Dragi prieteni,
Am fost în această școală o umbră. De fapt, întreaga mea viață am fost o umbră. O umbră a ceea ce mi-aș fi dorit să fiu, o umbră a viselor mele spulberate încă de când eram doar un copil. O umbră a copilului maturizat prematur, așa cum au spus toți cei care au ajuns să mă cunoască. Nimeni nu mă cunoaște atât de bine, dar, dacă vă uitați la voi, veți găsi în fiecare câte o mică parte din mine. De exemplu, unii sunteți aici pentru că ați avut un vis măreț, alții pentru că așa au vrut părinții, alții pentru că doar aici ați fost acceptați,iar alții doar pentru că trebuie să terminați măcar 8 clase ca societatea să își întoarcă privirea spre voi. Toți simțiți nevoia de a vă exprima, de a urla, de a spune tot ce trebuie spus, de a da tot trecutul la o parte și de a schimba viitorul. Însă urmele adânci lăsate de aminitirile dureroase pe care încercați să le dați uitării vă vor urmări toată viața și vă vor pune piedici. Știu ce gândiți. Toți v-ați spus că nu aveți nimic în comun cu mine la primul contact cu informația . Dar după ce veți ajunge acasă și veți începe să întoarceți pe toate părțile mesajul veți înțelege ce am vrut să zic. Astăzi, aș vrea să îmi cer iertare colegilor care au încercat să se apropie de mine și s-au lovit de un suflet aparent rece, celor care au încercat să intre în vorbă cu mine și s-au lovit de tăcere, celor pe care i-am ignorat pentru că la acel moment am crezut că așa e mai bine, tuturor celor care au încercat să mă consoleze dar au primit în schimb cuvinte grele. Îmi cer iertare pentru toate ieșirile mele și toate țipetele. Aș mai vrea să le mulțumesc celor care m-au vorbit de rău, care au comentat despre felul cum arăt, despre felul meu de a fi, despre caracter sau despre familia din care fac parte. Mulumesc dragilor pentru că fără voi și cuvintele voastre aș fi făcut marea greșeală de a crede în oameni. M-aș fi atașat de oameni care apoi ar fi plecat dintr-un motiv sau altul sau chiar pentru că au plecat urechea la toate lucrurile care mă vizează. Vă mulțumesc că mi-ați dat puterea de a urî tot ce e omenesc și a mă îndepărta de suferința produsă de persoanele care ar fi ajuns să se considere prietenii mei. Nu mă înțelegeți greșit, nu e vorba că nu am încredere în oameni, e vorba că nu am întâlnit încă persoane potrivite. Toți cei care mi-ar fi putut deveni prieteni au preferat să asculte mai întâi bârfele spuse de alții, înainte să mă cunoască. Îmi doresc enorm să încep să-mi fac prieteni și mi-am dorit mereu să am niște prieteni care să mă vadă pe mine, nu umbra trecutului meu, să vadă ce îmi doream eu cu adevărat, să-mi vadă visele pe care nu le-am putut îndeplini. Și știu, mulți dintre voi vă gândiți acum că sunt nebună, că fabulez doar ca să fiu în centrul atenției. Mulți dintre voi credeți că am fost o parte din grupul vostru, sau poate nu, dar tot ce am făcut a fost să joc un rol. Un rol care să mă facă să supraviețuiesc și să trec prin fiecare oră petrecută împreună cu voi. Am încercat să îmi mențin poziția de umbră și să mă amestec printre voi pentru a trece neobservată. Și acum știu că vă gândiți că spun numai minciuni. Minciuni. Minciuni au fost toate zâmbetele false, toate privirile senine pe care încercam să vi le trimit astfel încât să nu vă dați seama că în adâncul meu e o continuă bătălie. Vă iubesc pe toți în aceeași măsură pentru că datorită vouă am putut trece neobservată prin 4 ani de când vă cunosc.
Mi-am scris acest discurs în speranța că voi avea vreodată ocazia să îl rostesc în fața voastră. Și de acum consider că nu va exista nici o șansă. Cum nu o să termin acest ciclu cu cea mai mare medie și nu mi se va da cuvântul la sfârșitul anului, prefer să țin acest discurs undeva în memorie, undeva în memoria internetului.
Închei aici înainte de a vă plictisi prea mult. Vă iert pe toți cei care mi-ați vrut vreodată răul și va mulțumesc încă o dată pentru tot ce ați făcut. Mulțumesc că m-ați ignorat majoritatea timpului!
