Exprimați-vă, vorbiți, trăiți

Sentimente multiple gravitează în fiecare suflet, îngrămădite în lumina slabă. Acolo sunt toate trăirile de care nimeni nu mai vorbește, pe care nimeni nu le mai pune în ordine sau șlefuiește. Stau așa, în învălmășeala lor organizată pentru că nimeni nu mai are curajul să le scoată la iveală. De ce..? s-ar întreba mulți oameni ca mine, care trăiesc în bula de săpun în care iubirea ține loc de aer și totul se explică prin ceva fără sens. Le e frică de ceva inexistent.. și asta pentru că nimeni nu i-a învățat cum e să simți cu adevărat. Fiecare suflet poartă o mască și nu din plăcerea vinovată de a ne pune în scenă întreaga noastră viață, ci din frică. Mă întreb adesea, de ce vă e frică să simțiți? Nu vă expuneți ființa ascultându-vă sufletul. Nu vă temeți, nimeni nu vă va judeca dacă scoateți trăirile la înaintare, ba chiar veți fi admirați pentru curajul de a trăi. Vă colorați zâmbetele în alb și negru din teama de a nu lăsa culorile să iasă la iveală și le trăiți în spatele pereților de gheață meniți să calmeze inflamațiile sufletului. Lăsați culorile să iasă din interiorul vostru, să coloreze cu strălucirea lor universul și vă promit că nimeni nu o va numi expunere, veți fi numiți artă și veți împrăștia culori în viața celor din jur. Să nu vă fie frică de oameni, creați legături cu ei și transmiteți sentimente prin conexiuni wireless. Doar așa veți cunoaște și înțelege că sentimentul unui individ nu e singular și se ridică la pătrat de fiecare dată când e împărtășit cu cine trebuie. Iubiți și lăsați-vă iubiți. Nu vă mai ascundeți ființa, încorsetând-o în ideea că nu meritați sau că nimeni nu e destul de nebun să se avânte în aventura ce o constituiți. Exprimați-vă, vorbiți, trăiți. Sentimentele dezvăluite nu înseamnă expunere, înseamnă legătură..legătură cu voi, legătură cu ceilalți. 

Jurnalul unei iubiri imposibile

Mi-am îngăduit pentru o secundă să zăbovesc în camera amintirilor cu tine. Am stat acolo, împietrită în fața unei căni cu cafea, în timp ce totul se prăbușea în jurul meu. Am rămas speriată în mijlocul ceții care îmi înconjurase ființa, am privit fiecare gând în ochi, am renumarat fiecare posibilitate până când lacrimi adânci m-au adus la realitate. Am stat în fața unei căni și am plâns, în amintirea lucrurilor ce aveau să se întâmple și și-au găsit eșecul în trecut. Și pot să jur că nimic nu m-a durut mai tare decât momentul în care mi-am îngăduit să simt, să rememorez, să cred. M-am izbit de zidul prezentului cu o viteză pe care nu o mai putea determina nimeni și materialitatea mea a început să doară. Mă doare sufletul. Calc în fiecare zi pe amintirea unui vis pictat în culori pale. Privesc frânturi de imagini, încercând să arunc în prăpastia necunoscutului fiecare nouă săgeată care îmi șuieră pe lângă urechi, care îmi vorbește de ce-a fost. Iar în momentele în care nu mai fac față, îmi îngădui să îmi las ființă în mâinile altora. Gravităm unii în jurul celorlalți atrași de forța sentimentelor. Și toate afurisitele alea de stele reprezintă doar suflete ce strălucesc în negrul nopții, știi? Și fiecare suflet are obiceiul de a-și găsi un alt suflet ca punct de reper, că rezolvare a problemelor. Și fiecare suflet se simte altfel, se experimentează într-o altă manieră. Mi-am îngăduit să simt, să port doliu pentru amintirile moarte și apoi mi-am continuat ascensiunea printre suflete, stingheră. Am stat în fața unei căni și am plâns, ore în șir, până când cana s-a transformat în cănile în care odată fusese cafea și ziua s-a transformat în noapte și apoi iar în zi. Apoi, m-am hotărât că trebuie să mă ridic, să las în urmă cănile. Și m-am ridicat și am dansat. Am dansat până culori au început să coloreze cerul, și negura să dispară din jurul meu. Am dansat până nu am mai simțit nimic, până când pașii mei au devenit cuvinte mute. Și am vorbit cu tine nopți întregi așa, încercând să te las în urmă, să ies din câmpul tău de gravitație. Mi-am explicat de mii de ori prin pași de bază conceptul de iubire imposibilă. Și ori de câte ori mi-am regăsit partenerul, am realizat că pașii s-ar sincroniza dacă mintea mea nu ar fi prinsă în câmpul tău gravitațional. Așa că nu mai pot decât să scriu un ultim omagiu pentru o iubire imposibilă, care s-a destrămat pe nesimțite. Rămâi al meu, suflet frumos, dar lasă-mă să mai dansez în viață.
 
 
 
  P.S: Spuneam demult: Și dac-ar fi să te câștige alta, aș învață-o să te simtă, exact așa cum m-ai învățat tu pe mine, pas cu pas, să acționez. Și-acum că te câștiga alta, nu pot decât să îmi doresc să vă sincronizați pașii și să vorbiți prin pași de bază muți.