Cerul din ochii oamenilor

Undeva departe pe veranda unei case statea un om si privea cerul… Desi era foarte frig afara si era noapte acesta statea nemiscat cu privirea pierduta in ninsoarea abundenta de afara. In jur era liniste, toti dormeau deja, numai el statea neclintit parca vrajit de lumina stelelor…Dintr’o data neclintirea a fost ‘’deranjata’’ de o silueta slab ace purta in brate o patura. Aceasta persona s’a asezat langa baiat asezandu’i cu o miscare sovaielnica patura pe spate…

- Ce faci? De ce nu dormi?
- Îmi place să privesc stelele. E ca şi cum aş privi în ochii oamenilor.
- Nu vorbi prostii…
- De ce ti se pare ca vorbesc prostii?
- Şi ce vezi tu în stele?
- Uneori văd Universul, alteori nu văd nimic.
- Universul e infinit, ştii asta …
- Ştiu, Stiu, dar oamenii pot fi şi ei infiniţi la fel ca si universul
- Si..Si atunci când nu vezi nimic, cum sunt stelele?
- Atunci nu sunt stele pe cer.
- Şi când strălucesc?
- E ca atunci când spui unui fluture să zboare şi nu o face. Sau ca atunci cand le ceri ochilor să plângă şi nu vor.
- Fi mai explicit, te rog, eu pur si simplu nu inteleg..
- Stelele strălucesc doar în întuneric. Fără de el, nu poţi vedea frumuseţea lor. Aşa şi cu oamenii: spune-le să deschidă ochii, cere-le să te priveasca adânc în ei, şi încearcă să citeşti ce ascund dincolo de aparenţe. Uneori doare, dar cu timpul trece şi te obişnuieşti. Nu-i privi în ochi prea mult pentru că vei orbi şi n-ai să mai vezi nicio stea pe cer. Priveşte-i atât cât simţi. Apoi abandonează-i şi nu te mai uita niciodată în urma ta. Pentru ca pana la urma asa e viata si acelasi lucru va fi facut si de ceilalti oameni..
- Ce se-ntamplă dacă, totuşi, uit asta?
- Atunci vei vedea ca exista şi cer senin fără pic de stea pe el. Cerul ăsta e al meu. Uneori, când ninge, îmi închipui că plouă cu stele. Doar aşa le pot vedea.

Somn

Dupa o noapte lunga si ploioasa in care nici unul din noi nu a inchis un ochi apare si prima clipire de lumina, prima sclipire de soare care ne mangaie genele si aduce o sclipire in ochii tai somnorosi si incadrati intr-o rama de cearcane. Nici un sunet, nici o miscare. Ploaia a incetat de ceva timp, sau cel putin asa cred. Nu ma pot misca, somnul ma tine strans legata in vraja lui si nu ma lasa sa fac nici o miscare. Nici privirea nu o pot misca din punctual fix de pe perete care mi-a captat privirea. Nu stiu cat timp a trecut de cand am fost absorbita de interesantul punct de pe zidul rece si rosu. Tacere, o tacere apasatoare intrerupta dintr-o data de niste bocanituri in usa. Cu o miscare foarte usoara mi-ai pus degetul pe buze facandu-mi semn sa tac. Bocaniturile sunt urmate de un oftat si apoi de sunetul unor pasi ce se aud tot mai departe, fiind si ei inghititi intr-un final de tacere. Alt interval de liniste si nemiscare, intrerupt de data aceasta de o voce calda si cunoscuta:

-Buna dimineata!

Somnul nu ma lasa sa articulez nici un cuvant dar raspund vocii cu un mormait somnoros. Intelagand mesajul vocea continua:

-Sper ca ai dormit bine! Te iubesc!

Tacere, aceeasi tacere se asternu din nou in camera. O imbratisare calda si apoi somn linistitor

Seara trecuta?

Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat.Insa in noaptea ce abia se incheiase nu se schimbase nimic. Trecutul era acelasi iar viitorul era la fel de imprevizibil, la fel de complicat. Am deschis din nou ochiii si intalnit privirea insistenta si blanda a unor ochi albastrii. Totul se terminase, furtuna trecuse si spiritele se linisteau din nou, reveneau la normalitate. Viata isi relua cursul monoton pe care il avea zilnic. Si totusi tacerea stapanea inca peste toata camera. Intunericul incepea sa paleasca iar lumina ce intra prin perdelele de la fereastra dezvaluia dezordinea din camera. Geamantanul de pe jos, cartile aruncate pe covor si dulapul gol.. Nimic nu ma putea face sa-mi aduc aminte de ce se intamplase, nu puteam sa imi amintesc nimic. Cei doi ochi albastrii continuau sa se holbeze la mine intrebatori dar nici unul dintre noi nu indraznea sa scoata vreun cuvant.Am inchis ochii si somnul m-a cuprins din nou.

Timpul zboara

Tipul zboara. Da stiu ca zboara si totusi cu ce folos zboara timpul?  Poate ca timpul zboara ca sa lase in urma amintiri si poate zboara pentru ca se grabeste sa ajunga altundeva. Dar pe noi, oamenii, cu ce ne ajuta ca timpul zboara? Imbatranim cu fiecare secunda din viata si capatul ei e tot mai aproape cu fiecare ora, minut, secunda care trece pe langa si lasa in urma doar amintirea a ceea ce s’a termminat. Si daca s-ar opri timpul? Daca ceva magic l-ar face sa stea pe loc macar pentru 1 luna.. Nici asta nu ne’ar ajuta cu nimik nu? Amintirile ce raman in spate dupa trecerea timpului cu ce ne ajuta? Ne amintim mereu ce am facut ieri la ora 2 sau anu trecut in ziua de 3 august. Dar de ce? Pentru ce ne amintim toate astea? Ne amintim toate astea ca sa ne reamintim si ca fiecare secunda care trece, nu se mai intoarce asa cum nici o stea nu isi paraseste drumul. Ne amintim mereu ca fiecare secunda care trece va ramane in trecut si ca asa se va intampla si cu viitorul odata ce trecem de el. Si totusi, cu ce folos zboara timpul?

Calatoria...

Daca ti-as cere sa mergi cu mine intr-o vacanta pe luna ai merge? Daca ti-as cere sa vii cu mine intr-o calatorie in tinutul norilor? As vrea sa vad cum arata pamantul din cosmos si as mai vrea sa experimentez alergatul pe luna sau o plimbare cu nava unor extraterestrii foarte ospitalieri. As vrea sa zburam spre luna impreuna pentru ca, stii doar, imi e frica de inaltimi. Stiu, ai zice ca sunt visele unui copil, ca sunt lucruri irealizabile dar eu prefer sa visez o lume in care totul se poate decat sa tin ochii deschisi si sa vad lumea in care sunt. Am creat lumea perfecta numai din cauza ta si tu imi zici ca sunt doar un copil care viseaza la lucruri… am uitat cum le spui tu.. la niste lucruri? Mai gandeste-te. Iti dau timp de gandire 3 secunde: Vii cu mine intr-o scurta vizita in lumea mea?

Ai plecat prea repede

Mi-ai spus in totdeauna ca vrei sa ma inveti, sa ma ajuti sa inteleg lumea si din prima clipa in care am fost impreuna mi-ai fagaduit ca pana la plecarea ta voi fi gata sa infrunt lumea si tot ce inseamna ea. M-ai invatat cand si cum sa zambesc , m-ai invatat sa accept si sa inteleg oamenii si animalele din jur, sa inving toate temerile si supararile cu fericire si ca gandurile neimpartasite imi fac rau. Dar acum, dupa plecarea ta, imi dau seama ca ai plecat prea devreme. Nu m-ai invatat tot ce trebuia. Dar poate ca ai fi facut-o daca cei de sus nu hotarau sa te ia acolo, langa ei. Nu m-ai invatat sa accept irealizabilul, intangibilul pentru ca stiai ca nu voi renunta. Nu ai ales in locul meu. Eu trebuia sa aleg. Pentru tine. Mi-am ales drumul. Ma incred in ce te incredeai ca sunt. Nu m-ai invatat niciodata sa pierd, de ce m-ai fi invatat?! Ai crezut ca nu o sa am nevoie de asta. Dar uite ca te-am pierdut si nu stiu ce sa fac. Nu m-ai invatat ce fac dupa ce pierd. Si acum stau si ma intreb: “Ce fac acum? Cu ce sa incep pentru a ma ridica? Mai exista vreo sansa sa termin ce incepusem, fara ca tu sa fi in apropriere?”

Am venit!

"Am venit..." si in clipa in care a atins incet piatra rece, a izbucnit intr-un plans in care ar fi vrut sa inece tot ce-a simtit vreodata. "Unde esti??" Si o durere infernala incepu sa-i striveasca intreaga fiinta. Durerea neputintei de a sta si a privi spre ceea ce nu mai este... Durerea inimaginabila a golului ce-si urla incontinu,cu toate fortele, nevoia de el, gol ce nu se va schimba,nici macar odata cu ea. Acum, cand drumul ei parea ca nu se poate continua, cand totul devenise fara sens, ca amintirea unui vis absurd dimineta, iar tot universul ei parea sa nu fi existat vreodata, fugise catre singurul adevar ce nu se va clinti niciodata, nici in absenta existentei sale..
"Ce fac? ...Ce fac acum? Unde pornesc cand drumul se inchide? M-ai invatat cum trebuie sa lupt, unde trebuie sa ajung,dar niciodata cum trebuie sa pierd, cum sa accept irealizabilul, intangibilul. M-ai invatat despre drumul meu, dar m-ai lasat singura inca de la inceput... De unde sa stiu daca e bine ce am ales? "
Frigul se simtea tot mai acut, vantul aducea cateodata urme vagi din zgomotul orasului ale carui lumini se zareau licarind la poalele dealului. Incepea sa tremure usor. Incerca sa regaseasca vocea gandurilor ei, incerca sa auda singura voce a lui care ii mai putea spune ce trebuie sa faca.
Realiza ca isi pusese in urma cu multi ani existenta in continuarea existentei lui. Iar acum mergea cuminte pe acelasi drum, acceptand mai degraba moartea decat capitularea, pentru ca acum nu doar viata ei micuta era in mainile ei.

Tarziu in noapte

Tarziu in noapte, ramasi doar noi in camera aceea mare, langa soba in care focul ardea mocnit, pocnind neasteptat din cand in cand, stateam fata in fata pe fotolii si ne priveam si vorbeam. Imi povestea despre tot ce nu simte pentru ele, despre tot ce nu va fi pentru altcineva. Invatase de curand cum sa-mi priveasca noul chip. Invatase micile pretexte ale apropierii intamplatoare, invatase cum sa lase loc afectiunii pe care vroia sa o primeasca, sau doar sa ii verifice disponibilitatea, sub pretextul jocurilor la fel de intamplatoare, in care eu intram de fiecare data, intr-un fel sau altul.Nu stiam nimic si nu spuneam nimic concret, doar privirile ne erau grele de atatea cuvinte.Nu mai eram a lui si asta tipa in fiecare gand, pentru ca nimic din tot ceea ce existase, n-a disparut vreodata. Doar se schimba in mod constant. Se modifica incet cu fiecare fuga, cu fiecare cuvant, cu fiecare tacere, cu fiecare privire inteleasa. Iar timpurile pareau atat de stravezii, incat prin prezent se vedea trecutul, iar privind in trecut, ne loveam in permanenta de prezent.

Nu stiu, nu am cazut niciodata in sus

Daca stau putin sa ma gandesc, si de va fi sa cad, nu va fi nici o problema. De data asta voi cadea in sus. Si cazand in sus, nu ma voi lovi de nimic. Pentru ca doar cazand in jos m-am lovit de nimic. Nimicul e mereu jos, e rigid, plat si loveste. Insa in sus e atata cale libera! Teoretic, m-as putea lovi doar de ceea ce ma atrage gravitational in sus. Dar nu cred ca ajung prea repede acolo. Poate n-o sa ajung deloc! Si chiar daca as ajunge, nu m-ar lovi, ci as intra usor in atmosfera sa...nu stiu ce va fi. Nu am cazut niciodata in sus. 

Si daca acea gravitatie nu ma va mai chema, tot nu m-as lovi de nimic, as pluti usor sau ametitor inapoi.Ar trebui sa am ceva greu in spate, ca un costum de scafandru, ca sa pot sa cobor iar la nimic. Eu de mine statatoare am prea mult aer curat in ganduri. Pluteste aici in prezent.

Dar unele cuvinte au atata heliu! Cred ca au, pentru ca simt cum incep sa cad in sus atingndu-le. Sigur, nu stiu daca e heliul din cuvinte sau e gravitatia cu care sunt atrasa in intregime de catre acel ceva de sus. E heliul cu directia sa invariabila sau sunt eu, materia mea, catre ceva concret ce anume atrage, cu gravitatia sa, prin materia sa?
Nu stiu, nu am cazut niciodata in sus.

Ma supun...

Intru si privesc in jurul meu tacuta, ca un copil care paseste intr-un muzeu vast. Dupa atatia ani,in casa lui, fara el! Lucrurile lui peste tot, vechi sau noi, stiute sau nu. Cate un colt striga cate o amintire, evoca o voce, o gluma, un raset, o buza muscata. Imaginea ii apare, transparenta, peste real, facand ceva ce a facut candva...
Imi doresc sa inchid ochii, sa ies din starea de constienta, dar mi-e cu neputinta... Captiva pana si in insomnia lui. Ma supun...si ma las prada amintirii...