Ce ne spunem cand nu vorbim? Care sunt lucrurile pe care sufletul nu indrazneste sa le spuna in vorbe? Si de ce ne temem de cuvinte? Cate mesaje am scris dar nu am expediat? Si de cate ori am incercat sa vorbim altora despre noi dar nu am reusit? Cate dintre planurile noastre isi vor gasi implinirea in viata comuna a celor doi interpretati de noi? Si cine iti va calauzi drumul pana la mine, in fond? Si mai spune-mi, tu demon cu sclipiri in ochi, ce ar trebui sa fac eu in tot acest timp? Si daca am sa te pierd, undeva pe drum printre vise si persoane? Si daca n-ai sa mai vii? De ce sa nu imi fie frica, atunci cand stiu ca tot ce vreau esti tu si totusi nu esti sigur? De ce sa nu mai rad de vocea ta atunci cand binevoiesti sa imi vorbesti? De ce sa nu mai zambesc? Si daca n-as mai fi, ce bine-ar fi?! De ce sa nu mai simt? Si ce se presupune ca fac eu aici? A. Da.. Scriu. Scriu din nou, despre tine, pentru tine pentru ca imaginea ta e mai reala acum decat a fost vreodata si tot ce insemni tu s-a amplificat de un milion de ori. As vrea sa pot cumva, printr-o magie facuta la ceas de seara, sa dau timpul inainte, macar putin, ca sa te vad in viitor, ca sa ma vad pe mine si tot ce voi fi eu, si ce voi astepta eu, si ce voi primi eu. Apoi probabil m-as intoarce in realitatea in care imi spui din cand in cand de viitor, in care adolescentul nu stie daca ar trebui sa isi planifice viitor, in care tu nu stii ce sunt eu. Asa cum tigara si-a gasit locul perfect intre degetele mele de cateva ori, asa vreau si tu sa iti gasesti locul perfect langa mine caci as putea sa-ti povestesc ore intregi despre cum ar fi.Nu pot, nu vreau, nu stiu sa-ti vorbesc. Nu pot, nu vreau, nu tind sa te pierd. Mi-e frica. Nu ma pot defini, nu ma pot controla. Si totusi, stiu exact momentul si locul in care vreau sa ajung, viitorul nostru. tu?
Am inchis ochii si am inspirat parfumul puternic care mi-a patruns corpul intr-o milisecunda inghetandu-mi simturile. Materialul moale al hanoracului imbraca intr-o perfectiune mult cautata trupul meu rece, conducandu-mi mintea spre un somn adanc. Intunericul camerei in care sufletul meu respira usurat in caldura parfumului familiar imi dadea o senzatie de "acasa". Inspiram si expiram parfumul ca si cand ar fi fost ultima gura de aer pe care plamanii mei insetati o primeau. Prin fata ochilor, pe tavanul intunecat se prelingeau fragmente din amintirile mele iar in ochii care isi pierdusera de mult culoarea datorita oboselii sticleau, in lumina lunii, lacrimi. Pentru ce plangeam? Langa mine, trupul lui respira ritmat, adormise...Era atat de aproape, mai aproape decat fusese vreodata si probabil mult mai aproape decat va mai ajunge vreodata. Ii imbracasem hanoracul si ma cuibarisem cuminte langa el in patul rece, iar acum ii ascultam inima. As fi vrut sa pot sa vorbesc si sa imi revars sfletul in urechile lui, dar nu puteam decat sa privesc inmarmurita tavanul si sa ii iubesc fiecare mica particica de viata pe care o trimitea spre mine. Intr-un tarziu, ochii mi s-au inchis si m-am cufundat in somnul adanc care avea sa faca gandurile sa se opreasca. Dupa doua ore, razele inca somnoroase ale soarelui ii luminau chipul linistit. Arata de parca timpul l-ar fi blocat intr-o liniste sufleteasca si niciun muschi din corpul lui nu se miscase de atunci. I-am privit un timp expresia de copil adormit apoi, intr-un moment de curaj nebun, m-am apropiat. M-a primit binevoitor la pieptul lui, fara sa schiteze vreo urma de regret. Asa, am adormit la loc. Dimineata, m-am trezit singura in patul rece, imbracata in acelasi hanorac, ca semn al ultimelor ore de dulce somn. Plecase, dar noaptea.. Drumul asta imi fusese inchis pentru totdeauna.
