Rătăceam printr-o lume de mult pierdută şi paşii îmi erau nesiguri. Eram singură şi oftam adesea, apăsată de greutatea unei armuri pe care o purtam asupra mea în încercarea de a mă proteja în faţa lumii de afară. Îmi îngreuna cu mult cuvintele si gândurile, îmi micşora vocea şi îmi pleca privirea, dar mă ţinea departe de ciudatul obicei al lumii de a lovi fiinţele slabe. Cu fiecare atingere, oricare dintre vieţuitoarele pe care le întâlneam în drumul meu reuşea să ia o bucată din mine, descompletând imaginea frumuseţii mele, pe care oricum nu o mai credeam a fi aievea. Trăiam cu vise în loc de aer şi mă hrăneam de multe ori cu rădăcini de zâmbete ce nici măcar nu-mi aparţineau, pe care le întâlneam din întâmplare pe cărările pe care păşeam stingheră. La asfinţit zăream mereu, mult prea departe, mirajul fericirii ce lucea în bătaia razelor leneşe. Înaintam mereu spre el, în încercarea disperată de a ajunge să strâng în braţe, chiar şi pentru o bătaie de inimă, culoarea fericirii. Am călătorit mult timp aşa, având în faţă o destinaţie incertă şi-un drum prea lung. Şi toate astea până în prezent. Când mersul greu s-a prefăcut în zbor şi-armura în visare, atunci te-am regăsit într-un prezent mult căutat. Nu ştiu de unde vii şi încotro te-ndrepţi, nu ştiu cine şi de ce te-a adus, dar te regăsesc în prezentul meu şi mă rătăcesc în labirintul tău din care sper să nu mai ies vreodată. Prin ochii tăi pot vedea acum o altă imagine ce mă întruchipează într-un fel pe care nu l-am mai văzut vreodată, pe care nicio oglindă nu l-a mai putut reda, pe care niciun alt om nu l-a mai putut pune in cuvinte. Şi nu mai umblu pe cărări de mult pierdute şi parcă nici nu mai ştiu să fiu altfel decât aşa cum mă găseşti şi tu acum, în timp ce stau întinsă în aşternuturile calde, prinsă în braţele tale şi în vraja ochilor tăi. Ce faci din mine? Privirea ta mă curăţă de orice îndoială în timp ce amprentele tale rămân impregnate pe suprafaţa fiinţei mele cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, reîntregind aşa cum îţi doreşti imaginea ce mă întruchipează. Mă văd prin ochii tăi aşa cum nu m-am mai văzut vreodată, aşa iubită şi frumoasă, în lumina slabă a unor scântei de sarbatoare, şi parcă şi fiinţa mea începe să se-ncreadă în cuvinte, pe care le repeţi la nesfârşit în speranţa că o să mă văd şi eu aşa, restaurată de iubirea ta, cu un ceva al meu mult prea frumos. Nu stiu dacă e doar Crăciunul sau atmosfera încălzită de zâmbetul şi alintul tău, dar iţi ascult cu exaltare ritmul vietii şi mă bucur de oportunitatea de a sta, chiar şi pentru o singură bătaie de inimă, în faţa ta, împlinindu-mi astfel vechea dorinţă de a strânge în braţe fericirea. Mă regăsesc aici aşa cum nu m-a mai văzut nimeni vreodată, aşa cum numai ţie ţi se pare că mă vezi, în frumuseţea asta mult prea incertă, în liniştea tărâmului nostru. Şi sper că totul va dura mai mult decât o simplă şi mult prea efemeră bătaie de inimă. Căci totul e frumos în ascunzişul nostru şi eu mă simt mai bine. Mai ţine-mă te rog, aici, blocată în mirajul ăsta, nu mă arunca la loc pe cărările pustii, unde nu mă mai pot vedea prin ochii tăi. Ar fi păcat de ei să uite ce-au găsit, ar fi păcat de mine să pierd ce vreau să ţin.
P.S Sorry for being grumpy and boring lately. I miss you. I need cuddles.
Ce facem? În ce cercuri ne învârtim şi cât de tangente sunt ele? Care sunt şansele coliziunii realităţilor? Şi ce prognoze se fac în legătură cu noi? Ce facem? Ce suntem? Cum acţionăm? Între noi arde totul într-un sentiment încins pe care ştiu că îl auzi şi tu sfârâind într-un cotlon pe care nu vrem şi ne e frică să-l parcurgem, înafara noastră e frig şi trist, e un pustiu prea greu şi multă lume ce ne-aşteaptă. Între noi sunt ani lumină ce se comprimă-ntr-un sărut sau în momentele în care-mi şopteşti secunde la ureche. Şi totuşi, îmi eşti din când în când aici, pe-aceeaşi undă şi te simt cum gâfâi în căldură. Între noi e lumea toată şi nimic anume. Ce stă atât de vehement între noi? Ce-ţi stă în cale? Un fel de sentiment absurd, vreo imbatabilă legendă a unui trecut ce trebuie ţinut, a unei preconcepţii cum că totul va sfâşi în praf şi pulbere dacă va fi aşa cum vrei, ori doar nu vrei a-mi spune că sunt doar un vis nerealizabil, în noaptea albă a unui copil prins în realitate, şi mă ţii închisă între linişte şi întrebări până voi realiza şi singură că nu sunt şi nici nu voi fi vreodată parte din ceva mai mult decât un vis. Şi până la urmă, spune-mi tu, ce sunt eu? Sunt doar o fază trecătoare, o şoaptă-n vântul iernii grele sau un proiect de realizat, doar o altă piesă dintr-un mai mare si mai complicat joc? Sunt tremur pentru suflet şi pericol pentru viaţă? Mi-e corpul bocnă şi totul arde mocnit în interior. Un fulger al gândirii a aprins grămada de nedumeriri ascunse, ce arde-acum alimentată de oxigenul speranţelor. Se-aude groaza, se-aud şi toate zâmbetele de-odată, se-aud şi plânsetele nopţilor târzii şi-mi strigă toate să mai fac un pas spre a descoperi deznodământul basmului ăstuia în care tu şi cu mine ne unim ziua şi împărtăşim în linişte şi noaptea. Dar nu te teme, nu-aştept revoluţii sau schimbări miraculoase, nu vreau discursuri sau replici căutate în adâncuri spre a servi drept mulţumire pentru mine. Nu-ţi cer să faci alegeri colosale, sunt conştientă că nu pentru asta eşti aici. Acum şi-aici s-au vărsat nesiguranţă şi mult prea multă tăcere. E doar din frica de a nu fi mult prea mult sau prea puţin, de-a figura în plus în schema vieţii tale, de-a fi nimic şi a pretinde mult prea mult. Căci zidul realităţii tale e cel ce mă trezeşte de fiecare dată şi mă îndeamnă să-mi găsesc noi şi noi discuţii despre ce sens am eu şi ce facem aici. Secunda următoare va fi cufundată din nou în linişte şi miros de noi, căci totul se calmează atunci când ochii tăi se aţintesc asupra mea, când te am în prezentul material. Şi poate asta mă şi ţine ancorată în realitatea visului ce te prezintă în perfecţiunea asta pe care probabil numai eu o sesizez, fără momentul ăla aş fi cedat de mult, agonizănd în lacrimile frustrării mele. Şi dacă numai o privire mă poate ţine în această lume a frumosului, atunci nu pot decât s-o las să îmi calmeze iar şi iar şi iar semnalele de-alarmă şi să mă pregătesc de momentul în care o să mă autodistrug în lipsa ei. Eu las tot visul meu să trăiască. Dar totuşi, ce facem?
Gândul no. 2: In my world, there's you and me. And I don't care about world peace or what other people say or any of all the things that could happen, all I care about is you and me. And I'm afraid that something is going to happen and everything is going to collapse. But I'm not going to give up. And I will continue to embarrass myself like this and wait. Cause maybe, one day in the future of this dream, things will work out. And I will wait for that particular one day, until the end of time.
