Tarziu in noapte, ramasi doar noi in camera aceea mare, langa soba in care focul ardea mocnit, pocnind neasteptat din cand in cand, stateam fata in fata pe fotolii si ne priveam si vorbeam. Imi povestea despre tot ce nu simte pentru ele, despre tot ce nu va fi pentru altcineva. Invatase de curand cum sa-mi priveasca noul chip. Invatase micile pretexte ale apropierii intamplatoare, invatase cum sa lase loc afectiunii pe care vroia sa o primeasca, sau doar sa ii verifice disponibilitatea, sub pretextul jocurilor la fel de intamplatoare, in care eu intram de fiecare data, intr-un fel sau altul.Nu stiam nimic si nu spuneam nimic concret, doar privirile ne erau grele de atatea cuvinte.Nu mai eram a lui si asta tipa in fiecare gand, pentru ca nimic din tot ceea ce existase, n-a disparut vreodata. Doar se schimba in mod constant. Se modifica incet cu fiecare fuga, cu fiecare cuvant, cu fiecare tacere, cu fiecare privire inteleasa. Iar timpurile pareau atat de stravezii, incat prin prezent se vedea trecutul, iar privind in trecut, ne loveam in permanenta de prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu