Ai plecat prea repede

Mi-ai spus in totdeauna ca vrei sa ma inveti, sa ma ajuti sa inteleg lumea si din prima clipa in care am fost impreuna mi-ai fagaduit ca pana la plecarea ta voi fi gata sa infrunt lumea si tot ce inseamna ea. M-ai invatat cand si cum sa zambesc , m-ai invatat sa accept si sa inteleg oamenii si animalele din jur, sa inving toate temerile si supararile cu fericire si ca gandurile neimpartasite imi fac rau. Dar acum, dupa plecarea ta, imi dau seama ca ai plecat prea devreme. Nu m-ai invatat tot ce trebuia. Dar poate ca ai fi facut-o daca cei de sus nu hotarau sa te ia acolo, langa ei. Nu m-ai invatat sa accept irealizabilul, intangibilul pentru ca stiai ca nu voi renunta. Nu ai ales in locul meu. Eu trebuia sa aleg. Pentru tine. Mi-am ales drumul. Ma incred in ce te incredeai ca sunt. Nu m-ai invatat niciodata sa pierd, de ce m-ai fi invatat?! Ai crezut ca nu o sa am nevoie de asta. Dar uite ca te-am pierdut si nu stiu ce sa fac. Nu m-ai invatat ce fac dupa ce pierd. Si acum stau si ma intreb: “Ce fac acum? Cu ce sa incep pentru a ma ridica? Mai exista vreo sansa sa termin ce incepusem, fara ca tu sa fi in apropriere?”

Am venit!

"Am venit..." si in clipa in care a atins incet piatra rece, a izbucnit intr-un plans in care ar fi vrut sa inece tot ce-a simtit vreodata. "Unde esti??" Si o durere infernala incepu sa-i striveasca intreaga fiinta. Durerea neputintei de a sta si a privi spre ceea ce nu mai este... Durerea inimaginabila a golului ce-si urla incontinu,cu toate fortele, nevoia de el, gol ce nu se va schimba,nici macar odata cu ea. Acum, cand drumul ei parea ca nu se poate continua, cand totul devenise fara sens, ca amintirea unui vis absurd dimineta, iar tot universul ei parea sa nu fi existat vreodata, fugise catre singurul adevar ce nu se va clinti niciodata, nici in absenta existentei sale..
"Ce fac? ...Ce fac acum? Unde pornesc cand drumul se inchide? M-ai invatat cum trebuie sa lupt, unde trebuie sa ajung,dar niciodata cum trebuie sa pierd, cum sa accept irealizabilul, intangibilul. M-ai invatat despre drumul meu, dar m-ai lasat singura inca de la inceput... De unde sa stiu daca e bine ce am ales? "
Frigul se simtea tot mai acut, vantul aducea cateodata urme vagi din zgomotul orasului ale carui lumini se zareau licarind la poalele dealului. Incepea sa tremure usor. Incerca sa regaseasca vocea gandurilor ei, incerca sa auda singura voce a lui care ii mai putea spune ce trebuie sa faca.
Realiza ca isi pusese in urma cu multi ani existenta in continuarea existentei lui. Iar acum mergea cuminte pe acelasi drum, acceptand mai degraba moartea decat capitularea, pentru ca acum nu doar viata ei micuta era in mainile ei.

Tarziu in noapte

Tarziu in noapte, ramasi doar noi in camera aceea mare, langa soba in care focul ardea mocnit, pocnind neasteptat din cand in cand, stateam fata in fata pe fotolii si ne priveam si vorbeam. Imi povestea despre tot ce nu simte pentru ele, despre tot ce nu va fi pentru altcineva. Invatase de curand cum sa-mi priveasca noul chip. Invatase micile pretexte ale apropierii intamplatoare, invatase cum sa lase loc afectiunii pe care vroia sa o primeasca, sau doar sa ii verifice disponibilitatea, sub pretextul jocurilor la fel de intamplatoare, in care eu intram de fiecare data, intr-un fel sau altul.Nu stiam nimic si nu spuneam nimic concret, doar privirile ne erau grele de atatea cuvinte.Nu mai eram a lui si asta tipa in fiecare gand, pentru ca nimic din tot ceea ce existase, n-a disparut vreodata. Doar se schimba in mod constant. Se modifica incet cu fiecare fuga, cu fiecare cuvant, cu fiecare tacere, cu fiecare privire inteleasa. Iar timpurile pareau atat de stravezii, incat prin prezent se vedea trecutul, iar privind in trecut, ne loveam in permanenta de prezent.