"Am venit..." si in clipa in care a atins incet piatra rece, a izbucnit intr-un plans in care ar fi vrut sa inece tot ce-a simtit vreodata. "Unde esti??" Si o durere infernala incepu sa-i striveasca intreaga fiinta. Durerea neputintei de a sta si a privi spre ceea ce nu mai este... Durerea inimaginabila a golului ce-si urla incontinu,cu toate fortele, nevoia de el, gol ce nu se va schimba,nici macar odata cu ea. Acum, cand drumul ei parea ca nu se poate continua, cand totul devenise fara sens, ca amintirea unui vis absurd dimineta, iar tot universul ei parea sa nu fi existat vreodata, fugise catre singurul adevar ce nu se va clinti niciodata, nici in absenta existentei sale..
"Ce fac? ...Ce fac acum? Unde pornesc cand drumul se inchide? M-ai invatat cum trebuie sa lupt, unde trebuie sa ajung,dar niciodata cum trebuie sa pierd, cum sa accept irealizabilul, intangibilul. M-ai invatat despre drumul meu, dar m-ai lasat singura inca de la inceput... De unde sa stiu daca e bine ce am ales? "
Frigul se simtea tot mai acut, vantul aducea cateodata urme vagi din zgomotul orasului ale carui lumini se zareau licarind la poalele dealului. Incepea sa tremure usor. Incerca sa regaseasca vocea gandurilor ei, incerca sa auda singura voce a lui care ii mai putea spune ce trebuie sa faca.
Realiza ca isi pusese in urma cu multi ani existenta in continuarea existentei lui. Iar acum mergea cuminte pe acelasi drum, acceptand mai degraba moartea decat capitularea, pentru ca acum nu doar viata ei micuta era in mainile ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu