Suntem noi doi si restul lumii, deasupra tuturor sufletelor ce alcătuiesc oraşul ce se scaldă în razele soarelui. Şi pentru o secundă numai, suntem în siguranţă, departe de tot zbuciumul vieţii de jos, din oraş, departe de orice rău ce ne-ar putea strica mirajul . Îmi eşti peisaj perfect şi îmbrăţişare călduroasă, o mult prea mare fericire şi moment de linişte prea aşteptată. Şi pentru prima dată în mult prea multă vreme, sunt în siguranţă, împietrită în secundă şi privelişte, prinsă în braţele tale ca într-un vis mult prea îndepărtat. Îţi ascult prin îmbrăţişarea strânsă bătăile leneşe ale inimii ce-mi răsună în ureche ca zgomot de fundal, ca mărturie a realităţii fără de visare. Te privesc în momentele în care realitatea te distrage şi rămân surprinsă de seninătatea ce-ţi stă imprimată în expresie. Genele lungi ţi se cutremură alungând momentul de visare şi întreaga ta fiinţă se cutremură. Cu entuziasmul unui copil pierdut în lumea reală, îmi arăţi în depărtare ceva ce pare-a fi un fel de poieniţă uitată de piciorul omului contemporan şi-mi spui cu aceeaşi exaltare şi mândrie "Într-o zi am să te duc acolo!" O reacţie scurtă reprezentată de un zâmbet e tot ce îi pot răspunde micului copil ce-arată cu degetul un viitor ce poate nu se va materializa vreodată. Acolo sus, deasupra lumii, unde vântul îmi amestecă şuviţele şi soarele-ţi sclipeşte în priviri, acolo sus totul e bine şi nimic n-ar mai trebui să doară. Dar mintea-mi zburdă la momentul în care n-ai să-mi mai fii. Şi nimeni nu mă va mai duce-n poieniţa aia şi nimeni nu-mi va fi fericire aşa cum îmi eşti tu. Voi fi aruncată înapoi în vârtejul oraşului, departe de acustica vocii tale si sclipirea din ochii tăi. Ce voi face atunci? Atunci când nu vom mai fi noi doi si restul lumii, voi fi eu şi toţi ceilalţi. Şi totuşi, în secunda asta, în care aerul rarefiat îmi cutreieră prin suflet şi privirea ta stă aţintită asupra fiinţei mele privind-o ca pe o comoară, nu cred c-aş mai putea sa cer mai mult. Te privesc cu toata iubirea pe care pot să ţi-o ofer şi sper ca peste decenii să ne întoarcem tot aici, măcar cu gândul şi sa privim Braşovul neschimbat de sus. Şi pe-atunci să fim tot noi doi şi restul lumii şi să gândim şi să iubim dintr-o suflare.
