii ce se împrăștie în corpul tău ce zace moale. Sufletul meu îți zâmbește tacit în speranța că îi simți căldura care străpunge pieptul meu ce stă lipit de-al tău și liniștea se lasă iar peste noi. îți ascult respirația ce pare acum mai liniștită și nu pot să mă abțin din a te transforma în litere. și stând așa, scriu kilometrii întregi de vorbe, în liniște și fără grabă, pe care le așez apoi cu grijă undeva în amintiri. Numai așa vei dăinui pentru o viață-n viață mea, indiferent de secundă și anotimp, prin amintiri și fapte și cuvinte. și-acolo vei rămâne pentru totdeauna al meu, într-o seară târzie dăinuită de ploaie și îmbrățișare. Sper că nu te deranjează literele.
 
 
 
 

sâmbătă, septembrie 5

Artificii

În lumina obscură a unei camere albe se zăresc, într-o timiditate absurdă, undeva pe tavanul înalt, artificii. Şi nici un pirotehnist prin preajmă. Şi nici un zgomot puternic de explozie, doar linişte. Doar sunete de zâmbet se mai propagă prin universul alb şi-atestă inimi. Sub ploaia de artificii, destul de departe de explozia de culori, într-un colţ al universului, două trupuri îşi găsesc materialitatea şi ecoul celor două suflete vibrează. Cu mişcări timide şi totuşi hotărâte, acolo jos, se comunică. Cele două trupuri menţin contactul, vorbindu-şi prin simţire. Ochii se întâlnesc adesea ţipând cuvinte mute în secundele în care-apucă să privească. Apoi se-nchid iar şi se apropie, lăsând loc doar cât pentru un purice între buzele flămânde. Pentru un moment doar, rămân la foarte mică distanţă în timp ce una dintre guri se arcuieşte într-un zâmbet copilăresc ce e întrerupt rapid de atingerea fierbinte a celeilalte. Arome dulci îmbie sărutul ce începe să prindă amploare pe ritmuri de dorinţă. Aşa se nasc şi artificii, ce cresc şi ele în intensitate odată cu secundele prin care supravieţuieşte sărutul. Mâinile călătoresc nestingherite în timp ce buzele se lasă din când în când strivite de strânsoarea tandră a dinţilor. Căldura părăseşte apoi buzele ei şi se mută cu scurte coliziuni cu pielea, pe gât. Artificii, miros de fiori şi sunete de zâmbete, gânduri amestecate şi încă multe chestii ce nu pot fi definite de cuvinte alcătuiesc universul. Şi nimic altceva nu se mai simte. Anesteziate de trăiri, corpurile se-mbrăţişează în dorinţă, îşi gustă mireasma, se pierd în simţire. Şi-apoi se mai strâng încă o dată-n braţe şi ochii se-ntâlnesc din nou şi universul se micşorează cât să-încapă în priviri. Şi-ncet încet, sufletele revin la realitate, îşi vorbesc cu cuvinte zambite pentru un timp şi o iau de la capăt. Şi încă nu se ştie cum şi de ce, dar artificiile continuă să le cânte tandreţea şi sufletele îşi continuă avalanşele de săruturi. Dar e cald şi bine şi nimeni nu are nevoie de răspunsuri. Pentru că nimic altceva nu are importanţă.

sâmbătă, august 1

Post cutremur, furtuni,cataclisme.

Am supraviețuit cutremurului. Da, ființa mea a fost zguduită de la interior spre exterior de un cutremur devastator. Și chiar dacă încă nu s-a descoperit ce provoacă cutremure în sufletele oamenilor și cum le putem evita, puținii supraviețuitori care rămân în picioare pot confirma că pagubele sunt enorme. Emoțiile au scăpat de sub control, visele bântuie nestingherite pe coridoarele din lobul drept, speranțele țiuie în urechea stânga și o negură ciudată acoperă întregul. O singură rază mai străpunge pâcla, strecurându-se printre cioburi. Încă un răsărit de soare. Îmbrăţişarea valurilor ce se contopesc cu malul promite multe. Cine nu a spus niciodată că iubeşte marea, nu a simţit-o niciodată cu adevărat. Pentru că eu cred că numai marea înţelege cu adevărat tandreţea...Comunică de mii de ani prin vuiet, îmbrăţişându-ne tuturor destinele. Ne uneşte, ne aduce amintiri, ne vindecă. La mare se naşte frumosul şi se croieşte viitorul. Plaja ne e casă tuturor, oferind linişte sufletelor zbuciumate si lăsând loc poveştilor. Marea ne spală de gânduri şi ne uşurează inima. Iar soarele, soarele pecetluieşte în fiecare dimineaţă alte amintiri, alte sărutări somnoroase, alte începuturi. Și pentru că eu încă mai cred în oameni și în puterea lor de a iubi și a lupta, îmi rescriu memoriile post furtună la mare și regăsesc imaginea răsăritului în fiecare zi în telefonul meu și el îmi amintește mereu de un viitor mai bun, un viitor mai simplu. Și poate că naivitatea e cea care îmi permite să continui, să cred in fiecare mic detaliu sau persoană care pătrunde la momentul potrivit și se cuibărește în mine. Și câteodată avem nevoie de puțină nebunie la plic deci decidem să ne aruncăm în golul necunoscutului. Și golul se termină undeva, depinde însă cum. Finalul probabil ca mereu provoaca un cutremur. Dar vom supravietui pentru ca marea va fi mereu acolo să ne spele de lacrimi, să ne refacă după cutremure. Căci marea înțelege și iartă, vizualizează dezastrele cu ochi senini și nu condamnă inimile ce se leagă de ei. 

luni, iulie 6

Ceva

Sunt momente care ne zguduie existența și ne fac să ne dorim mai tare decât oricând să ne găsim locul, să găsim "ceva-ul" care să facă ca toată învălmășeala să capete un sens. Suntem toți în căutarea ceva-ului care să ne salveze. Și dacă suntem destul de norocoși, ajungem să cunoaștem noțiunea salvatoare. Fie că este o persoană, un loc, un sentiment, totul pare că se rezolvă. Am făcut greșeli. Bănuiesc că nimeni nu e scutit de ele. Până la urmă, ele sunt cele care ne învață cum și de ce să continuăm. Am încercat să le repar și nu cred că am reușit să mai fac ceva cu toate, dar nu ar trebui să primesc niște puncte în plus pentru că am încercat? Adică, nopțile nedormite și cicatricile pe care le-au lăsat toate momentele proaste în urmă nu ar trebui să justifice nimic? Și toate momentele în care aș fi vrut să mai pot face ceva ca să repar ce-am stricat? Toate mesajele pe care le-am scris dar nu le-am mai expediat, care-au rămas notate în adâncul meu? Toate nopțile în care aș fi vrut să mai am puțin curaj, toate momentele în care aș fi vrut să mă întorc dar nu am mai avut unde, pentru că mă pierdusem undeva pe drum și nu mă mai regăseam, toate momentele care m-au descurajat? Nu cer compasiune pentru că știu că nu o merit. Mi-am plătit greșelile, mi-am învățat lecțiile. Și-am învățat undeva în drumul meu spre regăsire că trebuie să te ridici singur și să înveți din nou să pășești tot singur. Și-abia atunci când o să-nveți să stai pe propriile picioare fără niciun ajutor, abia atunci soarta o să îți surâdă. Și-abia atunci o să-ți găsești, sau cel puțin o să pară că ți-ai găsit, elementul salvator. Și pentru o perioadă, o să fie tot ce ai nevoie ca să îți recapeți încrederea. Și poate că o să te surprinzi undeva într-o seară târzie, în preajma ceva-ului, gândindu-te la cât de mult te iubește soarta. Așa cum și eu mă surprind mulțumindu-mi pentru curajul de a accepta ajutorul.    


Gândul nr. 1: Îmi ești tortură și-alinare. Îmi ești salvare grandioasă și refugiu și zâmbet. Și eu chiar n-ar trebui să spun asta, pentru că am promis că nu mă voi îndrăgosti de tine. Și încă nu încerc să încalc promisiunea. :D

joi, iunie 11

Exprimați-vă, vorbiți, trăiți

Sentimente multiple gravitează în fiecare suflet, îngrămădite în lumina slabă. Acolo sunt toate trăirile de care nimeni nu mai vorbește, pe care nimeni nu le mai pune în ordine sau șlefuiește. Stau așa, în învălmășeala lor organizată pentru că nimeni nu mai are curajul să le scoată la iveală. De ce..? s-ar întreba mulți oameni ca mine, care trăiesc în bula de săpun în care iubirea ține loc de aer și totul se explică prin ceva fără sens. Le e frică de ceva inexistent.. și asta pentru că nimeni nu i-a învățat cum e să simți cu adevărat. Fiecare suflet poartă o mască și nu din plăcerea vinovată de a ne pune în scenă întreaga noastră viață, ci din frică. Mă întreb adesea, de ce vă e frică să simțiți? Nu vă expuneți ființa ascultându-vă sufletul. Nu vă temeți, nimeni nu vă va judeca dacă scoateți trăirile la înaintare, ba chiar veți fi admirați pentru curajul de a trăi. Vă colorați zâmbetele în alb și negru din teama de a nu lăsa culorile să iasă la iveală și le trăiți în spatele pereților de gheață meniți să calmeze inflamațiile sufletului. Lăsați culorile să iasă din interiorul vostru, să coloreze cu strălucirea lor universul și vă promit că nimeni nu o va numi expunere, veți fi numiți artă și veți împrăștia culori în viața celor din jur. Să nu vă fie frică de oameni, creați legături cu ei și transmiteți sentimente prin conexiuni wireless. Doar așa veți cunoaște și înțelege că sentimentul unui individ nu e singular și se ridică la pătrat de fiecare dată când e împărtășit cu cine trebuie. Iubiți și lăsați-vă iubiți. Nu vă mai ascundeți ființa, încorsetând-o în ideea că nu meritați sau că nimeni nu e destul de nebun să se avânte în aventura ce o constituiți. Exprimați-vă, vorbiți, trăiți. Sentimentele dezvăluite nu înseamnă expunere, înseamnă legătură..legătură cu voi, legătură cu ceilalți. 

marți, iunie 2

Jurnalul unei iubiri imposibile

Mi-am îngăduit pentru o secundă să zăbovesc în camera amintirilor cu tine. Am stat acolo, împietrită în fața unei căni cu cafea, în timp ce totul se prăbușea în jurul meu. Am rămas speriată în mijlocul ceții care îmi înconjurase ființa, am privit fiecare gând în ochi, am renumarat fiecare posibilitate până când lacrimi adânci m-au adus la realitate. Am stat în fața unei căni și am plâns, în amintirea lucrurilor ce aveau să se întâmple și și-au găsit eșecul în trecut. Și pot să jur că nimic nu m-a durut mai tare decât momentul în care mi-am îngăduit să simt, să rememorez, să cred. M-am izbit de zidul prezentului cu o viteză pe care nu o mai putea determina nimeni și materialitatea mea a început să doară. Mă doare sufletul. Calc în fiecare zi pe amintirea unui vis pictat în culori pale. Privesc frânturi de imagini, încercând să arunc în prăpastia necunoscutului fiecare nouă săgeată care îmi șuieră pe lângă urechi, care îmi vorbește de ce-a fost. Iar în momentele în care nu mai fac față, îmi îngădui să îmi las ființă în mâinile altora. Gravităm unii în jurul celorlalți atrași de forța sentimentelor. Și toate afurisitele alea de stele reprezintă doar suflete ce strălucesc în negrul nopții, știi? Și fiecare suflet are obiceiul de a-și găsi un alt suflet ca punct de reper, că rezolvare a problemelor. Și fiecare suflet se simte altfel, se experimentează într-o altă manieră. Mi-am îngăduit să simt, să port doliu pentru amintirile moarte și apoi mi-am continuat ascensiunea printre suflete, stingheră. Am stat în fața unei căni și am plâns, ore în șir, până când cana s-a transformat în cănile în care odată fusese cafea și ziua s-a transformat în noapte și apoi iar în zi. Apoi, m-am hotărât că trebuie să mă ridic, să las în urmă cănile. Și m-am ridicat și am dansat. Am dansat până culori au început să coloreze cerul, și negura să dispară din jurul meu. Am dansat până nu am mai simțit nimic, până când pașii mei au devenit cuvinte mute. Și am vorbit cu tine nopți întregi așa, încercând să te las în urmă, să ies din câmpul tău de gravitație. Mi-am explicat de mii de ori prin pași de bază conceptul de iubire imposibilă. Și ori de câte ori mi-am regăsit partenerul, am realizat că pașii s-ar sincroniza dacă mintea mea nu ar fi prinsă în câmpul tău gravitațional. Așa că nu mai pot decât să scriu un ultim omagiu pentru o iubire imposibilă, care s-a destrămat pe nesimțite. Rămâi al meu, suflet frumos, dar lasă-mă să mai dansez în viață.
 
 
 
  P.S: Spuneam demult: Și dac-ar fi să te câștige alta, aș învață-o să te simtă, exact așa cum m-ai învățat tu pe mine, pas cu pas, să acționez. Și-acum că te câștiga alta, nu pot decât să îmi doresc să vă sincronizați pașii și să vorbiți prin pași de bază muți. 

marți, aprilie 28

Război

  Ființa mea urlă prin zâmbete forțate de împrejurări. Își urlă durerea insuccesului la fiecare colț de stradă unde se mai aude vreo amintire. Sufletul îmi tremură încă de emoție neîmpărtășită. Mi-am închis întreaga colecție de gânduri într-o cutie de fildeș pe care am îngropat-o apoi cu nesiguranță în interiorul ventriculului stâng, unde bătăile susținute ale inimii le mai acoperă zumzetul, în speranța că voi reuși să adorm. Am alungat orice formă de interacțiune și tot ce mi-a mai rămas să fac a fost să evadez. Am părăsit temporar aglomeratul oraș, fiind conștientă că asta nu însemna decât că fug de adevăr, sau mai exact de ceva ce încercam să scot din adâncul meu. Dar m-a urmărit.. Am fugit de mine și de tot ce cunoșteam în speranța că atunci când realitatea mă va aduce iar la mal, voi fi pregătită să supraviețuiesc războiului. Cu toate astea, ființa mea urlă și numai eu mai pot auzi. Izolarea nu mi-a adus nimic în plus, căci acum mă întâlnesc cu același război de uzură pe care-l înfrunt pe două fronturi și încă nu știu dacă finalul mă va găsi în tabăra învingătoare. Ciudat, acum o lună jurnalul meu de bord arăta promițător. Totul era perfect aranjat și nimeni nu putea prevesti furtuna. Astăzi, jurnalul ăla afurisit nu mai dă detalii decât despre personajul pus în fața unui imperiu care se prăbușește sub furia gândurilor. Am crezut pentru un timp că am găsit locul în care pot să fac totul bine. Am crezut doar că asta era momentul în care lucrurile începeau să se așeze. Și m-am străduit, am făcut tot ce îmi stătea în putință ca să văd cum se clădește, pietricică cu pietricică, viitorul personajului meu. Toate astea până când realitatea m-a lovit din nou, ca un semnal de alarmă. Eram prea aproape, mă apropiasem prea mult. Trebuia să bat în retragere. Și retragerea mea va duce la prăbușirea imperiului. Dar trebuie să fac asta... Pentru mine, pentru noi.

vineri, martie 20

Forfotă

 Se vorbește în interiorul meu în fiecare zi de tine. Atâta forfotă și gălăgie nu a mai trezit nimeni până acum în orășelul numit cu A în cap și A în coadă. Se organizează parade, petreceri, cursuri festive și spectacole cu și despre tine săptămânal, iar din când în când, locuitorii eliberează simultan un puhoi de fluturi amețiți, ce se lovesc în zborul lor de interiorul meu. Se curăță și pregătește totul în detaliu, se organizează gânduri în sertare mici ale unei biblioteci imense, se plantează sentimente pe ici colo, pe unde au rămas numai trupurile uscate ale unora vechi, se vopsesc picturi lăsate în urmă de alți foști locuitori de onoare pe pereții lăturalnici ai orașului, se schimbă becurile pentru și mai multă claritate în privire și parcă totul învie în culorile țipătoare ale viitorului. Fricile sunt strânse de pe străzile pe unde bântuie de secole și adunate într-un țarc, la marginea orașului, unde sunt îngrijite cu mare atenție de volunatri cu cuvinte dulci. Se verifică și revizuieste scenariul în fiecare zi, corectându-se greșeli de ortografie a iubirii și gesturi stângaci în vorbire. Se vorbește în fiecare zi de tine, la știri, la radio, în școli, orașul tot e într-o continuă agitație cronică și cu fiecare zi care se șterge din calendarul așteptării, atmosfera începe să clocotească din ce în ce mai tare. Responsabilii cu timpul urmăresc secundele ce ne despart de realitate, în timp ce eu privesc cu admirație organizarea. În exterior, gura vorbește cu cuvinte despre tine, ochii strălucesc a nerăbdare și gesturile se antreneaza pentru marea competiție.  Mâinile testează variante salvatoare, iar genele flutură a sentimente prin aerul rarefiat. Inima, bate în ritmul unei frici de a dezamăgi, de care nu mai scap cu niciun remediu naturist. La locuri...Motor și..Acțiune! Ne filmăm povestea HD, cum mâna mea se leagă strâns de a ta și forfota din interiorul meu se multiplică de 1000 de ori când mă privești în ochi. 

duminică, februarie 22

Cumpănă, alegere, tu...

În viață, nu suntem scutiți de decizii. Suntem puși în fața lor și universul se așteaptă să ne descurcăm. Fiecare alegere pe care o facem plângând ne va schimba radical viața. De fapt, fiecare moment de cumpănă pe care îl înfruntăm în drumul nostru spre "ceva" ne va schimba viața, dar în momentele în care cumpăna ne depășește puterile și lacrimile apar, suntem siguri că ce urmează după va face ca lumea noastră să se întoarcă la 180 de grade și de cele mai multe ori ne sperie mai tare decât orice altceva. Sunt în întuneric și e frig. Stau în fața balanței mele și îi urmăresc conturul cu atenție. Simt că puterile m-au părăsit de mult și nu am niciun sprijin așa că încerc să mă concentrez pe gândurile mele, ele sunt singurele care mă mai țin în picioare. În partea dreaptă, cioburi mici și strălucitoare din amintiri se adună într-un taler, răspândind lumina bucuriei în încăpere. În partea opusă, imaginea unei realizări ce acum pare din ce în ce mai neînsemnată zace pe talerul ei, răspândind frigul. Cuvintele, promisiunile, entuziasmul și iubirea se înghesuie pe mica porțiune aurie din dreapta mea, dar parcă sunt umbrite acum de nesiguranță. Sentimentul de vinovăție îmi învăluie corpul și rămân nemișcată pentru un timp, rememorând trăsăturile frumosului vis pe care l-am îndepărtat de mine fără să vreau; șocul l-a aruncat în neant, lăsându-mă pe mine fără sprijin. Ochii îi sunt din nou blânzi și zâmbetul îi îmbujorează din nou obrajii, privirea îi e din nou susținută de dragoste și cuvintele îmi răsuna în timpane iar și iar. Nu vreau decât să știu că, lăsând balanța să se încline în partea dreaptă, voi ieși din întunericul ăsta și universul se va rearanja. Nu vreau să știu decât că visul îmi susține alegerea cu propria dorință și că nevoia disperată a fost singură care i-a îngreunat acum zâmbetul și i-a transformat căldura în frig.
 
 Ți-am înțeles reacția, deși mă tem de ea și de ce va urma după ea. Ți-am înțeles repulsia pentru că mă urăsc din ce în ce mai tare cu fiecare minut care trece pentru că nu am reușit să țin situația sub control. Te înțeleg și tot ce vreau acum este să mă asculți și să-mi vorbești, căci teama a pus stăpânire pe simțurile mele și dorința îmi urlă în cap. Aș renunța la orice în secunda a doua dacă mi-ai întinde mâna și mi-ai spune că vom fi bine pentru că abia atunci aș simți că pot să respir. Aștept îmbrățișarea cuvintelor tale calde atunci când vei considera că merit. Aștept sărutul moale și tot ce va mai urma după el, pentru că zarurile au fost aruncate și alegerea a fost făcută și tot ce mai vreau este să trecem peste. Cred că aveam nevoie de ceva care să mă facă să realizez cu adevărat ce îmi doresc și acum că am găsit momentul, știu că tot ce îmi doresc ești.. tu.  

 
 
 
 *Te iubesc și abia aștept să se rostească trăirea și să se demonstreze prin gesturi, căci vin* 
AMR:41 

sâmbătă, februarie 14

Acasă

 Te-am privit pentru o secundă și am simțit universul izbindu-se de mine și mi-au zâmbit toate stelele. Imaginea ta mi-a lovit simțurile din primul moment, trezindu-le la viață și îmbătându-le cu sentimente. Te-am privit pentru o secundă și mi-ai încurcat gândurile, legând noduri strânse între imagini și iubire. Vocea ta mi-a rămas impregnată în timpane, răsunând și amplificându-se până în adâncul ființei mele, iar zâmbetul tău zace încă în ochii mei, unde va dăinui pentru o eternitate ca mărturie a unui prim contact, căci distanța s-a micșorat considerabil când inimile s-au apropiat prin zâmbete. Te-am regăsit ca pe o veche amintire, ale cărei valențe le uitasem de mult și familiaritatea ființei tale se impregna din ce în ce mai adânc cu fiecare cuvânt pe care îl rosteai. Ți-am analizat fiecare emoție, căci gesturile îți trădau mintea și te-am simțit pentru întâia oară vulnerabil în timp ce privirea îți rămânea ațintită asupra a ceva ce părea că încerci să descifrezi. Privirea mea comunica cu fiecare emoție ce vibra în tine, ascunzându-le pe ale mele într-un roșu insistent ce-mi învelea expersia atât de evident. Stângăcie și nesiguranță, emoții complexe și descoperiri, toate astea au compus atmosfera, permițând personalităților să se cunoască, permițând copiilor să mai rămână copii pentru puțin, împrietenindu-se prin surâsuri. Te-am căutat până acum, regăsindu-te exact lângă mine. Nu îmi mai pot scoate din cap zâmbetul tău și vocea ta încă răsună în sufletul meu. Așa te port prin lumea mea, ținându-te strâns în minte, indiferent de moment sau acțiune. Ești impregnat în mine, te cunosc. Te-am descoperit din nou, că pe o realitate ireală, apropiindu-mă din ce în ce mai mult de ține cu fiecare minut în care îmi vorbeai, cu sau fără cuvinte. Ți-am descoperit trăsăturile și am început să îți învăț emoțiile contradictorii și m-am simțit în siguranță, m-am simțit acasă... 

  "În acel moment am realizat că tu nu ești lumea mea, tu ești universul meu. Cu tot cu găuri negre și stele căzătoare."

 Nu știu ce s-a schimbat, sau dacă e posibil ca lucrurile să se schimbe atât de ușor sau repede, dar distanța nu se mai măsoară în kilometrii și iubirea nu se mai măsoară în îndoieli. Te-am asimilat în ființa mea și aștept momentul 0 în care voi putea simți atingerea, de acum, fără griji, dar cu și mai multe emoții. Mulțumesc că mi-ai vorbit cu inima deschisă și ți-ai descompus ființa în emoții pe care am reușit să le percep și înțeleg mult mai ușor. Ești un copil care a crescut prea repede și în fața mea ești copilul fără bariere, și cred că asta înseamnă că nu sunt singura care și-a regăsit sentimentul de siguranță. Acum că o simți și tu, bine ai venit acasă.

vineri, februarie 6

Când te-am îndrăgostit de mine?

 *cuvintele murdăresc povestea prin banalitate așa că am să îi rog pe toți curioșii să închidă ochii și să îți pornească sufletul, apoi să îi deschidă și să citească cu el; numai așa se va înțelege cu adevărat aliniamentul de cuvinte ce urmează și ambiguitatea sentimentului* 


 Am sărit peste etape în aglomerația asta de sentimente și am declanșat avalanșa. Ne vorbim prin cuvinte mute, din care ceilalți nu desprind nimic, deși noi înțelegem semnalul scurt din fiecare nou rând. Nu aș putea să spun cu certitudine data la care toată discuția asta ascunsă a început, pentru că mințile noastre s-au legat treptat, fără că vreunul din noi să comande, dar acum niciunul nu mai are control. S-a dezlănțuit agitația, învăluindu-ne împreună într-un sentiment familiar, care ne ține în căldura lui, printre litere și subînțelesuri. Cuvintele nu ne stau ca mărturie, pentru că nu le punem mereu în pagină, dar ființele noastre vorbesc prin semne îngropate în simțire. Nu știu când și cum, dar te-am îndrăgostit de ființa mea iremediabil și de atunci trăiesc prin tine. Oricât de departe aș fugi, oricât m-aș ascunde de realitate, toate valurile mă aduc înapoi, ca și când nevoia mea de tine învinge orice altă forță. Și cine a spus că toate drumurile duc la Roma, se înșela amarnic, pentru că toate drumurile duc la tine, dragul meu. Te-am îmbiat cu prezența mea și ți-am lăsat mintea să explodeze, în mii de culori, amplasând fiecare gând al tău undeva în universul meu. Ai păstrat distanța, asigurându-te că pașii tăi își continuă traiectoria fixă, dar eu am așteptat. Am mers ținându-te de mână, pas cu pas, susținându-ți ființa în drumul ei și n-am încetat nicio clipă să cred în lumea ta. Încă de pe-atunci simțeam că te îndrăgosteam de mine și cu fiecare pas pe care îl făceam îți simțeam viitorul din ce în ce mai clar. Nu am conștientizat momentul în care drumul tău s-a transformat în drumul nostru și tu ai permis prăbușirea, pentru că ne-am continuat pașii fără să schimbăm atmosfera. Toate astea până acum, când m-am trezit în brațele tale, conștientizând de ce dependența de tine va salva totul. Ți-am conștientizat sentimentele atunci când mi-au urlat în ochi, căci ți-am simțit dorința amplificată de un milion de ori și m-am trezit la realitate. Niciodată nu au vibrat atât de tare în urechea mea până acum. Nu știu când te-am îndrăgostit de mine, dar..  

 *dar și mai ce? Sufletul meu a explodat în secunda 0 și am realizat că și fericirea naște lacrimi adevărate. Explozia de trăiri mi-a curățat sfletul de îndoieli, lăsând universul să răspundă la semnal și mi-am lăsat ființa pierdută printre ultimele cuvinte. E undeva acolo, analizând mesajul.*

...dar n-aș putea să exprim în cuvinte ce-am simțit când m-am trezit în fața realității sentimentelor. Sunt exact acolo unde aș vrea să fiu și țin de mână îndrăgostitul. Am așteptat atâta timp să-mi țin de mână îndrăgostitul, simțind iubirea transmițându-se prin extremități, așa cum iubirea mea s-a tot transmis până acum, așteptând semnale.  Te iubesc și pot să îți explic asta prin alte sute de pagini de cuvinte 

*mulțumesc*

miercuri, ianuarie 21

Omul care m-a făcut înger

Dezbracă-te, vreau să vorbim. Stai, ce faci? Nu! Lasă tricoul ăla pe tine, fii serios. Dezbracă-ți sufletul. Lasă toată armura undeva într-un colț și strălucește. Îmbrățișează căldura mea și lasă toată gheața asta care îți ține inima încorsetată să se topească, centimetru cu centimetru, până când îți va permite să mă simți. Uită-te în ochii mei și vorbește-mi. Nu, nu așa, privește-mă din interior spre exterior și lasă fiecare particulă a ființei mele să se lipească de una a ființei tale și să comunice. Doar așa vor reuși gândurile să se transmită. Astăzi vreau să ne vorbim fără cuvinte. Așează-te lângă mine și lasă-ți trupul să vorbească cu al meu, apropie-te. Hai să respirăm împreună. Lipește-ți buzele de pielea mea moale, așa cum ai făcut-o de atâtea ori până acum. Închide ochii și oprește-te în universul meu. Acum inspiră. Inspiră-mă în ființa ta cu totul. Nu mai încorda niciun mușchi, doar rămâi așa, blocat în secundă, profitând de conexiune. Golește-ți mintea, golește-ți sufletul. Dă-mi mie toate grijile și problemele tale și lasă-mă să înlocuiesc greutatea acestora cu iubire. Expiră. Parfumul meu mult prea dulce îți va fi deja impregnat în plămâni și ființa mea se va contopi cu idealurile tale și într-un final cu tine. De ce zâmbești? Hai, te rog, nu mai râde. Sărută ușor locul și lasă culorile să îți pătrundă în gândire. Lasă în urmă lumea și agitația și zgomotele și concentrează-te pe culori. Lasă-mă pe mine să-ți vorbesc. Probabil mă recunoști dintr-o amintire pe care nici măcar nu știai că o ai. Sunt tot eu, fata cu ochi verzi, doar că timpul a mai trecut puțin peste imaginea mea. De data asta îți vorbesc altfel, prin atingere. Iar tu, ești același tu al amintirii, omul care m-a făcut înger și apoi m-a învățat cum să zbor fără aripi, căci pe alea mi le-ai frânt drept lecție de viață. Lasă-mă să îți mulțumesc pentru încercări prin liniște. Analizează morfologia sărutului și desprinde din ea cuvintele. Mai rămâi puțin aici, unde e cald și dragoste. 

duminică, ianuarie 18

Ne place

 De ce vă iubim noi așa de mult? Ei bine, e complicat de simplu. Și nu ține nici de înălțimea sau anturajul vostru. Ne plac ochii sinceri și zâmbetele de copil care se îndrăgostește pentru prima dată, căci de fiecare dată zâmbiți la fel. Ne place când vă jucați cu părul nostru și când vă treceți degetele cu cea mai mare tandrețe cutreierându-ne trupurile mici care răspund cu un tremur aproape imperceptibil. Ne plac timiditatea și stângăcia voastră și faptul că ni le arătați numai nouă, lăsând imaginea de bărbat puternic în cuierul de la intrare. Ne place când ne contraziceți si ne place să ne dați dreptate doar pentru că ne iubiți. Ne plac lucrurile mici pe care le faceți pentru că știți că ne fac să zâmbim. Ne place părul vostru vâlvoi din diminețile târzii și faptul că ne-ați lăsa să ne jucăm zile întregi cu degetele prin el. Ne plac hainele voastre, mai ales atunci când le purtăm noi, prin casă. Ne place când ne țineți de mână pe stradă sau când va opriți din ceva doar ca să ne sărutați. Ne place când faceți mișto de noi, chiar și în momentele în care suntem supărate. Ne plac privirile voastre când vă uitați cu ochi mari atunci când pentru prima oară ieșim din dus cu un simplu prosop.Ne place că aveți mereu grijă de noi. Ne place chiar și gelozia. Ne place că mirosiți bine. Ne place când sunteți fericiți, mai ales atunci când știm că noi suntem motivul. Ne place când ne vorbiți despre lucrurile care vă pasionează și parcă vi se luminează ochii. Ne place când vă jucați cu noi, chiar și jocuri video la care nu ne pricepem. Ne place expresia voastră când sunteți abia treziți căci atunci arătați ca niște copii, indiferent de vârstă. Ne place atunci când faceți lucruri prostești. Ne place când sunteți calzi și ne alintați. Ne place autoritatea voastră și orgoliul imens. Ne place și intenția voastră de a plăti atunci când ieșim în oraș, dar nu o să vă lăsăm să faceți asta niciodată pentru că nu ni se pare corect. Ne place să vă vedem în preajma celor mici. Ne place că încercați să gătiți, deși nu vă iese mereu. Ne plac săruturile sincere, printre lacrimi, atunci când nu mai sunteți bărbați. Ne place să ne sărutați atunci când nu v-ați mai bărbierit de mult, căci ne simțim din nou mici atunci când bărba voastră ne gâdilă fața. Ne place că ne țineți protectiv în brațe, oricând și oriunde. Ne place când vă gândiți să ne cumpărați câte o floare, chiar dacă nu se întâmplă ceva special în acea zi și ne place când ne aduceți chestii dulci atunci când suntem supărate. Ne place să scriem despre voi. Ne plac toate micile lucruri care vă alcătuiesc, nu suntem toate în căutare de gesturi mari și atenții scumpe. Lucruri simple, acțiuni neplanuite, gesturi mici, nu aveți nevoie de nimic altceva. Vă iubim din ce în ce mai mult atunci când nu încercați să ne impresionați pentru că  abia atunci începem să vă cunoaștem cu adevărat și totul e un mister. 

joi, ianuarie 1

Bună dimineața

 Mi-am numărat pe îndelete și am încuiat în cutii de marmură,undeva în adâncul sufletului translucid, separat, greșelile și reușitele anului trecut apoi am așezat în fața mea o foaie albă pe care au început, pe rând, să se înșire fiecare dorință și speranță rămase neîmplinite, pătând-o cu cerneală. Când totul a fost gata aranjat, am împăturit foaia și am îndesat-o în buzunar, alături de banii pe care se spune că trebuie să îi ai la trecerea dintre ani. M-am oprit în fața unei oglinzi și mi-am privit interiorul, rezervându-mi puțin timp cu mine. Mi-am iertat fiecare ezitare, fiecare replică răutăcioasă și mi-am promis să fac tot ce îmi stă în putință să îmi continui ascensiunea pe scara vieții puțin mai organizat anul ăsta... M-am dezlipit de oglindă, aruncându-mi o ultimă privire, observând ochii verzi de sub căciula mult prea mare, în ei sticlea ceva, dar nu am mai avut timp să analizez căci cineva mi-a țipat în ureche, aducându-mă din nou la realitate. Am pășit pestre prag, sprijinindu-mă de mâna care îmi susținea spatele și frigul iernii mi-a paralizat simțurile instantaneu. Totuși, nici măcar în frigul iernii, gândurile nu îngheață, așa că ele continuau să se învârtă, undeva în universul paralel, de unde se propagă doar ecoul lor. Am afișat un zâmbet chinuit la vederea copiilor, care se jucau în zăpadă și veselia lor mi-a ridicat puțin moralul. Am închis ochii și am început numărătoarea inversă, completând glasurile celorlalți 10...9...8...7...6...5...4...3...2.. și aici m-am oprit, simțind un fior ciudat ce mi-a străpuns corpul. Mi-am amintit de obiceiul mamei, de a-și pune o dorință și am realizat că dorința mea se proiectase singură, în ultimile gânduri pe care le abandonasem în 2014 și primele gânduri ale noului an. Am mai zăbovit pentru câteva momente în lumea mea și am petrecut pentru puțin timp revelionul meu, așa cum era el, în universul paralel, așa cum mi-am promis că trebuie să se întâmple. Apoi, am fost pregătită să dau nas în nas cu 2015. Bună dimineața, adu-mi universul paralel în prezent, mulțumesc.