Dacă mi-ai asculta numai pentru o singură, amărâtă secundă ochii, ei ți-ar arăta adevărul. Doar dacă i-ai asculta și adevărul ar ieși la iveală, ai înțelege tot și teama sau reținerile sau gândurile, toate ar dispărea. Ai privi realitatea prin ochii mei și ai înțelege că toate alegerile se reflectă în ei și toată impulsivitatea se revarsă printre gene și sufletul mi-ar fi deschis, și teama ta de a avea încredere în tot ce spun ar dispărea. Dacă m-ai strânge în brațe pentru mai mult de 3 secunde și toată energia s-ar transmite și s-ar contopi, poate doar așa ai înțelege ce se întâmplă în capul meu, fără să mai ai nevoie de justificări, căci vei regăsi și tu, probabil, sentimentul de "acasă" la care nu ai mai vrea să renunți, așa cum l-am regăsit și eu în prezența ta. Și ai înțelege că exact așa trebuie să fie și atunci probabil nu te-ai mai învinui pentru deciziile mele și sufletul ar avea liberă-trecere. Și poate așa mi-ai înțelege și durerea resimțită la ideea de a nu te avea și teama de a fi abandonată. Căci niciuna dintre deciziile mele nu se va lăsa vreodată influențată de orice alt aspect al exteriorului și siguranța că niciuna dintre ele nu va duce spre ceva rău este întotdeauna prezentă. Și cum toate lacrimile și toată tristețea dispar atunci când tu apari nu pot decât să spun că mergând pe lângă tine mă feresc de tot ce-mi face rău. Și nu doar că sper că nu voi mai trăi dezamăgirea, dar știu, și îmi susțin ideea, că ținându-te de mână nu o voi mai întâlni niciodată că pe un impediment. Și pentru toate momentele în care te voi strânge prea tare de mâna care o ține pe a mea, îmi pare rău, e vorba doar de frica de a te rătăci pe undeva pe drumul spre finalul fericit. Căci nu, tu nu dezamăgești și nu prepari lacrimi, tu nu mă silești să las totul pentru nimic, tu nu poți decât să iei parte la viitorul pe care mi-l croiesc după propriul principiu, principiul care mă îndeamnă să te patrez. Și asta nu poate spune decât că orice pas pe care îl faci îndepărtându-te de mine aduce mai multă suferință decât oricare altul pe care îl faci ținându-mi sufletul de mână. Ești cel mai frumos adevăr al vieții mele.
Stăteam în colț, urmărind liinile celor două străzi ce se uneau în acel exact punct, iar soarele îmi mângâia fața. Simțeam, acum, un fel de pace, și tot peisajul ăsta îmi aducea aminte de noi. Poate doar pentru că la picioarele mele se întindea uniunea celor două diferite trasee, într-un singur punct reprezentat de un colț de beton. Așa cum și traseul vieții noastre se unea în același singur punct, dorință și speranță, vis și realitate. Sau cel puțin așa văd eu realitatea nostră. Tu vrei să fiu a ta, iar eu vreau să fii al meu. Poate sunt doar nebună pentru că încă mai cred că într-o zi, ideea asta chiar se va materializa și timpul nu te va face să te răzgândești. Poate nu mai văd realitatea cu aceeași ochi, căci mă agăț de fiecare valență a ta în speranța de a nu te pierde. Poate gândesc totul mult prea în avans. Poate doar îmi e dor de contururile tale, care nu au început încă să se alinte în bătaia ochilor mei. Poate aș înceta să mai fiu eu dacă n-ai mai fi tu. Poate tot timpul ăsta e doar un test de rezistență a unor inimi care nu se înțeleg. Și mă gândesc de mult ori că poate am dat-o în bară, ca de obicei, și acum nu mai pot să fac curățenie aici. Și poate de aceea, timpul pare din ce în ce mai apăsător. Poate de aceea, de câte ori vreau să îți vorbesc despre tot ce se întâmplă cu tot ce simt, nu știu de unde să încep și unde să termin. Poate sunt lașă și ar trebui măcar odată să-ți vorbesc, dar niciodată nu pare a fi momentul. Poate că am tot timpul din lume, dar cât din acest timp îmi vei mai oferi tu? Fiecare minut fără tine, pare a fi o oră, dar fiecare minut fără tine mă aduce mai aproape de unul cu tine, cel puțin în teorie. Poate sunt naivă, gândindu-mă că te distanțezi de mine cu fiecare minut care trece. Poate de aceea îmi e frică să îți spun că te iubesc, pentru că mi-e greu să accept că poate, doar poate, și tu mă iubești în acel mod disperat în care o fac eu. Dacă ar fi să îmi analizez mintea, aș găsi bucăți din tine înfipte peste tot în ea, fragmente ale frumuseții și răutății tale. Și dacă-ar fi să mor azi, mi-aș dori doar ca amintirea ta să rămână în ochii mei pentru o eternitate, și să fie șoptită tuturor îngerilor la ceas de seară și omenirea să cunoască cum te vedeam eu. Aș vrea doar să îți explorez corpul, să analizez fragmente din tine numai ca să înțeleg de ce toată lumea spune "Home is where your heart is”.Aș vrea să îți analizez reacțiile și emoțiile, și să ajung la o nouă hartă a ta, să simt că te cunosc în deajuns de bine încât, și pe-ntunericul cearceafurilor noastre să te regăsesc. Aș vrea să fac dragoste cu tine în vise, că atunci când te trezești să mă vezi pe mine și să știi la ce să te aștepți. Aș vrea să mă vrei în felul în care mereu mi-am imaginat că o vei face într-o zi. Și toate astea, pornind de la intersecția mizeră a două străzi. Toate cuvintele astea strălucitoare, pornind de la intersecția a două destine, uniune în care încă mai sper.
Cred că oamenilor le lispesc cel mai mult cuvintele. Sau poate doar contextul și curajul. Cum s-ar schimba totul dacă am știi să vorbim, să împărtășim tot ce gândim? Cum s-ar schimba lumea dacă am avea curajul să rupem barierele și să ne golim sufletul de fiecare dată când recipientul e plin? În câte moduri știm să transpunem "te iubesc" și de ce nu o spunem mai des persoanelor cărora ar trebui să le-o spunem în fiecare zi, în diferite moduri? De ce ne e frică să facem mai mult rău decât bine cu niște simple cuvinte, pe care într-un final alegem să le păstrăm pentru noi? De cele mai multe ori, așteptăm "momentul potrivit" pentru a spune ceva, dar oare chiar există acest moment ideal sau orice altă secundă ar fi momentul în care ar trebui să spunem ce avem pe suflet? Așteptăm, parcă, să ni se ceară, de fiecare dată, să vorbim. Așteptăm, parcă, să simțim că celălalt vrea să audă ce avem de spus și de cele mai multe ori, așteptăm mult prea mult. Trăim cu teama că fiecare cuvânt în plus ar porni o nouă furtună pe care nu am știi să o gestionăm și ne e frică. Nu! Să ne trezim la realitate și să începem să vorbim! Să nu ne mai ascundem în spatele conversațiilor banale. Să spunem tot ce am vrea să ni se spună. Să ne găsim cuvintele și să ne luăm inima în dinți. Să spunem "te iubesc" sau "nu te îndepărta de mine" sau orice alt lucru pe care îl ținem ascuns în ființa noastră. Să lăsăm ploaia de cuvinte să pătrundă în deșertul sufletului propriu. Să ne rezolvăm problemele fără frică. Să îi asigurăm pe cei din jurul nostru că sentimentele au rămas aceleași.
Câteodată aș vrea să pot să îți explic în cuvinte amestecătura asta de sentimente care mă încearcă de fiecare dată când am de a face cu un gând legat de tine. Câteodată aș vrea să îți explic că importanța ta în lumea mea și să te fac să înțelegi că orice pas care te îndepărtează de mine doare. Câteodată aș vrea să te fac să înțelegi că absența ta doare, chiar și de scurtă durată. Câteodată aș vrea să te fac să înțelegi că nu îmi pot imagina un scenariu al viitorului fără prezența ta. Câteodată aș vrea să îți spun că te iubesc și tu să înțelegi pe deplin, dar nu găsesc curajul, ca și când mi-e teamă ca sentimentele mele să nu te copleșească, să te sperie. Dar, trecând de toată frica asta, pot doar să îți spun "Te iubesc și fără tine totul ar fi gri". De ceva timp nu mai găsesc nici cuvintele și nici contextul, ca și când m-am pierdut pe undeva printre discuții..
Pentru toți cei care mă contrazic de fiecare dată când vine vorba de iubirea aparent adevărată. Pentru cei care condamnă tot ce simt, gândesc,trăiesc și scriu. Pentru toți negativistii care cunosc povestea și totuși nu au încredere.Dați-ne o șansă. Nu ne tăiați elanul din primii pași. Nu ne sfărâmați visele cu realitatea voastră lipsită de visare. Nu ne călcați în picioare sentimentele și nu ne mai râdeți în față cu toate neadevărurile voastre pe care le considerați motive întemeiate. Nu vă mai contraziceți cu noi. Noi, spre deosebire de mulți dintre toți cei pe care îi aveți în echipă, avem, cel puțin teoretic, o traiectorie. Noi, spre deosebire de voi, ne cunoaștem limitele și suntem pregătiți să le depășim în încercarea de a păstra tot ce avem. Noi, cei ce încă mai credem în sentimentul complex, pe care toată lumea îl numește iubire. Nu mai vreau să dezbatem într-o oră plicticoasă de față cu un profesor care oricum nu mai înțelege nimic, prin cuvinte cât mai voalate, iubirea sau ideea pe care voi toți o aveți despre ce ar putea să însemne ea. Nu mai vreau să dezbatem sacrificiile pe care niciunul dintre voi nu le intege pentru că nu a fost niciunul pus în fața lor vreodată. Nu mai vreau să vă aud opiniile îndoctrinate. Vreau doar să vă explic pentru ultima dată, sperând că măcar unul dintre voi să înțeleagă, că voi toți, ăștia care mă condamnați pe mine de fiecare data spunând doar că sunt naivă, greșiți. Doar pentru că vă dau argumente pe care nu le înțelegeți (pentru că voi toți nu simțiți nimic din ce simt eu) de fiecare dată când școala propune din nou "dragostea" ca temă de discuție, asta nu înseamnă că eu sunt naivă, sau că trăiesc în bula mea de săpun, departe de realitate. Nu, asta nu înseamnă că eu greșesc și voi aveți dreptate. Aceia dintre voi care aveți măcar o mică idee despre ce ar putea, de fapt, să însemne acest sentiment complex, încercați doar să vă ascultați inima, și nu pe cei din jur.Eu am susținut și susțin în continuare sus și tare că iubesc. Și până la urmă, fiecare o face în felul lui. Nu am de gând să îmi ascund părerile doar pentru că voi nu percepeți sentimentul ăsta așa cum o fac eu. Nu mai am de gând. Dați-mi o șansă să vorbesc pe baza a tot ce știu și înțeleg că simt și nu mă mai contraziceți. Mulțumesc.
Ai putea, din când în când, să mă vizitezi. Pentru tine aș face chiar și ordine în toată agitația asta și te-aș primi să-mi vorbești ore în șir, tolănit pe canapea, cu mine cuibărită în sufletul tău și toți vecinii să știe că ai venit. Apoi, să luăm cina împreună și să râdem și toți vecinii să știe că mai stai. Să ne-mbatam puțin cu roșul pasiunii și să facem dragoste câteva ore (dragoste, căci în societatea asta tot ce este tabu are nevoie de o denumire poetică) și vecinii să știe că ai rămas. Apoi, să adorm culcusita cu tine. Ai putea, din când în când atunci când ai veni, să mă privești cu mintea și să-mi răspunzi cu sufletul. Să ne plimbăm de mână prin oraș și să bem cafea și toți ceilalți să știe că suntem fericiți. Să stăm cuminți pe bănci, la soare, și toți ceilalți să știe că suntem fericiți. Da, cred că uneori mi-ar plăcea să mă vizitezi de-antregul, trup, minte și suflet. Să-ți gătesc dimineața și să-ți analizez expresiile, să ne contrazicem pe lucruri minore, să ne sărutăm aprig și să ne-mbratisam la nesfârșit. Să-ți mângâi figura, exact ca unui copil, și să te simt strângându-mă în brațe. Și-apoi, din nefericită întâmplare, să pleci din nou și toți vecinii să știe c-ai plecat. În casă să nu mai miroasă a loțiune de după râs și hainele tale să nu mai fie împrăștiate peste tot. Nici dușul să nu mai miroasă a gelul tău de dus. Vasele să rămână nespălate în chiuvetă și eu să stau toată ziua în pat, inhalându-ți parfumul înainte ca acesta să dispară și din așternuturile conjugale, în care goliciunea își găsise amuzamentul înainte să pleci. Și fruntea mea să rămână mereu nesărutată înainte de culcare și toți vecinii să știe că nu ai mai venit. Să-ncercuiesc în calendar date și să calculez câtă agonie mai am de îndurat până la următoarea vizită. Și să îți scriu din nou mesaje. Da, chiar mi-ar plăcea să vii și să mai iau și eu o pauză..
În ultima vreme, mi se întâmplă să pierd șirul acțiunilor. Și nu, nu pentru că mintea mea s-ar lupta cu vreo boală, ci doar pentru că un demon cu ochi fericiți mi se strecoară printre gânduri fără permisiune. Mi se întâmplă doar să pierd controlul, găsindu-mă după 3 secunde numărate-n 4 timpi pierdută în peisaj, cu aceleași imagini în cap. Și-așa, cu toate culorile și trăsăturile ce stau impregnate undeva în mine, încerc să mă concentrez pe altceva, pe mine, pe lume și iar și iar ajung la noi. De ce insistă universul? Încă puțin și voi putea spune că a mai trecut un an peste povestea mea. Bine, nu doar a mea, nu pot să fiu atât de egoistă, a mea și-a lui. Dimineață târzie de noimebrie rece. O cafea și imagini care se plimbă prin capul meu, ca de obicei. Nu cred c-am observat cum a trecut totul, nu și de data asta, ca și când tot timpul asta ar fi zburat pe lângă mine în contratimp. Acum un an, țin minte doar că-mi lipsea echilibrul, și odată cu el, îmi lipsea totul. Viața mea avea iz de eșec pe toate planurile și totul vâjâia în jurul meu. Anul trecut n-aveam nimic și totul continua să se prăbușească în fața mea, acum am cu ceva mai mult de-atât. Și poate încă nu știu cum să fac față puținului pe care-l am și cum să așez totul, căci tot ce știu este că tot ce pot să fac este să încerc cu orice preț să păstrez tot ce am dobândit până acum și să continui, așa cum am făcut mereu. Și poate că nu am găsit modul perfect de a aranja totul, și poate asta este detaliul ce determină insistența, dar încep să înțeleg cum se învârt rotițele lumii Și mă trezesc în fiecare dimineață cu același gând cu care adorm, că poate într-o zi voi reuși să am tot ce-mi doresc și nimic să nu mai fie așa greu, mă trezesc cu gândul la aceleași trăsături care mi-au schimbat lumea și pe care abia aștept să le-ntalnesc .Bună dimineața, noiembrie și... te iubesc! Tu-mi ești și noiembrie, și decembrie și dimineață și seară și toate celelealte zile și secunde care trec pe lângă noi. Tu-mi ești univers și tot și-ntreg.
Nu cred că mi-a fost vreodată frică de cuvinte înainte să te întâlnesc pe tine. Nu cred că mi-a mai fost vreodată atât de frică de clipe sau mai exact de trecerea lor decisivă, așa cum îmi e de când te cunosc. Nu cred că pașii mei au mai simțit vreodată nesiguranța asta ce îmi însoțește aproape fiecare mișcare pe drumul spre viitor, până atunci când te-am găsit. Nu cred că sufletul meu a mai stat atâta timp în alertă, așa cum o face de când îți resmit prezența. Și nu cred că vocea mi-a mai tremurat vreodată așa cum o face acum, de când ai apărut, rostind gândurile despre tine. Și nu știu de ce sau cum, dar nu cred că am mai observat vreodată o sclipire în altă persoană, așa cum observ în suflețelul tău cu fiecare secundă de căldură ce trece pe lângă noi. Și nu îmi amintesc ca vreodată, sufletul meu să fi zâmbit așa cum o face cu tine. Nu cred, sau poate că nu îmi mai amintesc, că am mai simțit vreodată că îmi găsesc locul sau că există ceva pe lumea asta care să aibă vreun sens. Cu toate astea, nu cred că am mai sesizat vreodată sentimentele multiple și extremele prin care trec oamenii, până în momentul în care viața mea s-a concetrat pe existența ta și nu cred că ființa mea s-a mai lăsat vreodată să resimtă influența asta legată de sentimentele altuia. Fricile noastre sunt multiple și cumva suntem sortiți să ne temem de anumite aspecte ale vieții. Începem cu frica de întuneric, sau poate cu cea de înălțimi și ajungem la un momentdat în viața noastră la frica de a greși, de care nu cred că mai scăpăm mult timp. Apoi, într-o perioadă decisivă a vieții noastre, regăsim FRICA de a pierde pe cineva, cu care probabil rămânem până la sfârșitul sfârșitului. Intensitatea ei crește sau scade în funcție de gândurile și sentimentele de care da dovata sufletul celuilalt. Și cred că asta este frica de care trecem cel mai greu, pentru că până și în momentul în care siguranța îmbrățișării sufletelor încearcă să aducă liniște, nouă ne e frică de momentul ce urmează, care ar putea rupe magia. Și așa devenim INSISTENȚI și concentrați pe ideea de a păstra, doar pentru că ne e frică să trăim într-o lume care să nu includă PERSOANA. Iar momentele noastre de BIPOLARITATE, în care sentimentele vâjâie în căutarea ordinii familiare, atunci aruncăm persoana în mijlocul fricii, pentru că atunci fiecare clipă ar putea rupe totul. Și mie îmi e frică, serios.
