Esti ca un robotel, iubitule. O masinarie complexa nascuta dintr-o formula complicata: 2 ochi cu sclipiri copilaresti, un nas respirator ce se stramba cateodata intr-un zambet si o gura jucausa cu buze mari si vorbicioase care se impreuneaza cu-ale altora pentru saruturi frantuzesti in care limba ta fierbinte isi face noi prieteni, alaturi de un corp voinic cu brate puternice, bine facut, ce contrasteaza chipul blajin si-o inima ce sta ascunsa in cutia ta toracica indestructibila. La toate astea, se adauga 1 gram de noroc si 2 de ambitie, 5 grame de dorinte si 10 de iubire, 3 grame de vointa si inca 14 de copilarie. Iubitule, ai fost creat cu multa munca din dorinte impartasite si sentimente multimple si ai fost invatat sa nu simti. Sufletul ti-a fost incorsetat de mic si silit sa abandoneze. Pamantenii ce te-au creeat se temeau groaznic de ziua in care aveai sa te indragostestiasa ca ti-au plantat in minte o idee ca pe-o samanta de ceva: tu nu simti, nu ai voie sa simti, nu ai ce sa simti. Dar ma iubesti ca un robotel ce e setat sa nu iubeasca. Si in toata contradictia noastra am gasit un consens. Astazi ma iubesti tu, maine eu. Astazi imi vorbesti tu, maine eu. Astazi incerci tu, maine eu. Ti-e frica de simtire si totodata de esec asa ca te intorci mereu in robotica ta calculata si ma arunci pe mine in universul paralel in care nu insemn nimic. Acolo, sunt doar un punct infim pe o axa temporala, iubitul meu. Si am rabdare. Stii doar ca, orice lucru mic ajunge mare si orice conexiune intre doua routere va face iubirea sa circule sub forma de gigabyte cu viteza unei clipiri. Asa va ajunge ea la unitata ta centrala si va contamina sistemul. E vorba doar de o fractiune de cuvant si vei incepe in simtiri si actiuni. Atunci vei realiza ca fericirea mea plus fericirea ta rezulta fericirea vietii noastre si tristetea mea plus tristetea ta rezulta o tristete mai mica (caci, fie vorba intre noi, tristetea mea are semn negativ). Si intr-un final vei intelege ca eu minus tu rezulta nimic. Caci asta exista in viata fara tine.
Spune-i. Haide, spune-i. Spune-i acum sau poate mai tarziu, astazi sau poate maine. Spune-i dimineata, seara sau noaptea cand ea este deja cufundata in visare. Spune-i cand e fericita sau cand are lacrimi in ochi. Spune-i in soapta sau tare si raspicat. Spune-i in scris printr-un bilet sau un mesaj. Spune-i doar ei sau de fata cu toata lumea. Spune-i ce vrei, ca o vrei, ca nu mai vrei fara ea. Spune-i ce stii, ce crezi, ce presupui. Spune-i ce vrea sa auda si ce nu se asteapta. Spune-i ca esti dispus sa faci orice. Spune-o ca vrei sa ii oferi ce isi doreste. Spune-i ce simti, cum simti, cand simti. Spune-i o mica parte sau un intreg. Spune-i la ore fixe sau la si jumate. Spune-i ca ai scrie carti intregi de emotii si ai construi poduri lungi de trairi pentru a ajunge la ea. Spune-i ca nu va desparte decat un pic, un mic vid de marimea unui purice ce sta inca intre corpurile voastre. Spune-i tot ce-ai vrut sa-i spui dar ti-a fost frica. Spune-i ca ti-e frica-n continuare ca nu va merge. Spune-i ca ea, ca tu, ca voi. Spune-i iubirea si numeste-o in felurite moduri. Spune-i asa cum vrei, cum iti convine. Spune-i adevarul si vorbeste-i in cuvinte. Si poate cel mai important dintre toate, spune-mi.
Simtim adesea ca ne infundam intr-o mare de tristete, presati fiind de idealurile cotidiane si parerile celor din jur. Suntem pe cale sa renuntam, nu ne dorim decat sa disparem. Problemele noastre, cu care suntem deja obisnuiti, ne trag in jos.Desigur, toata lumea are si zile bune. Iar eu, eu nu ma disting grupului. Intrasem zambitoare pe poarta scolii, salutand cu un zambet portarul care deja cunoastea fiecare elev al scolii. Am pasit increzator pe scari, calcand apasat. Pentru prima oara, scarile acelea simteau pasii mei siguri, pentru prima oara simteam ca am incredere in mine. Am intrat zambind pe usa alba si plina de semne colorate in fel si chip de loviturile tuturor papucilor care o lovisera in toata existenta ei. Vacanta nu schimbase nimic. Aceeasi oameni, aceleasi discutii, poate de aceasta data intr-o maniera mai vesela. Doua persoane au sarit din banca in care purtau o discutie cu cineva, alergand pentru a ma imbratisa. Hotarasem sa ma imbrac cu hainele pe care spusesem ca nu le voi purta niciodata in public. O pereche de pantaloni ce trasa foarte strans conturile soldurilor si picioarelor mele si o camasa cu capse ce sublinia linia bustului in cel mai evident fel. In momentul imbratisarii am realizat de ce aveam sa regret alegerea facuta. Intre corpul meu si corpul persoanei care ma imbratisa se aflau cel putin 10 straturi de haine si totusi, unul dintre cele pe care le purtam eu hotarase sa cedeze, capsele camasii se deschisesera. Am zambit incheindu-i la loc si uitandu-ma precaut in jur pentru a ma convinge ca nimeni nu observase.Nu as stii sigur sa va spun cine a fost persoana care tocmai ma imbratisase pentru ca privirea mea era fixata pe scaunul meu, care era inca liber. Am pasit mult mai incet spre penultima banca, unde mi-am trantit paharul cu cafea pe masa iar geanta aterizand cu o bufnitura pe scaun. Cele 2 colege de banca nu sesizasera aparitia mea, normal, a treia intarzia ca de obicei, sau poate nici nu avea sa vina fiind rapusa de bolile copilariei ce intarziasera. Ne intorsesem la rutina de invizibilitate. Dupa cateva zambete false si rasete politicoase la glumele proaste ale baietilor din spate alaturate de privirea patrunzatoare a unor ochi caprui ce ma priveau din ce in ce mai intens cu fiecare cuvand pe care il rosteam, am hotarat sa ma intorc, la timp cat sa o vad pe profesoara miniona ce spunea ceva cu voce scazuta incercand sa faca liniste. Femeia cu par carut povestea ceva despre Legea atractiei universale cand m-am pierdut in universul propriu. Privind paharul de hartie ce ramasese inert din momentul in care il trantisem pe banca alba incercam sa imi adun gandurile. Lichidul bine-facator probabil se racise, la fel ca si trairile mele. Vacanta imi adusese o farama de incredere tinandu-ma departe de probleme. Acum, ma asteptam ca scandalul sa izbucneasca din moment in moment. Aveam nevoie de un sentiment puternic care sa ma tina departe de toate starile proaste. Si eram multumita intr-o oarecare masura ca nu eram singura care credea in "un tip ar rezolva multe chestii acum" Prietena mea imi spusese asta cu o seara inainte si simteam ca cineva chiar intelege insfarsit ce vreau sa spun. Adica, sa ne gandim putin: o persoana care sa ne acorde iubire si grija ne poate scoate oricand dintr-o stare deplorabila; o persoana care sa ne vorbeasca frumos si sa ne trateze cu tandrete ne poate oricand ajuta cu ceva. Si iubirea, in fond, este lucrul care ne va salva pe toti, care ne va scapa de problemele cotidiene aruncandu-ne intr-o mare de sentimente contradictorii. Vom ramane acolo, plutind, trecand mai usor peste orice problema. Avem nevoie de o singura persoana care sa ne intoarca lumea iubindu-ne. M-am trezit la scurt timp din visare observand ca restul colegilor mei scriau ceva. Eu nu ma puteam gandi decat la nevoia mea de "cineva"
Ma inebunesti. Prezenta ta e cum nu se poate mai dezorientanta iar absenta ta, chinuitoare. Iti simt prezenta si ma exaspereaza tacerea. Nevoia mea de tine e inexplicabila si nemasurabila, intensificandu-se odata cu trecerea minutelor grele surprinse de ceasul alb de la mana stanga. Simt ca o dau in bara cu fiecare cuvant pe care ti-l spun, ca si cand orice as spune nu este destul. Ti-e frica? Probabil te-a speriat mirajul fericirii sau poate imaginea iubirii. Sau poate pur si simplu nu mai stii cum sa reactionezi. Ti-ai iesit din mana. Sau poate, doar poate, nu asta era planul tau. Te-am surprins? N-am vrut. Pentru o secunda esti moale si cald, lasandu-te usor in bratele mele, iar in urmatoarea esti tacut si ignorant fugind de orice fel de contact. Iar eu nu stiu ce sa mai faci. Si ce sa-ti spun? Caci ignoranta nu ti-o por reprosa. Probabil tot ce-a fost, a fost in capul meu, iar tu nu urmareai aceleasi lucruri. Mi-e greu sa recunosc ca nu mai stiu ce e cu mine caci asta ar inseamna sa ma declar invinsa. Si poate asta asteptai. O fraza distrugatoare si ignoranta. E tot ce poti sa faci? Simt doar ca as vrea sa imi descarc toate sentimentele lovind ceva. Nu mai pot nici sa dorm. Nu m-am mai simtit de mult asa si pot sa-ti spun ca nu imi era dor. Ajuta-ma te rog sa inteleg. Mi-e frica sa te pun sa hotarasti, caci stiu ca asta poate insemna si sa pleci, dar eu ce fac? Nu ma lasa asa, spune-mi ceva. Vorbeste cu mine, te rog. Lasa-ti inima sa comunice. Promit ca nu iti voi impune nimic. Tu doar vorbeste.
Sunt aici. Stau din nou in fata ta cu inima in maini. Nu stiu ce vrei sau ce-ai ales si nu iti cer nimic. Stau doar tacut in fata ta asteptand semnalul. Frica imi cutremura simtirile caci insecuritatea sentimentelor tale ma sperie. Nu stiu ce as putea sa fac si miscarile mi-s stangace. Astept sa faci un pas spre mine, intinzadu-ti aripile pentru a ma primi in bratele tale. Nu pot sa spun ca asta vreau, dar inima mea plange dupa iubire. Nu stiu cum sa vorbesc cu tine caci ma tem ca orice cuvant gresit ar putea rupe magia, iar noi, ei bine noi am fi trimisi inapoi in lumile noastre monotone, printre toti acei muritori care nu inteleg iubirea. As vrea sa pot sa te ating, sa-ti gust savoarea. Si poate ca momentul atingerii ne-ar rezolva problemele. Dar tu, tu te inchizi in interiorul tau din marmura cioplita si ma arunci pe mine-n nestiinta, iar eu, eu ratacesc printre stari si sentimente asteptand hotararea crunta. Fiinta ta o doreste pe a mea cu atata sete incat o simt de-aici, iar terminatiile fiintei mele umile se intind usor spre tine, asteptand contactul. De ce ti-e frica? Te sperie iubirea de care stii si tu ca ai nevoie, te sperie persoana care nu vrei sa devii, dr lasa-ma te rog sa iti arat eu drumul. Ia-ma de mana si spune-mi tot ce gandesti. Lasa-ti mintea sa se reverse peste tot ce insemn eu si lasa-ma apoi sa inteleg tot ce simti. Abia atunci cand sentimentele tale vor fi intelese de mintea mea voi stii cat si cum sa te iubesc. Sunt in fata ta si astept semnalul.
Indrazneste. Simte. Iubeste!
Daca exista un lucru pe care l-am invatat de-a lungul anilor este ca e suficienta o singura persoana, un moment sa iti schimbe viata radical, sa-ti schimbe perspectiva asupra lucrurilor si modul de a gandi, sa te faca sa reevaluezi toate lucrurile pe care crezi ca le stii, sa te faca sa iti pui cele mai grele intrebari: Stii cine esti? Intelegi ce s-a intamplat cu tine? Vrei sa traiesti asa? Pusi in fata acestor intrebari ne gasim pierduti adesea. Suntem nesiguri, dezorientati, imprastiati. Nu stim ce vrem, nu stim ce sa alegem. Zi de zi avem in fata sute de optiuni, iar viata se asteapta sa luam deciziile corecte. Deciziile zilei de azi ajung sa fie intamplarile de maine. Ce sa alegi? Pe cine sa pastrezi si cui sa ii dai drumul? In ce moment al vietii tale ai ajuns dependent de acea persoana? Sunt lucruri care iti schimba viata, dar oare chiar exista persoane de care toata existenta ta depinde? Si ce esti dispus sa faci ca sa iti pastrezi dependenta? Incalci reguli, iti calci pe inima si faci tot ce stii mai bine pentru a te asigura ca lucrul de care ai nevoie va ramane cu tine. Si in momentele in care simti ca e departe si esti pe cale sa il pierzi, te agiti incercand sa gasesti un mic detaliu care ar putea sa il aduca inapoi. Si de multe ori dai gres. Pentru ca de cele mei multe ori, in disperarea alegerilor uitam ca lucrurile nu sunt asa cum par si poate distanta care ne desparte de dependenta este mult mai mica decat pare. Suntem oameni. Avem nevoie de orice lucru care ne face sa ne simtim oameni si ne luptam pentru fiecare lucru care ne poate aduce mai aproape de senzatia de fericire. Avem nevoie de oameni, de sentimente intense si alegeri pentru a ne continua existenta. Avem nevoie de atentie si grija din partea celorlalti si mai ales, avem nevoie de persoanele pe care ni le dorim. De aceea avem nevoie de momentele noastre in care sa ne intrebam: Stii cine esti? Intelegi ce s-a intamplat cu tine? Vrei sa traiesti asa?
Filmul incepea in mai putin de jumatate de ora. Stateam in holul aglomerat al mallului, privindu-mi telefonul. Asteptam. Asteptam ca prietena mea sa paseasca pe acele usi din fata mea, dar oare asta era singurul lucru pe care il asteptam? Am simtit dintr-o data doua brate care mi-au cuprins talia si apoi o imbratisare care, pentru moment, m-a lasat fara respiratie. Am simtit mirosul familiar si pentru o secunda am crezut ca imi gasisem paradisul. A pasit apoi in fata mea, permitandu-mi sa il privesc in ochi. Sclipirea din ochii lui verzi se intensifica cu trecerea secundelor. Dupa un scurt dialog, am convenit sa urcam, asteptandu-i pe ceilalti sus, in fata cinematografului. M-a condus spre scari tinandu-si mana pe spatele meu. Ne-am asezat pe una dintre canapelele rosii, langa ceilalti care ne asteptau de ceva timp. Prietena mea era inca in intarziere, iar eu incepeam sa ma simt ciudat stand in preajma tutror celor pe care nu ii cunosteam. Cand ultima dintre fete a venit s-a apropiat zambitoare intinzandu-mi mana si prezentandu-se. El si-a pus protector mana pe umarul meu probabil observand uimirea mea in momentul in care fata imi spusese ca ma cunoaste de pe Tumblr, prezentandu-ma drept "Iubita mea, Ane". Ei bine, acela a fost momentul care nu as mai fi vrut sa se termine. I-am zambit strambandu-ma, iar el si-a luat incet mana de pe spatele meu, trandindu-se inapoi pe spatarul canapelei. La scurt timp, intarziata mea prietena si-a facut aparitia. Eram aproape gata sa intram. Am cumparat repede popcorn si ne-am ridicat sa plecam spre sala. Geaca lui ramasese pe canapea. Am ridicat-o intanzandui-o cu un gest firav si rostind "Poftim, iubirea vietii mele" Nu parea deranjat de apelativul oferit, ba chiar a trecut aparent fara sa observe, rugandu-ma sa o iau eu. Ne-am asezat pe locurile noastre, privindu-i pe ceilalti in incercarile lor de a-si gasi locul prin sala. Dupa ce toata lumea se asezase, si filmul era pe cale sa inceapa, langa mine, muschii lui s-au incordat si, aplecandu-se spre urechea mea, el mi-a soptit: "Nu pleca, am uitat paiul, revin." I-am zambit aprobator, urmarind cu privirea topaiturile lui de pe scari. Filmul tocmai incepea. Dupa cateva secunde, mi-a urlat in ureche "You and me baby" in tandem cu melodia. Am tresarit, lovindu-l usor peste umar. Filmul incepuse si cu toate ca inceputul prezenta momentul in care o persoana hotaraste sa isi curme viata, eu nu imi puteam stapani zambetul la gandul ca baiatul pe care mi-l doream de atata timp statea exact langa mine. Dupa cateva momente tensionate ale filmului, mi-am pus mana la jumatatea distantei dintre noi, urmarind reactiile. Era un truc vechi, dar ar fi putut functiona, nu? Ce aveam de pierdut? M-a privit sceptic, apoi mi-a privit prietena, aflata in dreapta mea, care se indopa cu popcorn indreptandu-si toata atentia catre film. Si-a petrecut apoi degetele printre ale mele, satrangandu-mi mana. Nu cred ca voi putea sa descriu vreodata intensitatea acelui moment asa cum nu pot spune nici ce s-a intamplat in urmatoarele minute in film. Priveam pe furis mainile noastre impreunate ca si cand as fi vrut sa ma conving ca asta era adevarat. Si chiar era. Am incercat in zadar sa imi readuc respiratia la normal pentru a nu atrage atentia, dar prietena mea si-a intors suspicioasa privirea, dand de imaginea manilor impreunate. Mi-a zambit in semn de "stiu ce se intampla" apoi si-a intors privirea spre ecran. Mi-am lasat sfios capul pe umarul lui, incercand sa ma concentrez asupra filmului. Si asa am ramas, pana la terminarea lui. Cum niciunul dintre noi nu voia sa mearga inca acasa, le-am lasat pe fete sa plece. Acum eram 5. Ne-am asezat la o masa dintr-o pizzerie. Discutia devenea amuzanta cand unul dintre noi a adus in discutie copii. Fiecare si-a dat cu parerea in materie de nume pentru copii, zambete-le latindu-ni-se cu fiecare nume prostesc care iesea din gura unuia dintre noi. Dar apoi, cerul mi s-a prabusit in cap si pamantul mi-a fugit de sub picioare in momentul in care baietii au inceput o discutie despre viitoare si posibile iubite pe care le-ar avea. El statea langa mine, pronuntand numele fetelor cu care prevestea anumite relatii in timp ce prietena mea incepuse sa-mi arunce privirea de "imi pare rau". Desigur, nu eram in niciunul dintre aceste planuri dar, lucrurile se pot schimba.
Am plecat la scurt timp. Asezandu-ma pe locul din fata al masinii tatalui meu ma rugam ca lacrimile sa nu isi porneasca cursa pe obrajii mei. Am deschis geamul si mi-am inchis ochii. Masina trecea cu viteza pe soselele aproape goale si vantul ma lovea in fata. As fi vrut sa nu mai simt nimic, dar nici macar adrenalina nu ma putea face sa nu simt nimic altceva. Mi se serveau dusuri reci de afectiune care ajunsesera sa fie vitale. Ce ne rezerva viitorul? Eu si el? Vreodata?
