My life is fucked up

Nu ma recunosc. Sunt ca o fantoma in ultimul timp. Ma indrept spre idealuri pe care stiu ca nu le voi atinge niciodata si incerc sa imi depasesc limitele inexistente ale fiintei. Ma pierd in simtiri in timp ce gandurile trepideaza asurzitor in toata fiinta mea obosita. Rabdarea m-a parasit de mult iar dorintele aprige imi macina sufletul. Sunt singura, iar in singuratatea mea glasurile tuturor celor care au trecut prin viata mea urla de durere, o durere pe care o simt numai eu. Mi-e frica de mine. Mi-e frica de ce voi deveni daca mai continui asa. Ma doare totul si imi e frica. Vreau sa plang, sa imi vars toata supararea si sa imi eliberez sufletul ranit. Dar nici sa plang nu imi mai este permis, caci nu am voie sa dau dovada de lasitate. Sunt paralizata. Si parca nici prietenii nu imi mai sunt prieteni. S-au schimbat. A trecut si peste ei timpul, prefacandu-i in ceva ce nu mi-as fi inchipuit vreodata ca vor deveni. Printre putinii oameni care au ramas aceiasi, sau aparent nu s-au schimbat prea mult gasesc rar sprijin caci majoritatea au la fel de multe probleme ca mine. Suntem o generatie de oameni cu probleme ale caror solutii nu au fost descoperite inca. Suntem o generatie a misterelor, a sentimentelor amestecate. Suntem noi, generatia oamenilor tristi si dezorientati.