Câteodată

 Zilnic, trecem pe lângă sute de persoane. Persoane care probabil vor împărtăși  doar 2 secunde cu noi și pe care probabil nu le vom mai vedea niciodată.Iar aceste sute de persoane care trec în fiecare zi pe lângă noi sunt împărțite: sunt persoane care aleg să treacă nepăsător pe lângă noi fără să ridice privirea și sunt acele persoane care aleg să petreacă cele 2 secunde zâmbindu-ți sau transmițând ceva prin privire. Iar când ești cu moralul la pământ și ți se pare că toată lumea te ignoră, această persoană care alege să nu treacă nepăsătoare, sau de fapt gestul ei, pare să îți readucă, pe moment, încrederea în sine. Până când realizezi că cele 2 secunde au trecut, iar persoană care îți zâmbea a plecat și că probabil nu va mai trece niciodată pe lângă tine. Și apoi, îți imaginezi cum ar fi fost dacă te-ai fi oprit. Ce i-ai fi spus? Nici tu nu ști. Câteodată e mai bine să lăsăm unele persoane să plece. Se spune că dacă destinul vrea ca acea persoană să ia parte la viața  noastră, o va face să se întoarcă într-un fel sau altul. Deci, așteptăm și sperăm că destinul va dori să ne readucă acea persoană. Câteodată se întâmplă. Câteodată...

Moș Crăciun

De mici suntem învățați că nu e bine să minți. Dar părinții ne spun primele minciuni. Moș Nicolae, Moș Crăciun și Iepurașul sunt doar câteva dintre ele. Și traimi așa cu satisfacția de a-l aștepta pe Moș Crăciun în fiecare iarnă până când ajungem undeva pe la 6-7 ani și aflăm și noi într-un final că de fapt părinții au făcut până acum pe Moș Crăciun și Iepurașul și că de fapt acel moș cu bărba lungă și albă care face jucării în atelierul său tot anul pentru ca în acea noapte magică de Crăciun să oprească timpul și să pornească cu sania lui trasă de reni prin ninsoarea aceea infernală pentru a aduce cadouri fiecărui copil , nici măcar nu există! Și apoi creștem și devenim și noi părinți și ne mințim copii pentru că așa au făcut și părinții noștrii, și părinții părinților noștrii și mulți alți părinți. Și după ce lansăm minciuna, vine Crăciunul. Și după ce vedem privirile pline de bucurie și emoție a copiilor noștri atunci când aceștia găsesc cadouri de la Moș Crăciun sub brad, înțelegem și noi de ce ne-au  mințit și pe noi părinții noștri.  
 Și trecând peste aceeasta explicație, ajung să mă gândesc la toate lucrurile pe care i le ceream moșului prin acea scrisoare care dispărea misterios de sub brad cu câteva zile înainte de Crăciun. Și apoi îmi pun întrebarea: Ce aș mai putea să îi scriu moșului anul acesta în scrisoare? Ce aș putea să îi cer? Dulciuri și jucării?!A venit vremea celor mai mici din familie să ceară asta. Haine?! Care e farmecu? Cărți?! Să fim serioși, nimeni nu ar vrea să găsească sub brad cărți, nu? Și apoi, o idee sclipitoare! Am să îi scriu o scrisoare în care am să-i cer ca anul acesta să-mi aducă dragoste și fericire! Da! Deși, cum o să facă asta?! O să facă o magie și o să mă scape de toate acele multe kilograme în plus? Va pune sub brad prieteni?  De fapt, pentru că îl iubesc prea mult pe Moșu, am să îi scriu un simplu bilet. Un bilet pe care o să scrie cu litere mici și ordonate: ''Surprinde-mă!" 

Multumesc!

 Dragi prieteni, 
 Am fost în această școală o umbră. De fapt, întreaga mea viață am fost o umbră. O umbră a ceea ce mi-aș fi dorit să fiu, o umbră a viselor mele spulberate încă de când eram doar un copil. O umbră a copilului maturizat prematur, așa cum au spus toți cei care au ajuns să mă cunoască. Nimeni nu mă cunoaște atât de bine, dar, dacă vă uitați la voi, veți găsi în fiecare câte o mică parte din mine. De exemplu, unii sunteți aici pentru că ați avut un vis măreț, alții pentru că așa au vrut părinții, alții pentru că doar aici ați fost acceptați,iar alții doar pentru că trebuie să terminați măcar 8 clase ca societatea să își întoarcă privirea spre voi. Toți simțiți nevoia de a vă exprima, de a urla, de a spune tot ce trebuie spus, de a da tot trecutul la o parte și de a schimba viitorul. Însă urmele adânci lăsate de aminitirile dureroase pe care încercați să le dați uitării vă vor urmări toată viața și vă vor pune piedici. Știu ce gândiți. Toți v-ați spus că nu aveți nimic în comun cu mine la primul contact cu informația .  Dar după ce veți ajunge acasă și veți începe să întoarceți pe toate părțile mesajul veți înțelege ce am vrut să zic. Astăzi, aș vrea să îmi cer iertare colegilor care au încercat să se apropie de mine și s-au lovit de un suflet aparent rece, celor care au încercat să intre în vorbă cu mine și s-au lovit de tăcere, celor pe care i-am ignorat pentru că la acel moment am crezut că așa e mai bine, tuturor celor care au încercat să mă consoleze dar au primit în schimb cuvinte grele. Îmi cer iertare pentru toate ieșirile mele și toate țipetele. Aș mai vrea să le mulțumesc celor care m-au vorbit de rău, care au comentat despre felul cum arăt, despre felul meu de a fi, despre caracter sau despre familia din care fac parte. Mulumesc dragilor pentru că fără voi și cuvintele voastre aș fi făcut marea greșeală de a crede în oameni. M-aș fi atașat de oameni care apoi ar fi plecat dintr-un motiv sau altul sau chiar pentru că au plecat urechea la toate lucrurile care mă vizează. Vă mulțumesc că mi-ați dat puterea de a urî tot ce e omenesc și a mă îndepărta de suferința produsă de persoanele care ar fi ajuns să se considere prietenii mei. Nu mă înțelegeți greșit, nu e vorba că nu am încredere în oameni, e vorba că nu am întâlnit încă persoane potrivite.  Toți cei care mi-ar fi putut deveni prieteni au preferat să asculte mai întâi bârfele spuse de alții, înainte să mă cunoască. Îmi doresc enorm să încep să-mi fac prieteni și mi-am dorit mereu să am niște prieteni care să mă vadă pe mine, nu umbra trecutului meu, să vadă ce îmi doream eu cu adevărat, să-mi vadă visele pe care nu le-am putut îndeplini. Și știu, mulți dintre voi vă gândiți acum că sunt nebună, că fabulez doar ca să fiu în centrul atenției. Mulți dintre voi credeți că am fost o parte din grupul vostru, sau poate nu, dar tot ce am făcut a fost să joc un rol. Un rol care să mă facă să supraviețuiesc și să trec prin fiecare oră petrecută împreună cu voi. Am încercat să îmi mențin poziția de umbră și să mă amestec printre voi pentru a trece neobservată. Și acum știu că vă gândiți că spun numai minciuni. Minciuni. Minciuni au fost toate zâmbetele false, toate privirile senine pe care încercam să vi le trimit astfel  încât să nu vă dați seama că în adâncul meu e o continuă bătălie. Vă iubesc pe toți în aceeași măsură pentru că datorită vouă am putut trece neobservată prin 4 ani de când vă cunosc.  

 Mi-am scris acest discurs în speranța că voi avea vreodată ocazia să îl rostesc în fața voastră. Și de acum consider că nu va exista nici o șansă. Cum nu o să termin acest ciclu cu cea mai mare medie și nu mi se va da cuvântul la sfârșitul anului, prefer să țin acest discurs undeva în memorie, undeva în memoria internetului.  
 Închei aici înainte de a vă plictisi prea mult. Vă iert pe toți cei care mi-ați vrut vreodată răul și va mulțumesc încă o dată pentru tot ce ați făcut. Mulțumesc că m-ați ignorat majoritatea timpului!

Mai fă un pas și taci!

 Mai fă un pas și taci! Aculta! Te rog ascultă! Ascultă cum te strigă urma! Te rog ascultă! Ai avut impresia că oamenii obișnuiți trec prin viață neobservați. Să nu crezi niciodată că trecem neștiuți prin viață. Fiecare dintre noi lasă o urmă, pe nisip, pe iarbă, în inimile oamenilor, pe asfalt. Fiecare pas pe care îl facem este decizia noastră și luăm această decizie fiind conștienți că urma pe care o lăsăm va rămâne în amintirea cuiva sau nu. De multe ori luăm decizii care pot afecta persoanele din jur. Ai grijă cum și pe unde calci! Sunt urme care nu dispar nciodata. Mai fă un pas și taci! Ascultă! Te strigă urmă, te strigă trecutul! 

Oameni si pietre

 Suntem mereu pregătiți să criticăm, să comentăm sau să facem remarci asupra tuturor celor din jur. Suntem mereu pregătiți în orice clipă să aruncăm cu pietre în persoana de lângă noi pentru un pas greșit din viața ei. Avem mereu cu noi câte o piatră mică și colțuroasă pregătită pentru a fi aruncată în ceilalți cu prima ocazie, și asta ni se pare natural. Unii poartă piatra cu ei doar preventiv, sperând că li se va oferi și lor șansa să o arunce spre cineva în timp ce alții, nu se sfiesc să caute eventuale situații în care ar putea să folosească una din pietrele din buzunar. Comentează despre orice și oricine, în orice moment, fiind mereu acolo pentru a spune ceva care să te facă din ce în ce mai mult să te simți prost cu tine însuți.  Unii adună pietre neîncetat încercând să găsească cele mai bune situații pentru a le folosi. Am uitat ce e fericirea, nu suntem pregătiți să iubim și lucrurile simple ni se par prea comune. Zâmbim din ce în ce mai puțin, iubim din ce în ce mai puțin și ne ferim din ce în ce mai mult de fericire din cauza acelora care sunt mereu acolo pentru a arunca cu câte o piatră mică și colțuroasă în noi. Și în final, cu ce rămân aceste persoane, ce le rămâne la sfârșit?Un morman de pietre, dorința de a le arunca și singurătatea! Iar nouă nu ne rămân decât vânătăile făcute de toate pietrele ce au zburat spre noi. 

Iubirea

Sa facem un exercitiu.. Ce inseamna iubirea pentru noi? Unii ar spune: ‘’Ceva cald si profund’’, altii ‘’Nimic’’. Pentru noi, majoritatea, iubirea inseamna mai mult decat o caldura profunda sau un nimic absolut. Pentru noi, iubire este atunci cand nimic nu te poate opri, nimic nu iti poate frange aripile pentru a te readuce la nivelul pamantului. Pentru noi iubirea nu are limite sau varsta, pentru noi atunci cand iubesti nimic din jur nu mai conteaza, nici o persoana, nici un comentariu, nici o privire. Iubim zambete, oameni si ochii lor, animale, iubim totul in jur, pentru ca pana la urma asta inseamna dragoste.. Si pur si simplu nu putem iesi din cursa fericita fara sfarsit. Cand ajungi sa simti asta, anunta-ma! Pentru ca vreau sa stiu si eu cum e sa o simti cu adevarat

Respingere...

Camera era alba, peretii de un alb orbitor si mobila de aceeasi culoare. Doar 2 pete de culoare neagra stricau echilibrul. 2 siluete stateau in fata geamului si priveau cerul de culoare rosie. Soarele tocmai apunea. Era liniste si nimic nu se misca, aproape ca le puteai auzi suflul.

-De ce esti trist? o voce feminina a interrupt tacerea.

-Tocmai mi-am condus cel mai bun prieten pe ultimul sau drum. Spune-mi tu cum ar trebui sa ma simt.

-Scuze! A fost o intrebare stupida..

Tacerea se instaurase din nou desi de acceasta data nu dura mult:

-Azi, cand am vazut toate acele persoane suferind, ma gandeam la noi.

-Noi?!

-Stateam si ma uitam la prietena lui, fata cu care nu a fost niciodata de fapt, fata pe care o iubea atat de mult si ma gandeam ca si ea suferea desi de fiecare data ii refuzase atentia. Suferea si era o suferinta adevarata.

-Imi permit sa te intreb ce legatura are asta cu noi?

-Daca eu as pati acelasi lucru maine, ai plange dupa mine?

-Ce intrebare e asta?!

-Pur si simplu o intrebare care isi cauta raspunsul

-Normal ca as plange dupa tine!

-Atunci de ce ma respingi de fiecare data?!

-Buna intrebare..

Seri de toamna

Era o seara de toamna si cum stateam pe banca alba, in parcul cu felinare, cu capul in poala lui, puteam sa vad cerul, printre crengile copacilor. Era senin. El imi citea din romanul acela despre un el si o ia care se iubesc desi nu le este permis... si atunci am realizat ca as putea sa-i ascult vocea la nesfarsit, pentru ca imi dadea o liniste pe care n-o mai simtisem de cand eram mica. Era liniste, o liniste mai tacuta decat de obicei si cerul era asa albastru, mai albastru decat in orice alta seara de toamna.. sau poate doar mi se parea mie.. As fi putut sa raman acolo, impietrita pentru o eternitate ascultandu’i vocea calda. Pacat ca lumea e rea si orice lucru frumos trebuie sa se sfarseasca.. De ce nu s’a inventat inca lumea in care viata e frumoasa si poti alege ce vrei sa faci cand vrei, cum vrei si cu cine vrei.. Pacat. Momentan raman la serile in care uit de toate..