Distrugator sau Salvator?

Oamenii ne aleg. Din anumite motive, oamenii care intra in viata noastra ne aleg. Aleg sa isi schimbe viata pentru noi. Suntem un fel de distrugatori ce intra in viata lor sfios urmand sa facem din ea tot ce vrem. Ne este permis sa intram in inimile lor, sa ne creem un culcus cald si sa le distrugem viata. Sunt un distrugator al vietii tale. M-ai primit cu bratele deschide in lumea ta, fara frica. Ai inceput apoi sa iti schimbi viata din cauza mea. Ti-ai impartit mai intai timpul in 2. Fara sa vrei, ai inceput sa iti imparti si personalitatea in 2. Apoi, in cel mai scurt timp ai renuntat la cateva din obiceiurile tale. Ti-ai schimbat firea. Ti-ai schimbat viata. Pentru mine. Sunt un distrugator al vietii tale si imi pare rau. Avem discutia asta destul de des pentru ca vinovatia ma face sa imi cer scuze prea des. De fiecare data, de prea multe ori adica imi stergi lacrimile spunandu-mi ca ti-am salvat viata. Ma transformit din distrugator in salvator. In cate alte moduri ti-am distrus viata decat ti-am salvat-o? In cate alte moduri ma poti invinui ca ti-am schimbat legile lumii. Ai renuntat pentru mine la lucruri proaste pentru ca stiai ca nu as fi putut rezista, mi-ar fi fost prea greu. Dar ai renuntat apoi la tine. Ti-am distrus viata, ti-am impartit lumea in doua parti egale "Cu ea"si "Fara ea". Continui sa ma privesti in ochi tinandu-mi fata intre palmele calde in timp ce eu iti recit acelasi discurs despre cum ti-am distrus viata. Ma primesti cu o oarecare mila caci imi multumesti in fiecare seara pentru momentul in care ti-am salvat viata, iar eu continui sa imi cer scuze pentru schimbarile radicale. Sunt un distrugator sau un salvator? Imi saruti apoi buzele tandru pentru a ma face sa tac dupa un "dar" rostit cu nervozitate. Imi spui apoi "Niciun dar. Discutie terminata. Te iubesc. Mi-ai salvat viata." Nu vei accepta niciodata ca ti-am distrus viata asa-i?

Ne zguduie lumea...

Exista fraze care ne zguduie lumea. Exista acele simple insiruiri de cuvinte care ne intorc lumea pe dos, care sunt capabile sa ne zguduie sufletul si sa ne paralizeze simturile. Exista acele momente cheie menite sa ne taie respiratia. Suntem pusi involuntar si prea rapid in fata cuvintelor rostite prea tarziu sau prea devreme, aflandu-ne in incapacitatea de a reactiona. Fiecare muschi al corpului ramane inert in ciuda dorintei acerbe de a actiona, fiecare cuvant pe care vrem sa il rostim se adanceste in sufletul nostru din teama de esec. Nimic din tot ce planuisem nu mai este asa cum ar fi trebuit sa fie. Iar in acel moment, acel moment unic in care toate simturile iti ingheata lasandu-te incapabil sa reactionezi ce e de facut?  Care este lucrul la care ne gandim in acea prima secunda de soc? Ramanem neclintiti in fata frazei distrugatoare, recitind-o in minte, cantarind fiecare litera din dorinta de a intelege ce se intampla. Ce intrebari ne vin in cap? Nu stiu, cu siguranta nu ne amintim nimic din acele cateva secunde de soc ce se aseamana cu ani. Sfarsim prin a gasi un raspuns ce pentru o clipa ni se pare potrivit. Raspunsul se transforma in urmatoarea clipa in problema pentru ca teama de esec este prea mare. Tragem de timp pentru ca ne e frica de final, am vrea ca acest moment sa nu se incheie. Fugim de noi si de toate ideile, fugim de realitatea noastra si de persoanele ce o compun. Fugim pentru ca suntem in soc si ne e frica. Sunt enunturi care ne zguduie lumea. Si avem nevoie de ele din cand in cand pentru a ne trezi la realitate. Sunt enunturi care ne zguduie lumea.... ne zguduie lumea...

In acest moment.

Chiar in acest moment, cineva se indragosteste. Cineva are primul sau sarut si simte primii fluturasi in stomac. Cineva isi tine pentru prima oara in brate bebelusul abea nascut. Cineva plange. Cineva isi serbeaza ziua de nastere. Cineva are dureri de stomac de la prea multe rasete. Cineva ajunge la spital in stare critica. Cineva tipa. Cineva adoarme gandindu-se la persoana iubita. Si cineva adoarme in bratele persoanei iubite. Cineva intra in puscarie.  Cineva danseaza. Cineva este cerut in casatorie. Cineva este victima a unui accident. Cineva este fericit. Cineva doarme. Cineva isi planuieste propria nunta.  Cineva este strans in brate. Cineva cunoaste o persoana pentru prima oara. Si cineva moare. Chiar in acest moment, in diferite parti ale lumii, oamenii traiesc cu intensitate un eveniment din viata lor. Un eveniment care poate va ramane marcat in memoria lor pentru mult timp de acum incolo. Chiar in acest moment, in acelasi timp oamenii pe care poate nu ii vom cunoaste niciodata incep sa isi traiasca restul vietii. Acesta este momentul in care sunt mai tineri decat vor putea vreodata sa fie. Pentru multi dintre ei, secunda asta, care trece cu repeziciune este decisiva si le poate schimba destinul. Tu? Ce faci in secunda asta?

El si ea

In perceptia lui...
Asteptarea e grea, ir traficul infernal al orasului face asteptarea mea din ce in ce mai lunga. Astept autobuzul de ceva timp verificand ceasul din moment in moment. Intr-un final, autobuzul poposeste lenes in statie deschizand zgomotos usile. E aprope gol. Cativa oameni cu fete posomorate sunt raspanditi razelt pe cateva dintre scaunele invechite. As putea sa le urmez exemplul caci am de ales dintre o varietate mare de locuri, dar simt ca nu am stare asa ca ma rezum la a ramane in picioare. Ma rezem de una dintre barele galbene si incerc sa ma concentrez la imaginile ce se perinda prin fata ochilor mei. In zadar. O intarziere imaginara, caci am plecat cu o ora mai devreme, ma macina din adancul gandirii silindu-ma unei groaznice chinuiri sentimentale. Nu am mult de mers, doar cateva statii, dintre care ultima mi se pare atat de indepartata. Dupa un drum in care mi-am facut 1001 de scenarii in minte cobor in graba impingand in inversunarea si graba mea doua doamne care cu siguranta isi vor incheia ziua discutand despre cat de imoral era tanarul din autobuzul cu numarul 17. Putin imi pasa. Traversez strada alergand ca un nebun printre masini. In departare, zaresc blocul ei. Cocotati undeva la etajul 5 pe schelele sighinase cativa muncitori simulau o munca grea, supraveghindu-se unul pe celalalt. Ajung in fata blocului cu greu, gafaind. Sunt epuizat de efortul depus, un efort mai mult psihic decat fizic. Intru in scara si urc scarile mizerabile in aceeasi graba. La inceput, etajul 8 nu pare atat de sus, dar pe ultimele scari nu le mai pot urca sarind ci mai mult tarandu-mi fiinta cu ultimele puteri. Respir adanc, incercand sa imi potolesc inima, sa o conving ca totul s-a sfarsit si acum poate sa isi revina la normal. Ajung in fata usii maro, cu vizor si imi aranjez postura. Bat sfios in lemnul maroniu, iar de partea cealalta a usii aud mici pasi hotarati ce se indreapta spre mine. E din ce in ce mai aproape. Imi deschide sfios si ca de obicei ma lasa cu gura cascata. Pare mai frumoasa decat de obicei. Poate mi se pare si pentru ca ma asteptam sa o gasesc epuizata, obosita, distrusa de perioada cruciala de boala ce incepea sa isi vada apusul. Cand colo, arata minunat, are un zamber care ii ridica si mai mult pometii rozalii, iar ochii verzi ii stralucesc ca diamantele. Pasesc sfios peste pragul usii intrand in holul luminos al apartamentului. Mi se arunca imi brate, lipindu-mi intreaga fiinta de a ei. Ramane lipita de mine pentru un timp, respirand incet. Intr-un final, trezita parca dub vis se dezlipeste de mine si uitandu-se in ochii mei imi rosteste cel mai frumos "multumesc" pe care il mai auzisem vreodata. Intram in camera ei ordonata unde ma asez pe marginea patului. Se repede sa imi scoata haina. Cu un gest meticulos isi infige degetele in geaca mea cea neagra, trage de ea si apoi o aseaza ca pe un bibelou langa mine. Se opreste in fata mea uitandu-se la mine atent. Imi studiaza pentru un timp trasaturile, imi asculta respiratia. Se apropie apoi de mine si incepe sa ma priveasca de sus. Degetele ei lungi se impletesc cu suvitele parului meu ciufulit. Se joaca un timp cu parul meu, caci mereu i-a placut sa faca asta. Se aseaza timid pe unul din genunchii mei. Ii mangai parul roscat cu tandrete si o intreb de ce e trista. Ezita, iar raspunsul ei se transforma intr-un oftat. Se ghemuieste din nou la pieptul meu ca un copil ce simte frica si tace. Tace. Tace. E in ea un amestec de tandrete, duiosie si timiditate care imi da curaj, imi da o senzatie de familiaritate. Realizez ca ai nevoie de liniste si poate acesta este motivul pentru care ai nevoie de mine in momentul asta. O curpind usor in brate si ma ridic, purtand-o ca pe un trofeu in brate. Fac cativa pasi pana ajung in laterala patului si o depun sfios pe mijlocul acestuia, apoi ma asez langa ea Imi zambeste, imi spune apoi un "Nu trebuie sa faci asta pentru mine" mai mult soptit si se cuibareste la loc lipita de trupul meu. Ii sarut tandru si protectiv crestetul capului si ii soptesc "Voi fi aici cand te vei trezi. Somn usor" Apoi tac. Ii ascult respiratia pana aceasta se regleaza, semn ca a adormit. Este un sentiment atat de placut sa stii ca in bratele tale si-a gasit linistea cineva si ca acum  poate visa in liniste. Tacere.

In perceptia ei...
Timpul trece din ce in ce mai greu. E ca si cum ar schiopata in urma unei leziuni ce ii impiedica normalitatea. In ultimul timp, de cand sunt inchisa in casa, trec zilele pe langa mine intr-o monotonie acerba. Pentru prima oara in ultimele cateva saptamani imi este permis sa interactionez. Am stabilit o ora a dupamiezei in speranta ca nu ma voi simti atat de obosita si voi putea lega un dialog decent cu el, in ciuda infatisarii mele. Imi este dor de vocea lui, de el. Ma invart prin camera toata dimineata pentru ca rabdarea a disparut de mult. Pentru un timp ma opresc in fata oglinzii care reflecta imaginea unei fete ce seamana mai mult cu o fantoma si incerc sa imi retusez trasaturile obosite. In zadar. Cu cateva minute inainte de ora stabilita ma postez in fata geamului si arunc o ultima privire prin camera rece. Ma uit un timp absenta la norii ce se deplaseaza rapid pe cerul cristalin. Trezita parca dintr-un vis captivant aud batai sfioase in usa. Imi adun puterile si ma indrept rapid spre ea, sa deschid. Imi postez un zambet larg pe fata obosita ca sa salvez aparentele si deschid. In fata usii regasesc un el la fel de frumos cum il stiam. Poarta imprimat pe fata alba acelasi zambet strengaresc. Respira sacadat ca urmare a unui efort pe care l-a depus urcand scarile tuturor celor 8 etaje. Ramane inmarmurit in fata usii si  ma priveste intr-un mod in care nu o mai facuse pana acum. Stiu ca arat de parca as fi inviat abea acum 5 minute, dar speram sa omita acest aspect. Frigul trece pe langa corpul meu surmenat, provocandu-mi un tremur involuntar. Paseste incet peste pragul usii apropiindu-se de mine. Ma lipesc cu toata fiinta de el, ghemuindu-ma la pieptul lui rece. Miroase a toamna, iar acest miros se completeaza perfect cu parfumul puternic. Raman un timp in amorteala, respirand incet. Este un moment de liniste, de relaxare a sufletului. Intr-un tarziu, ma dezlipesc brusc de la pieptul lui, il apuc de mana si il privesc in ochi. Simt nevoia sa rostesc un "multumesc" pentru momentul ce tocmai fusese consumat. Zambetul lui stramb devine din ce in ce mai larg, iar multumirea i se citeste in ochi. Il trag dupa mine prin holul prost iluminat spre camera mea. Cu el aici, parca atmosfera sa incalzise si in camera mare. Se aseaza incep pe marginea patului. Realizez ca nu i-am dat ragaz nici sa-si scoata geaca asa ca hotarasc sa ii reamintesc ca de acum isi poate lasa geaca, o data cu toate grijile undeva intr-un cuier. Dupa ce ii plantez geaca neagra undeva in spatiu, ma opresc la o mica distanta si il privesc. Ii studiez trasaturile fermecatoare si zambetul larg pentru cateva secunde. Ma apropii de el, sfios. Genunchii mei patrund intre picioarele lui iar capul lui se lipeste sfios de abdomenul meu. Degetele mele patrund in parul lui matasos, jucandu-se cu suvietele rebele. Ma asez pe genunchii lui, epuizata, asa cum te asezi in bratele Mosului in ajunul Craciunului ca sa ii istorisesti dorintele. Simt o oboseala groaznica, al carui motiv nu reusesc sa il gasesc. Stau linistita, tacuta in bratele lui, in timp ce el se joaca cu suvitele mele roscate. Se simte un aer un amestec de trandrete si timiditate, o atmosfera familiara de care simt ca aveam nevoie. Tacere. Nu vreau sa fiu egoista, dar motivul pentru care aveam nevoie de el azi nu a fost neaparat faptul ca imi era dor de vocea lui, poate ca aveam nevoie de putina liniste, pe care mi-o ofera acum intelegand dispearata mea nevoie. Oboseala ma sileste sa raman impietrita in bratele lui. Ma ridica in brate si face cativa pasi pana la marginea dreapta a patului. Ma depunde ca un razboinic teuton pe mijlocul patului cu o tandrete neobisnuita. Se aseaza apoi usor langa mine, cuprinzandu-mi trupul cu mainile puternice. E liniste si bine. Cu ultimele puteri ii rostesc un "Nu trebuie sa faci asta pentru mine. Putem vorbi". Imi zambeste intelegator spunand: "Voi fi aici cand te trezesti. Somn usor" Imi saruta crestetul capului si tace. Ii ascult bataile inimii care ma conduc spre un somn dulce. Liniste.