Undeva departe pe veranda unei case statea un om si privea cerul… Desi era foarte frig afara si era noapte acesta statea nemiscat cu privirea pierduta in ninsoarea abundenta de afara. In jur era liniste, toti dormeau deja, numai el statea neclintit parca vrajit de lumina stelelor…Dintr’o data neclintirea a fost ‘’deranjata’’ de o silueta slab ace purta in brate o patura. Aceasta persona s’a asezat langa baiat asezandu’i cu o miscare sovaielnica patura pe spate…
- Ce faci? De ce nu dormi?
- Îmi place să privesc stelele. E ca şi cum aş privi în ochii oamenilor.
- Nu vorbi prostii…
- De ce ti se pare ca vorbesc prostii?
- Şi ce vezi tu în stele?
- Uneori văd Universul, alteori nu văd nimic.
- Universul e infinit, ştii asta …
- Ştiu, Stiu, dar oamenii pot fi şi ei infiniţi la fel ca si universul
- Si..Si atunci când nu vezi nimic, cum sunt stelele?
- Atunci nu sunt stele pe cer.
- Şi când strălucesc?
- E ca atunci când spui unui fluture să zboare şi nu o face. Sau ca atunci cand le ceri ochilor să plângă şi nu vor.
- Fi mai explicit, te rog, eu pur si simplu nu inteleg..
- Stelele strălucesc doar în întuneric. Fără de el, nu poţi vedea frumuseţea lor. Aşa şi cu oamenii: spune-le să deschidă ochii, cere-le să te priveasca adânc în ei, şi încearcă să citeşti ce ascund dincolo de aparenţe. Uneori doare, dar cu timpul trece şi te obişnuieşti. Nu-i privi în ochi prea mult pentru că vei orbi şi n-ai să mai vezi nicio stea pe cer. Priveşte-i atât cât simţi. Apoi abandonează-i şi nu te mai uita niciodată în urma ta. Pentru ca pana la urma asa e viata si acelasi lucru va fi facut si de ceilalti oameni..
- Ce se-ntamplă dacă, totuşi, uit asta?
- Atunci vei vedea ca exista şi cer senin fără pic de stea pe el. Cerul ăsta e al meu. Uneori, când ninge, îmi închipui că plouă cu stele. Doar aşa le pot vedea.
- Îmi place să privesc stelele. E ca şi cum aş privi în ochii oamenilor.
- Nu vorbi prostii…
- De ce ti se pare ca vorbesc prostii?
- Şi ce vezi tu în stele?
- Uneori văd Universul, alteori nu văd nimic.
- Universul e infinit, ştii asta …
- Ştiu, Stiu, dar oamenii pot fi şi ei infiniţi la fel ca si universul
- Si..Si atunci când nu vezi nimic, cum sunt stelele?
- Atunci nu sunt stele pe cer.
- Şi când strălucesc?
- E ca atunci când spui unui fluture să zboare şi nu o face. Sau ca atunci cand le ceri ochilor să plângă şi nu vor.
- Fi mai explicit, te rog, eu pur si simplu nu inteleg..
- Stelele strălucesc doar în întuneric. Fără de el, nu poţi vedea frumuseţea lor. Aşa şi cu oamenii: spune-le să deschidă ochii, cere-le să te priveasca adânc în ei, şi încearcă să citeşti ce ascund dincolo de aparenţe. Uneori doare, dar cu timpul trece şi te obişnuieşti. Nu-i privi în ochi prea mult pentru că vei orbi şi n-ai să mai vezi nicio stea pe cer. Priveşte-i atât cât simţi. Apoi abandonează-i şi nu te mai uita niciodată în urma ta. Pentru ca pana la urma asa e viata si acelasi lucru va fi facut si de ceilalti oameni..
- Ce se-ntamplă dacă, totuşi, uit asta?
- Atunci vei vedea ca exista şi cer senin fără pic de stea pe el. Cerul ăsta e al meu. Uneori, când ninge, îmi închipui că plouă cu stele. Doar aşa le pot vedea.
