Mi-e viata vraiste. In capul meu gandurile sunt sfaramate de blocuri lungi si grele din piatra. Imi aduc aminte, mai nou, de acea seara de la cabana aceea de pe munte cand mi-ai incredintat bratele tale pentru un somn dulce si scurt. Era aproape 4 dimineata, mai stii, cand ai facut in taina schimb de camera cu A si te-ai strecurat in pat langa mine. Ti-ai lipit picioarele reci de ale mele. Am tresarit, iar tu ai inceput sa razi. Ti-am recunoscut imediat zambetul pe care il simteam apasator. Mi-ai plantat un sarut intre buclele incurcate si ti-ai asezat mana rece pe mine. M-am intors incet privindu-te buimacita. Mi-ai zambit soptindu-mi un "Buna" si caldura corpului tau ce se lipise de mine m-a condus inapoi in starea de somnolenta. Imi dadeai si imi luai iubirea cu fiecare respiratie pe care o ascultam in somn. Capul meu statea pe pieptul tau moale. Iti auzeam bataile inimii care parca incercau sa nu faca prea mult zgomot pentru a nu ma trezi. Am adormit inapoi cufundata in parfumul tau, ascultand tacerea. M-am trezit intr-un final mangaiata de razele jucause ale soarelui ce intrau prin geamul micut. Erai inca acolo, erai inca langa mine. Suvitele ciufulite iti acopereau fruntea. M-am ridicat usor din bratele tale asezandu-ma langa tine. Mi-am trecut degetele prin parul tau, dezvelindu-ti micuta frunte pe care am sarutat-o apoi. Imaginea ta, semana cu a unui copil ce calatorea prin vise. Imaginea pe care nu mi-o pot scoate din cap.
Sunt lucuri pe care mintea noastra nu vrea sa le lase in bratele necrutatoare ale uitarii. Sunt mici detalii care am vrea sa dispara, sunt vagi amintiri la care am vrea sa renuntam, sunt neinsemnate persoane pe care nu le putem uita. Si toate acestea se intorc in mintea noastra in momente cheie. Ca de exemplu, amintirea unei persoane care ti-a fost odata prieten, dar cu care nu mai tii legatura ce revine in mintea ta intr-un moment de singuratate. Sau acel moment intim pe care il ai cu o persoana iubita intr-o seara rece de iarna in care imaginea unui om ce se afla de mult in postura acesteia, dar care a disparut odata cu timpul. Acele momente in care ai vrea sa poti da timpul inapoi pentru a-ti schimba o farama din trecut. Dar, sa ne gandim putin, daca am schimba trecutul nostru ne-am schimba pe noi ca persoane, nu? Iar asta inseamna ca nu am mai fii noi. Si pentru ce? Pentru cateva persoane care oricum ar fi gasit un motiv sa ne paraseasca si pentru cateva momente de decadere care, in fond, au contribuit la formarea noastra ca indivit. Suntem cine suntem. Suntem alcatuiti din amintiri si sentimente. Suntem alcatuiti din tot ce ne inconjoara. Stii, noi nu suntem doar un corp cu ceva personalitate si un suflet neinteresant. Si mai ales, nu suntem frumosi pentru ca avem parul lung si ochii verzi, suntem frumosi pentru ce spunem si ce facem. Si incerc sa explic asta oamenilor de ceva timp dar se pare ca este in structura noastra de om un lucru care ne face sa credem ca nu e asa. Dar noi suntem o totalitate a amintirilor si a sentimentelor noastre, a sufletului si a gesturilor.
Ceva se intampla. E ca si cand intregul univers loveste cu o forta inimaginabila mica mea lume. De fapt, daca m-ar intreba cineva ce am, nu as stii sa raspund desi simt ca se intampla prea multe. Prea multe lucruri pe care trebuie sa le suport, prea multe probleme care trebuie rezolvate. Oamenii din jurul meu sunt parsivi si egoisti si se indeparteaza pe zi ce trece. Le simt gheata din suflet si incepe sa imi fie din ce in ce mai rece. Nu ii pot incalzi in niciun fel desi as vrea sa le donez printr-un transplant supranatural macar o mica parte din caldura mea. In fond, putini sunt cei ce au ramas si sunt pe cale de disparitie. Lumea mea se schimba iar tot ce pot sa fac este sa privesc inmarmurita schimbarile. Mi-e dor de mine cea veche desi nu sunt sigura ca as vrea sa ma intorc acolo. Privind din alt unghi, imi e bine. Am 2-3 oameni care imi sunt alaturi si alti 200 cu care imi place sa imi petrec timpul, ma bucur de fiecare secunda de fericire si traiesc din plin fiecare experienta, sufar cat de putin posibil si am acceptat in viata mea o persoana care imi mai aduce zambetul pe buze.. Ma consolez cu gandul ca poate toate schimbarile astea imi vor aduce o lume mai buna, sau cel putin asta incerc eu sa cred. Ma linisteste aceasta idee, caci viitorul este nesigur si ma ameteste. Cu toate astea, as vrea sa plec, sa evadez putin din lumea mea. Dar unde sa merg? Sa merg la el?! Nu, nu pot sa fac asta. Desi imi lipseste si as vrea sa pot sa il mai tin pentru o secunda in brate. Probabil ca bratele lui protective mi-ar detasa sufletul de realitate si asta ar fi probabil unul dintre cele mai bune lucruri care s-ar putea intampla in acest moment. As vrea doar sa ma pot cufunda pentru un moment in caldura corpului sau inchizand ochii, iar la momentul dezlipirii totul sa fie bine...Dar lucrurile nu merg asa in viata reala. Sau..?
