Care este probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima literă? Și de câte secunde are nevoie un suflet pentru a se lega de altul? Cu cât este egal raportul dintre mine și tine? Și de câte cifre avem nevoie pentru a scrie ecuația iubirii noastre? Câte pătrățele ocupă imaginea unei contopiri? Și de câte calcule ai nevoie că să demonstrezi că rezultatul e corect? De ce nu putem dicta inimii de cine și când să se îndrăgostească și de ce nu putem dicta timpului cât de repede sau încet să treacă? Poate că nu am înțeles niciodată prea bine matematica și tot ce se întâmplă cu numerele care se divid și se adună și se categorisesc în mulțimi și poate nici nu voi intelelege vreodată pentru că literele și așezarea lor îmi vorbesc mai tare și mai mult, dar voi lupta mereu să înțeleg matematica iubirii. Și atunci când voi avea un răspuns concret, cineva o să numească o "lege a iubirii" după mine și voi rămâne în istorie să-i învăț pe toți cei care urmează cât înseamnă eu+tu sau ea+el. Până atunci, propun un exercițiu de încredere. Să ne aruncăm în gol și să sperăm că firava noastră iubire ne va prinde, undeva chiar înainte de coliziunea noastră cu întunericul. Să ne aruncăm în gol și să lăsăm golul dintre noi și iubire să ne injecteze doze mici de adrenalină în suflet, din sticlule mici și portocalii cu capac, etichetate ciudat. Să avem încredere și să ne aruncăm în gol, să ne lăsăm ghidați de simțire și să sperăm că, până la finalul căderii, sufletul va înțelege matematica iubirii.
E frig, e mult prea frig și gândurile mele au înghețat odată cu corpul ce tremură acum din toate încheieturile. Întuneric, negru și lumini pale, asta e tot ce mă înconjoară. Lângă mine, un pachet de țigări lăsat ostentativ de cei care m-au părăsit în întuneric cu mult timp înainte să încep să scriu, pare acum un fel de scut ce mi-ar putea vindeca înfrigurarea sufletului. Nu, nu am nevoie de așa ceva, am promis. Mă ridic brusc de pe banca rece, lăsând și pachetul și trecătorii în urmă și merg. Nu știu încotro, nu știu de ce, doar merg. Toată voința mea, toată răbdarea pe care am avut-o cu mine piere parcă, într-o secundă, și lacrimi calde îmi inundă ochii goi, ce privesc semnele luminate ale magazinelor pe lângă care trec. Nu plâng, nu suspin, nu scot niciun sunet pentru că eu nu mai simt, mi-e mult prea frig. Îmi aud gândurile ce vâjâie prin mintea mea, în alergarea lor continuă, dar parcă nici pe ele nu le mai înțeleg. Fluturi și vise și drumuri și tot, totul este acum cu mine și am senzația de "acasă" pe care plecasem hotărâtă să o găsesc, undeva în frigul nopții, pe o bancă, într-o stație. Mă lupt cu mine și încerc să îmi dovedesc că tristețea e inutilă acum și poate asta este cea mai grea luptă pe care am să o duc vreodată. Corpul meu înghețat se lovește de o persoană, care mă privește în ochi spunând ceva. Eu, trec mai departe, pentru că oricum nu înțeleg cuvintele acum. Îmi continui drumul, fără să mai privesc înapoi. Ajută-mă. Ești singurul antidot, care lipsește cu desăvârșire acum. Hai să ne-nchidem în lumea noastră, măcar pentru o zi. Așează-ți sufletul lângă al meu și lasă-le să se îmbrățișeze. Lasă distanța asta ce ne mai ține corpurile separate încă un pic să se cufunde în uitare și să comunicăm prin simțire. Doar ai răbdare. Să lăsăm tot în urmă și să ne închidem împreună. Să ne vindecăm rănile reciproc, cu mănuși chirurgicale făcute din suspine și să ne continuăm apoi drumul, alături de toți cei care ne vor sta în cale de-a lungul lui. Spune-mi că nu mă lași acum, spune-mi că nu mă mai lași vreodată singură în întuneric. Spune-mi că inima ta va face mereu lumină lângă mine și căldura ta va fi suficientă pentru doi. Nu știu, nu pot, nu mai vreau. Ei toți sunt fericiți, noi de ce nu facem asta? Insistențele mele reprezintă mult prea mult, știu, dar mi-e frică și tu nu înțelegi. Lasă-mă să te țin și nu te-mpotrivi sentimentelor pe care le auzi. Te-aștept înapoi. Am mers mult, până când telefonul a început să cânte fragmentul de care deja mă plictisem, undeva în fundul genții. Ceva, mă chema acasă și tot ce îmi doream acum era să nu fiu nevoită să rămân într-o cameră goală, în care sentimentele multiple să iasă la suprafața, dar corpul meu începea să cedeze frigului și ceasul era târziu. Te-aștept acasă, la noi acasă. În lumea noastră în care o zi ar vindeca orice.
Te-am creat in mine, asambland si dezasambland fiecare mica particica din tine, cu meticulozitate si atentie, doar pentru a vedea mecanismele care iti dau viata si a le intelege. Ti-am finisat trasaturile in timp, punand poate prea mult accent pe ele. Cand ai fost gata slefuit, te-am analizat. Te-am analizat cu maini mici, imbracate in manusi de sentimente, in luminile translucide din interiorul inimii mele, ca intr-un laborator intunecat si familiar si-am avut grija, sa stii, sa nu te stric cumva, sa-ti pastrez conturul. Am facut schite peste schite, ce te ilustrau cu toata fiinta ta complexa si am scris rapoarte peste rapoarte despre reactiile tale. Te-am creat si te-am iubit. Ti-am iubit gandurile si visele. Ti-am iubit impulsivitatea si tandretea cuvintelor, ti-am iubit miscarile lente si pasii nehotarati. Ti-am iubit cuvintele incurcate si frazele neintelese de altii. Ti-am iubit bataile sacadate ce iti animau inima si toate cunostintele vagi. Ti-am iubit atingerile mute si zambetele indepartate. Ti-am iubit somnul linistit si respiratia calda. Ti-am iubit alegerile, pe care le-ai facut intodeauna cu nesiguranta. Ti-am iubit saruturile si toata dragostea ce imi erau destinate numai mie. Ti-am iubit copilariile si momentele de slabiciune. Ti-am iubit drumul, care te aducea mereu inapoi in palmele mele. Ti-am iubit ochii si toate sclipirile din ei. Ti-am iubit lacrimile si surasul. Te-am creat si te-am iubit exact asa cum esti. Apoi, intr-o seara de primavara, m-am hotarat sa te intalnesc si de atunci, nimic nu a mai fost la fel. Te-am creat si te iubesc acum, ca fiinta materiala, ca vis implinit, ca om. Te iubesc acum si voi iubi mereu ideea existentei tale, care s-a nascut in mine si s-a materializat in tine si va trai mereu in noi.
M-am regasit zilele trecute intr-un muzeu de arta, pasind timid printre picturile ce zaceau cuminti pe pereti. Am pasit tiptil in sala unde asteptau linistite "nudurile" si m-am asezat pe bancuta din centrul incaperii. Toate acele corpuri vulnerabile si impietrite peste care si-au trecut ochii atatea persoane care nu au inteles nimic si toate acele forme voluptoase reprezentate maiestos cu culori si umbre ce stau acum expuse in camere cu pereti albi si care, din cand in cand, primesc binevoitoare un grup de ochi, expunandu-se. Provin din perioade diferite si totusi si-au gasit linistea in asemanarea cu celalalte. Numai privindu-le puteam observa cat de mult s-au schimbat valorile oamenilor. Numai comparandu-le pe acestea cu idealurile femeii moderne observam involutia gandirii noastre. Unde au disparut femeile pueternice, care dominau, reprezentate de forme voluptoase si mandrie si cine le-a inclocuit cu femei "slabe" si fara pic de control? De cand femeia reprezentata in momentul ei de vulnerabilitate, in care adopta o pozitie "deschisa" fata de lume, a devenit element ce ofenseaza, in timp ce una care, fortata de societate, isi ascunde adevarata fata in incercarea de a atinge perfectiunea, a ajuns model? M-a surprins undeva in camera alba un nud al unei femei. Aceasta statea asezata, cu spatele incovoiat si picioarele incrucisate, fiind reprezentata din fata, lasand toate defectele corpului sau sa fie observate. Si totusi, mandria cu care isi reprezenta corpul avea ceva aparte. De ce, in lumea in care traim, o femeie care isi arata defectele este considerata vulgara, in timp ce o "papusa perfecta", indiferent de imbracamintea sumara care isi impodobeste trupul uscat este considerata "frumoasa"? Cine stabileste, de fapt, ce inseamna "frumoasa"? De ce nimeni nu mai apreciaza femeia in adevaratul sens al cuvantului, preferand insa modelele proaste pe care media le pune in valoare? Majoritatea ar spune ca aceasta gandire vine din complexele si frustrarile persoanelor care nu se integreaza in categoria femeilor pe care barbatii zilelor noastre le prefera si care nu doresc decat intelegere si iubire din partea cuiva. Catre toate persoanele in locul carora am spus ceva: petreceti 10 minute intr-un muzeu de arta si gasiti persoana care sa va faca sa va recapatati mandria si ideea de frumusete pura, nu aveti nevoie de altceva.
