Cumpănă, alegere, tu...

În viață, nu suntem scutiți de decizii. Suntem puși în fața lor și universul se așteaptă să ne descurcăm. Fiecare alegere pe care o facem plângând ne va schimba radical viața. De fapt, fiecare moment de cumpănă pe care îl înfruntăm în drumul nostru spre "ceva" ne va schimba viața, dar în momentele în care cumpăna ne depășește puterile și lacrimile apar, suntem siguri că ce urmează după va face ca lumea noastră să se întoarcă la 180 de grade și de cele mai multe ori ne sperie mai tare decât orice altceva. Sunt în întuneric și e frig. Stau în fața balanței mele și îi urmăresc conturul cu atenție. Simt că puterile m-au părăsit de mult și nu am niciun sprijin așa că încerc să mă concentrez pe gândurile mele, ele sunt singurele care mă mai țin în picioare. În partea dreaptă, cioburi mici și strălucitoare din amintiri se adună într-un taler, răspândind lumina bucuriei în încăpere. În partea opusă, imaginea unei realizări ce acum pare din ce în ce mai neînsemnată zace pe talerul ei, răspândind frigul. Cuvintele, promisiunile, entuziasmul și iubirea se înghesuie pe mica porțiune aurie din dreapta mea, dar parcă sunt umbrite acum de nesiguranță. Sentimentul de vinovăție îmi învăluie corpul și rămân nemișcată pentru un timp, rememorând trăsăturile frumosului vis pe care l-am îndepărtat de mine fără să vreau; șocul l-a aruncat în neant, lăsându-mă pe mine fără sprijin. Ochii îi sunt din nou blânzi și zâmbetul îi îmbujorează din nou obrajii, privirea îi e din nou susținută de dragoste și cuvintele îmi răsuna în timpane iar și iar. Nu vreau decât să știu că, lăsând balanța să se încline în partea dreaptă, voi ieși din întunericul ăsta și universul se va rearanja. Nu vreau să știu decât că visul îmi susține alegerea cu propria dorință și că nevoia disperată a fost singură care i-a îngreunat acum zâmbetul și i-a transformat căldura în frig.
 
 Ți-am înțeles reacția, deși mă tem de ea și de ce va urma după ea. Ți-am înțeles repulsia pentru că mă urăsc din ce în ce mai tare cu fiecare minut care trece pentru că nu am reușit să țin situația sub control. Te înțeleg și tot ce vreau acum este să mă asculți și să-mi vorbești, căci teama a pus stăpânire pe simțurile mele și dorința îmi urlă în cap. Aș renunța la orice în secunda a doua dacă mi-ai întinde mâna și mi-ai spune că vom fi bine pentru că abia atunci aș simți că pot să respir. Aștept îmbrățișarea cuvintelor tale calde atunci când vei considera că merit. Aștept sărutul moale și tot ce va mai urma după el, pentru că zarurile au fost aruncate și alegerea a fost făcută și tot ce mai vreau este să trecem peste. Cred că aveam nevoie de ceva care să mă facă să realizez cu adevărat ce îmi doresc și acum că am găsit momentul, știu că tot ce îmi doresc ești.. tu.  
 
 
 

 *Te iubesc și abia aștept să se rostească trăirea și să se demonstreze prin gesturi, căci vin* 

AMR:41 

Acasă

 Te-am privit pentru o secundă și am simțit universul izbindu-se de mine și mi-au zâmbit toate stelele. Imaginea ta mi-a lovit simțurile din primul moment, trezindu-le la viață și îmbătându-le cu sentimente. Te-am privit pentru o secundă și mi-ai încurcat gândurile, legând noduri strânse între imagini și iubire. Vocea ta mi-a rămas impregnată în timpane, răsunând și amplificându-se până în adâncul ființei mele, iar zâmbetul tău zace încă în ochii mei, unde va dăinui pentru o eternitate ca mărturie a unui prim contact, căci distanța s-a micșorat considerabil când inimile s-au apropiat prin zâmbete. Te-am regăsit ca pe o veche amintire, ale cărei valențe le uitasem de mult și familiaritatea ființei tale se impregna din ce în ce mai adânc cu fiecare cuvânt pe care îl rosteai. Ți-am analizat fiecare emoție, căci gesturile îți trădau mintea și te-am simțit pentru întâia oară vulnerabil în timp ce privirea îți rămânea ațintită asupra a ceva ce părea că încerci să descifrezi. Privirea mea comunica cu fiecare emoție ce vibra în tine, ascunzându-le pe ale mele într-un roșu insistent ce-mi învelea expersia atât de evident. Stângăcie și nesiguranță, emoții complexe și descoperiri, toate astea au compus atmosfera, permițând personalităților să se cunoască, permițând copiilor să mai rămână copii pentru puțin, împrietenindu-se prin surâsuri. Te-am căutat până acum, regăsindu-te exact lângă mine. Nu îmi mai pot scoate din cap zâmbetul tău și vocea ta încă răsună în sufletul meu. Așa te port prin lumea mea, ținându-te strâns în minte, indiferent de moment sau acțiune. Ești impregnat în mine, te cunosc. Te-am descoperit din nou, că pe o realitate ireală, apropiindu-mă din ce în ce mai mult de ține cu fiecare minut în care îmi vorbeai, cu sau fără cuvinte. Ți-am descoperit trăsăturile și am început să îți învăț emoțiile contradictorii și m-am simțit în siguranță, m-am simțit acasă... 

  "În acel moment am realizat că tu nu ești lumea mea, tu ești universul meu. Cu tot cu găuri negre și stele căzătoare."

 Nu știu ce s-a schimbat, sau dacă e posibil ca lucrurile să se schimbe atât de ușor sau repede, dar distanța nu se mai măsoară în kilometrii și iubirea nu se mai măsoară în îndoieli. Te-am asimilat în ființa mea și aștept momentul 0 în care voi putea simți atingerea, de acum, fără griji, dar cu și mai multe emoții. Mulțumesc că mi-ai vorbit cu inima deschisă și ți-ai descompus ființa în emoții pe care am reușit să le percep și înțeleg mult mai ușor. Ești un copil care a crescut prea repede și în fața mea ești copilul fără bariere, și cred că asta înseamnă că nu sunt singura care și-a regăsit sentimentul de siguranță. Acum că o simți și tu, bine ai venit acasă.

Când te-am îndrăgostit de mine?

 *cuvintele murdăresc povestea prin banalitate așa că am să îi rog pe toți curioșii să închidă ochii și să îți pornească sufletul, apoi să îi deschidă și să citească cu el; numai așa se va înțelege cu adevărat aliniamentul de cuvinte ce urmează și ambiguitatea sentimentului* 

 Am sărit peste etape în aglomerația asta de sentimente și am declanșat avalanșa. Ne vorbim prin cuvinte mute, din care ceilalți nu desprind nimic, deși noi înțelegem semnalul scurt din fiecare nou rând. Nu aș putea să spun cu certitudine data la care toată discuția asta ascunsă a început, pentru că mințile noastre s-au legat treptat, fără că vreunul din noi să comande, dar acum niciunul nu mai are control. S-a dezlănțuit agitația, învăluindu-ne împreună într-un sentiment familiar, care ne ține în căldura lui, printre litere și subînțelesuri. Cuvintele nu ne stau ca mărturie, pentru că nu le punem mereu în pagină, dar ființele noastre vorbesc prin semne îngropate în simțire. Nu știu când și cum, dar te-am îndrăgostit de ființa mea iremediabil și de atunci trăiesc prin tine. Oricât de departe aș fugi, oricât m-aș ascunde de realitate, toate valurile mă aduc înapoi, ca și când nevoia mea de tine învinge orice altă forță. Și cine a spus că toate drumurile duc la Roma, se înșela amarnic, pentru că toate drumurile duc la tine, dragul meu. Te-am îmbiat cu prezența mea și ți-am lăsat mintea să explodeze, în mii de culori, amplasând fiecare gând al tău undeva în universul meu. Ai păstrat distanța, asigurându-te că pașii tăi își continuă traiectoria fixă, dar eu am așteptat. Am mers ținându-te de mână, pas cu pas, susținându-ți ființa în drumul ei și n-am încetat nicio clipă să cred în lumea ta. Încă de pe-atunci simțeam că te îndrăgosteam de mine și cu fiecare pas pe care îl făceam îți simțeam viitorul din ce în ce mai clar. Nu am conștientizat momentul în care drumul tău s-a transformat în drumul nostru și tu ai permis prăbușirea, pentru că ne-am continuat pașii fără să schimbăm atmosfera. Toate astea până acum, când m-am trezit în brațele tale, conștientizând de ce dependența de tine va salva totul. Ți-am conștientizat sentimentele atunci când mi-au urlat în ochi, căci ți-am simțit dorința amplificată de un milion de ori și m-am trezit la realitate. Niciodată nu au vibrat atât de tare în urechea mea până acum. Nu știu când te-am îndrăgostit de mine, dar..  

 *dar și mai ce? Sufletul meu a explodat în secunda 0 și am realizat că și fericirea naște lacrimi adevărate. Explozia de trăiri mi-a curățat sfletul de îndoieli, lăsând universul să răspundă la semnal și mi-am lăsat ființa pierdută printre ultimele cuvinte. E undeva acolo, analizând mesajul.*

...dar n-aș putea să exprim în cuvinte ce-am simțit când m-am trezit în fața realității sentimentelor. Sunt exact acolo unde aș vrea să fiu și țin de mână îndrăgostitul. Am așteptat atâta timp să-mi țin de mână îndrăgostitul, simțind iubirea transmițându-se prin extremități, așa cum iubirea mea s-a tot transmis până acum, așteptând semnale.  Te iubesc și pot să îți explic asta prin alte sute de pagini de cuvinte 

*mulțumesc*