Regăsesc imaginea sufletului meu în fiecare oglindă în care corpul
meu își găsește materialitatea. Totuși, mereu mi-a plăcut să îi privesc
reflexia în oglinda crăpată din holul colorat și nu știu de ce dar
acolo își găsește de fiecare dată puterea de a-și arăta adevăratele
valențe. Acum, stau așezată pe parchetul rece, privind-o și regăsesc
aceleași forme ample. Cu toate astea, ceva s-a schimbat și strălucirea
pe care o avea a început să pălească și formele să fie umplute de alte
materiale, diferite de cele originale... Nici oglinda nu mai e așa
curată, și ampretele tuturor sufletelor ce au trecut prin fața ei
strălucesc în lumina pală din holul cu pereți colorați. Șuvițele mele
drepte se întrezăresc printre urme, iar verdele din ochii mei parcă se
scurge odată cu lacrimile ce le fură din culoare, făcându-i plăti și
uscați. O dâră de rimel negru se revarsă acum, într-o cursă infernală,
pătând apoi bluza albă, ca mărturie a finalului, de parcă mica lacrimă
știe că se apropie un final mai mare. Nu e tristețe, nu, tristețea se
simte altfel, e doar emoție. O emoție mult mai constructivă decât
tristețea, pe care nu am mai cunoscut-o cu așa putere niciodată și de
care nu știu de ce, dar nu mă tem. De unde vine? Nici eu nu știu exact,
pentru că doar imaginea trecutului a determinat-o să apară. Încă 12 luni
și-au lăsat urmele pe fața mea, îmbătrânind din ce în ce mai mult micul
copil. 12 luni alcătuite din plecări și veniri, din frici și speranțe,
din copii abia născuți și noi responsabilități, din evenimente care
și-au lăsat, cu sau fără voie, o mică cicatrice, ascunsă sub pielea
semi-transparentă. Bucăți din mine au fugit odată cu fiecare persoană,
dezmembrându-mă ușor, iar din nevoia de a rămâne un întreg le-am
înlocuit cu cioburi de sticlă colorată, formând astfel un vitraliu care
să le ia ochii oamenilor de la suferința trupului porționat. Imaginile
fiecărei dezamăgiri au rămas stocate în mica galerie din interior,
alături de toate fericirile ce sclipesc în colțurile încăperilor, iar
oamenii ce trec prin viața mea le mai vizitează din când în când prin
povești. Adaug acum, prinzând curajul că urmează ceva mai bun, încă un
an în calendarul meu, tăind de pe lista cu mulțumiri câteva persoane,
înlocuindu-le repede cu alte nume și începând lista cu promisiuni pentru
cele 12 luni ce urmează. Târziu, îmi observ corpul abandonat undeva
lângă perete, în fața oglinzii și mă hotărăsc să șterg lacrimile
fericirii și să îl pregătesc pentru ce urmează. Mă ridic, dezlipindu-mi
sufletul cu greu de pe oglinda crăpată și fac câțiva pași, spre centrul
sufrageriei, de unde bradul strălucește luminat de tot felul de becuri.
Mă mulțumesc cu ideea că am făcut tot ce am știut mai bine și nu datorez
nimic nimănui și mă bucur de toate amintirile. Aveam doar nevoie de un
moment cu mine, în oglinda magică, să realizez tot.
P.S:
oglinda a căzut de pe perete și s-a făcut bucăți, exact ca fiecare
lucru care a rămas încheiat în acest an și a fost înlocuită cu una nouă,
care îmi va servi ca lupă pentru sentimentele viitoare și în care sper
că se vor reflecta alte 2 persoane iubite anul viitor, persoane care nu
au apucat încă, micuța surioară și sufletul iubit. Până atunci, mă
mulțumesc cu mine și toate visele mele și nu îmi rămâne decât să pășesc cu atenție pe noile scări, ținându-mă bine de tot ce am.
Luminile din sufletul meu s-au stins. Neoanele s-au spart de mult
și nu mai răspândesc lumina aia falsă. În întunericul ăsta ai rămas
tăcut și privești, sau cel puțin încerci să distingi, imaginile ruinelor
pe care nici măcar nu le mai înțelegi. Undeva într-un colț încă mai
pâlpâie un ultim licurici al sentimentelor. În colțul opus, o cascadă de
lacrimi se revarsă din tavan ca mărturie a tuturor momentelor de impas
de care am trecut până acum, dar tu încă nu ai observat asta. Te atrage
ceva din micul licurici, probabil doar strălucirea lui vioaie, sau
fericirea pe care o poartă cu el. Te atrage așa tare încât începi parcă
să te apropi, deși nu faci niciun pas. Întinzi mâna, în ideea de a
curpinde mica vietate între degetele tale lungi, iar momentul contopirii
este resimțit de mâna mea, un fior atât de real ce-mi amintește de
atingerea ta. Micul licurici ți se joacă o perioadă în palmă, atras
parcă de căldura mâinii tale. Apoi, un alt mic licurici își face
apariția, apropiindu-se vioi de palma ta, unde poposește parcă istovit
de zbor. Și încă unul... Și încă unul.. Și încă unul... Acum, fața ta e
luminată de sclipirile venite de la micii tăi prieteni și parcă, printre
umbre, se zărește un zâmbet. Și licuricii continuă să se adune în jurul
tău, atrași acum de zâmbetul ăla de copil, ei trag la fericire. Acum
parcă și întunericul și cascada și tot ce era negru și urât a dispărut,
și totul începe să se reclădească. Sentimentele își reiau locul, în timp
ce licuricii înlocuiesc neoanele false cu becuri cu lumină caldă. Ai
readus spațiul ăsta la viață și acum exteriorul rezonează cu tot ce-l
înconjoară. Poate asta înseamnă toată turma de fluturi pe care o resimt
în stomac, poate sunt doar licuricii care au luminat interiorul pentru
ca tu să reclădești ce a fost stricat, poate sunt doar noii tăi prieteni
care îți țin companie în sufletul meu.
