My life is fucked up

Nu ma recunosc. Sunt ca o fantoma in ultimul timp. Ma indrept spre idealuri pe care stiu ca nu le voi atinge niciodata si incerc sa imi depasesc limitele inexistente ale fiintei. Ma pierd in simtiri in timp ce gandurile trepideaza asurzitor in toata fiinta mea obosita. Rabdarea m-a parasit de mult iar dorintele aprige imi macina sufletul. Sunt singura, iar in singuratatea mea glasurile tuturor celor care au trecut prin viata mea urla de durere, o durere pe care o simt numai eu. Mi-e frica de mine. Mi-e frica de ce voi deveni daca mai continui asa. Ma doare totul si imi e frica. Vreau sa plang, sa imi vars toata supararea si sa imi eliberez sufletul ranit. Dar nici sa plang nu imi mai este permis, caci nu am voie sa dau dovada de lasitate. Sunt paralizata. Si parca nici prietenii nu imi mai sunt prieteni. S-au schimbat. A trecut si peste ei timpul, prefacandu-i in ceva ce nu mi-as fi inchipuit vreodata ca vor deveni. Printre putinii oameni care au ramas aceiasi, sau aparent nu s-au schimbat prea mult gasesc rar sprijin caci majoritatea au la fel de multe probleme ca mine. Suntem o generatie de oameni cu probleme ale caror solutii nu au fost descoperite inca. Suntem o generatie a misterelor, a sentimentelor amestecate. Suntem noi, generatia oamenilor tristi si dezorientati.

Spectator

Stateau fata in fata, impietriti. Frigul le trimite fiori de-a lungul spatelui, in timp ce soarele le gadila suav suvitele jucause. Se priveau atenti in ochi, lipsiti de orice expresivitate. Linistea ce se lasase era chinuitoare. I ciuda relatiei pe care tocmai o incheiasera, nu mai aveau nimic sa-si spuna. De fapt, nu avusesera niciodata ce sa-si spuna, nici la inceputurile lor, si nici la sfarsit. Ochii lui albastrii, insetati si plini de tristete priveau ochii caprui ai fetei ce se abtinea cu greu din plans. In mijlocul razboiului, stateam tacuta, neclintita studiind privirile intepatoare. Eram aproape invizibila, stand inmarmurita langa ei. Simtirile mele erau complet paralizate. Il priveam atent pe cel pentru care am tanjit si am plans de atatea ori ce sta acum neclintit, tacut si stingherit si pe ea, fata care a primit sarutarile infierbantate si imbratisarile calduroase, o ea ce i s-a parut mai buna. Si cel mai rau e ca nici nu stiu ce simt. Un fel de tristete ma cuprinde vazandu-i ochii ce exprima o durere acerba si faptul ca probabil nu va fi niciodata al meu si o oarecare fericire, o liniste sufleteasca pentru ca totul s-a incheiat si in curand niciunul dintre ei nu va mai fi nevoit sa sufere. Dar cine sunt eu in tot acest peisaj furtunos? Ce legatura am eu cu toata povestea asta? Practic, sunt un mic spectator ce inca mai spera ca unul dintre protagonisti isi va deschide sufletul ranit in fata mea, permitandu-mi sa-i vindec ranile. Iar intre ei nimeni nu mai stie ce este. Nu par a se uri, dar iubirea a disparut deja. Nici prieteni nu se mai pot numi momentan, in urma tuturor cuvintelor aruncate cu inversunare prea tarziu sau prea devreme. Am decis sa rup tacerea, incercand sa-i despart definitiv si iremediabil de amintirile lor. Dar niciunul nu ma auzea. Era ca si cand lumile noastre erau despartite de un perete ireal ce impiedica comunicarea. Intr-un tarziu, unul dintre ei a cedat, intorcand spatele si plecand. Am plecat si eu in graba lasandu-l pe el in urma. Privea buimacit. Am intors capul inclinda-l si zambit sfios. I-am facut semn pentru a-l asigura ca totul va fi bine. Nu stiu daca a inteles ca mai exist si eu.

In parcul inghetat

Mai stii seara aceea in care ne-am intalnit in parcul acela inghetat si pustiu?Eu. Eram palida, iar ochii imi erau inundati de lacrimi sarate ce se prelingeau din cand in cand pe obrajii inghetati. Culoarea verde-albastruie a acestora era ultimul semn ce justifica faptul ca inca traiesc, era ultima urma de vlaga din corpul meu. Tremuram. Dar parca nu imi tremura doar trupul, ci si sufletul era zguduit de un oarecare tremur psihologic. Priveam absenta miscarile dansante ale frunzelor  ruginii. De fapt, nici nu mai stiu ce culoare aveau frumzele pentru ca se inserase de mult, dar era toamna. Tu. Obrajii iti erau rosii si te plimbai pasind apasat pe aleile parcului cufundat in tacere. Respirai incet, pretuind parca fiecare gram de oxigen ce iti invada plamanii obositi. Treceai nepasator pe langa oameni, de parca nici nu i-ai fi vazut. Am urmaritsunetul pasilor tai apasati printre frunzele ce fosneau strivite sub pantoful tau, pana s-au intensificat. Ajunsesei pe aleea unde se afla banca pe care ramasesem imobilizata de ceva timp. Erai deja aproape cand acel copilas a fugit de langa mama sa, care parea mai preocupata de telefonul ei decat de minunea cu ochi albastrii si par carliontat, si mi-a oferit zambind un manunchi de frunze colorate, intrebandu-ma de ce plang. I-am zambit, multumindu-i din priviri pentru buchetul tomnatic, fara sa ii raspund la intrebare, apoi mi-am atintit iar privirea spre copacul cu frunze ruginii. Si tu ai zambit. Am simtit asta, desi nu ma uitam la tine. Apoi, pasii apasati au rasunat din nou printre frunzele uscate. Fara sa spui nimic, te-ai asezat langa mine lipindu-ti piciorul de al meu. Mana ta calda a imbratisat perfect degetele mele reci. Am refuzat sa imi intorc privirea spre tine, pentru ca stiam ca acest lucru va duce la revarsarea altor lacrimi. Deodata, mainile noastre impreunate au facut un zbor amplu pana in dreptul gurii tale. Acolo, buzele tale infierbanta-te au sarutat cavalereste dosul palmei mele, gest de a starnit doua zambete frumoase. Al tau, cel stramb dar frumos cu care eram obisnuita si al meu, inecat in lacrimi. Mi-ai soptit un "Buna" mai mult mut, apoi ti-ai ridicat usor mana, stergand o lacrima de pe obrazul drept ce pornise intr-o cursa cu o alta ce ajunsese deja in dreptul buzelor. M-ai luat apoi protectiv in brate, incercand sa imi dai putin din caldura ta. Si acum, parca totul era bine. Am inchis ochii si m-am lasat stransa la pieptul tau, cufundata in parfumul puternic pe care il indragisem din prima clipa. Iti ascultam bataile lenese ale inimii ca pe o simfonie pe care o mai auzisem de mii de ori fara sa ii inteleg sensul. Respiratia ta sacadata trimitea un iz de menta amestecat cu tutun spre buclele dezordonate. Am simtit cum buzele tale se apropie de capul meu, plantand un sarut intre suvitele roscate. Mi-am ridicat sfios capul, dezlipindu-l cu greu de la pieptul tau. Pentru prima oara in acea seara, te priveam in ochi. Se formase o liniste confortabila intre noi, ca si cum iubirea vorbea fara ajutorul cuvintelor. Ne uitam fix, ca si cum am fi fost hipnotizati de ochii celuilalt. Fara sa realizez, buzele tale fierbinti s-au apropiat de ale mele. Acum respiram in tandem, trimitand aerul cald unul spre celalalt. Buzele noastre s-au contopit apoi intr-un sarut ce semana atat de bine cu primul, pe care mi-l furasei Craciunul trecut. Ne-am ridicat intr-un tarziu de pe banca noastra indemnati de o stare de somnolenta ce ne cuprinsese pe amandoi. Am pasit impreuna pe aleile impietrite ale parcului. Furtuna trecuse, iar in urma ei linistea ne adusese din nou impreuna.

Cafeneaua

Ma plimb in zadar pe strazile ude. Sunt doar un om trist, intr-o mar de oameni falsi ce incearca sa salveze aparentele purtand zambete largi pe fetele obosite. Astfel, simuleaza o fericire inexistenta, menita sa camufleze adevarul. Intru sfios in aceea cafenea micuta, pe colt, cafeneaua cu mese rotunde si canapele moi. Traversez camera si ma asez pe canapeaua roz pe care am zarit-o de la intrare. Se formeaza, parca, o legatura ciudata pentru ca exprima opusul starii mele de spirit. Arunc repede o privire asupra meniului, pe care, de altfel, il stiu deja pe de rost. Se pare ca mi-am format o obisnuinta din a veni in acest loc de cate ori am o zi proasta. Iar in ultimul timp, frecventez aceasta cafenea. Am trecut de prea multe ori pe aici. E ca si cum, aici ma regasesc. Ca si cum cafeneaua asta ma scapa pentru un timp de realitate si imi permite sa visez la lucruri marete. Acum, e aproape gol. Ciudat pentru aceasta ora. Chelnerita paseste intepat, trecand printre mese. Dupa ce se loveste de 2 scaune, ajunge in fata mea, iar o voce pitigaiata ma intreaba ce doresc. Balbaindu-ma comand ceva in graba si ii urmaresc pasii ce se indreapta cu rapiditate spre cealalta incapere. Privirea mi se opreste acum pe altceva. Zaresc acum, in ceata pentru ca nu vad prea bine la distanta si refuz sa port ochelari, in coltul opus al camerei, pe o canapea colorata un cuplu. Incerc o perioada sa le deslusesc trasaturile, dar imi dau seama ca incep sa ma holbez. Renunt intr-un final si imi intorc privirea spre fereastra. Chicotelile lor adolescentine ce rasuna intr-o deplina armonie cu muzica incalzesc atmosfera tomnatica. Dragostea lor, amplificata de 1000 de ori de singuratatea mea si de peisajul rosiatic pare atat de reala, de intensa. Acum, cand toate iluziile mele au fost daramate iar visele zdrobite de idealuri bolnave nu-mi ramane decat sa ma bucur pentru fericirea altora si sa sper ca imi voi gasi si eu fericirea, care pare sa se fi ratacit pe drum. Pana atunci, imi petrec singuratatea in cafeneaua de pe colt, pe canapeaua roz, visand.