Autoportret și o oglinda crăpată

Regăsesc imaginea sufletului meu în fiecare oglindă în care corpul meu își găsește materialitatea. Totuși, mereu mi-a plăcut să îi privesc reflexia în oglinda crăpată din holul colorat și nu știu de ce dar acolo își găsește de fiecare dată puterea de a-și arăta adevăratele valențe. Acum, stau așezată pe parchetul rece, privind-o și regăsesc aceleași forme ample. Cu toate astea, ceva s-a schimbat și strălucirea pe care o avea a început să pălească și formele să fie umplute de alte materiale, diferite de cele originale... Nici oglinda nu mai e așa curată, și ampretele tuturor sufletelor ce au trecut prin fața ei strălucesc în lumina pală din holul cu pereți colorați. Șuvițele mele drepte se întrezăresc printre urme, iar verdele din ochii mei parcă se scurge odată cu lacrimile ce le fură din culoare, făcându-i plăti și uscați. O dâră de rimel negru se revarsă acum, într-o cursă infernală, pătând apoi bluza albă, ca mărturie a finalului, de parcă mica lacrimă știe că se apropie un final mai mare. Nu e tristețe, nu, tristețea se simte altfel, e doar emoție. O emoție mult mai constructivă decât tristețea, pe care nu am mai cunoscut-o cu așa putere niciodată și de care nu știu de ce, dar nu mă tem. De unde vine? Nici eu nu știu exact, pentru că doar imaginea trecutului a determinat-o să apară. Încă 12 luni și-au lăsat urmele pe fața mea, îmbătrânind din ce în ce mai mult micul copil.  12 luni alcătuite din plecări și veniri, din frici și speranțe, din copii abia născuți și noi responsabilități, din evenimente care și-au lăsat, cu sau fără voie, o mică cicatrice, ascunsă sub pielea semi-transparentă. Bucăți din mine au fugit odată cu fiecare persoană, dezmembrându-mă ușor, iar din nevoia de a rămâne un întreg le-am înlocuit cu cioburi de sticlă colorată, formând astfel un vitraliu care să le ia ochii oamenilor de la suferința trupului porționat. Imaginile fiecărei dezamăgiri au rămas stocate în mica galerie din interior, alături de toate fericirile ce sclipesc în colțurile încăperilor, iar oamenii ce trec prin viața mea le mai vizitează din când în când prin povești. Adaug acum, prinzând curajul că urmează ceva mai bun, încă un an în calendarul meu, tăind de pe lista cu mulțumiri câteva persoane, înlocuindu-le repede cu alte nume și începând lista cu promisiuni pentru cele 12 luni ce urmează. Târziu, îmi observ corpul abandonat undeva lângă perete, în fața oglinzii și mă hotărăsc să șterg lacrimile fericirii și să îl pregătesc pentru ce urmează. Mă ridic, dezlipindu-mi sufletul cu greu de pe oglinda crăpată și fac câțiva pași, spre centrul sufrageriei, de unde bradul strălucește luminat de tot felul de becuri. Mă mulțumesc cu ideea că am făcut tot ce am știut mai bine și nu datorez nimic nimănui și mă bucur de toate amintirile. Aveam doar nevoie de un moment cu mine, în oglinda magică, să realizez tot.
 
  
 
 P.S: oglinda a căzut de pe perete și s-a făcut bucăți, exact ca fiecare lucru care a rămas încheiat în acest an și a fost înlocuită cu una nouă, care îmi va servi ca lupă pentru sentimentele viitoare și în care sper că se vor reflecta alte 2 persoane iubite anul viitor, persoane care nu au apucat încă, micuța surioară și sufletul iubit. Până atunci, mă mulțumesc cu mine și toate visele mele  și nu îmi rămâne decât să pășesc cu atenție pe noile scări, ținându-mă bine de tot ce am. 

Licurici și reclădire

Luminile din sufletul meu s-au stins. Neoanele s-au spart de mult și nu mai răspândesc lumina aia falsă. În întunericul ăsta ai rămas tăcut și privești, sau cel puțin încerci să distingi, imaginile ruinelor pe care nici măcar nu le mai înțelegi. Undeva într-un colț încă mai pâlpâie un ultim licurici al sentimentelor. În colțul opus, o cascadă de lacrimi se revarsă din tavan ca mărturie a tuturor momentelor de impas de care am trecut până acum, dar tu încă nu ai observat asta. Te atrage ceva din micul licurici, probabil doar strălucirea lui vioaie, sau fericirea pe care o poartă cu el. Te atrage așa tare încât începi parcă să te apropi, deși nu faci niciun pas. Întinzi mâna, în ideea de a curpinde mica vietate între degetele tale lungi, iar momentul contopirii este resimțit de mâna mea, un fior atât de real ce-mi amintește de atingerea ta. Micul licurici ți se joacă o perioadă în palmă, atras parcă de căldura mâinii tale. Apoi, un alt mic licurici își face apariția, apropiindu-se vioi de palma ta, unde poposește parcă istovit de zbor. Și încă unul... Și încă unul.. Și încă unul... Acum, fața ta e luminată de sclipirile venite de la micii tăi prieteni și parcă, printre umbre, se zărește un zâmbet. Și licuricii continuă să se adune în jurul tău, atrași acum de zâmbetul ăla de copil, ei trag la fericire. Acum parcă și întunericul și cascada și tot ce era negru și urât a dispărut, și totul începe să se reclădească. Sentimentele își reiau locul, în timp ce licuricii înlocuiesc neoanele false cu becuri cu lumină caldă. Ai readus spațiul ăsta la viață și acum exteriorul rezonează cu tot ce-l înconjoară. Poate asta înseamnă toată turma de fluturi pe care o resimt în stomac, poate sunt doar licuricii care au luminat interiorul pentru ca tu să reclădești ce a fost stricat, poate sunt doar noii tăi prieteni care îți țin companie în sufletul meu. 

Ascultă-mi ochii

 Dacă mi-ai asculta numai pentru o singură, amărâtă secundă ochii, ei ți-ar arăta adevărul. Doar dacă i-ai asculta și adevărul ar ieși la iveală, ai înțelege tot și teama sau reținerile sau gândurile, toate ar dispărea. Ai privi realitatea prin ochii mei și ai înțelege că toate alegerile se reflectă în ei și toată impulsivitatea se revarsă printre gene și sufletul mi-ar fi deschis, și teama ta de a avea încredere în tot ce spun ar dispărea. Dacă m-ai strânge în brațe pentru mai mult de 3 secunde și toată energia s-ar transmite și s-ar contopi, poate doar așa ai înțelege ce se întâmplă în capul meu, fără să mai ai nevoie de justificări, căci vei regăsi și tu, probabil, sentimentul de "acasă" la care nu ai mai vrea să renunți, așa cum l-am regăsit și eu în prezența ta. Și ai înțelege că exact așa trebuie să fie și atunci probabil nu te-ai mai învinui pentru deciziile mele și sufletul ar avea liberă-trecere. Și poate așa mi-ai înțelege și durerea resimțită la ideea de a nu te avea și teama de a fi abandonată.  Căci niciuna dintre deciziile mele nu se va lăsa vreodată influențată de orice alt aspect al exteriorului și siguranța că niciuna dintre ele nu va duce spre ceva rău este întotdeauna prezentă. Și cum toate lacrimile și toată tristețea dispar atunci când tu apari nu pot decât să spun că mergând pe lângă tine mă feresc de tot ce-mi face rău. Și nu doar că sper că nu voi mai trăi dezamăgirea, dar știu, și îmi susțin ideea, că ținându-te de mână nu o voi mai întâlni niciodată că pe un impediment. Și pentru toate momentele în care te voi strânge prea tare de mâna care o ține pe a mea, îmi pare rău, e vorba doar de frica de a te rătăci pe undeva pe drumul spre finalul fericit. Căci nu, tu nu dezamăgești și nu prepari lacrimi, tu nu mă silești să las totul pentru nimic, tu nu poți decât să iei parte la viitorul pe care mi-l croiesc după propriul principiu, principiul care mă îndeamnă să te patrez. Și asta nu poate spune decât că orice pas pe care îl faci îndepărtându-te de mine aduce mai multă suferință decât oricare altul pe care îl faci ținându-mi sufletul de mână. Ești cel mai frumos adevăr al vieții mele. 

Colț și poate

Stăteam în colț, urmărind liinile celor două străzi ce se uneau în acel exact punct, iar soarele îmi mângâia fața. Simțeam, acum, un fel de pace, și tot peisajul ăsta îmi aducea aminte de noi.  Poate doar pentru că la picioarele mele se întindea uniunea celor două diferite trasee, într-un singur punct reprezentat de un colț de beton.  Așa cum și traseul vieții noastre se unea în același singur punct, dorință și speranță, vis și realitate. Sau cel puțin așa văd eu realitatea nostră. Tu vrei să fiu a ta, iar eu vreau să fii al meu.  Poate sunt doar nebună pentru că încă mai cred că într-o zi, ideea asta chiar se va materializa și timpul nu te va face să te răzgândești. Poate nu mai văd realitatea cu aceeași ochi, căci mă agăț de fiecare valență a ta în speranța de a nu te pierde. Poate gândesc totul mult prea în avans. Poate doar îmi e dor de contururile tale, care nu au început încă să se alinte în bătaia ochilor mei. Poate aș înceta să mai fiu eu dacă n-ai mai fi tu. Poate tot timpul ăsta e doar un test de rezistență a unor inimi care nu se înțeleg. Și mă gândesc de mult ori că poate am dat-o în bară, ca de obicei, și acum nu mai pot să fac curățenie aici. Și poate de aceea, timpul pare din ce în ce mai apăsător. Poate de aceea, de câte ori vreau să îți vorbesc despre tot ce se întâmplă cu tot ce simt, nu știu de unde să încep și unde să termin. Poate sunt lașă și ar trebui măcar odată să-ți vorbesc, dar niciodată nu pare a fi momentul. Poate că am tot timpul din lume, dar cât din acest timp îmi vei mai oferi tu? Fiecare minut fără tine, pare a fi o oră, dar fiecare minut fără tine mă aduce mai aproape de unul  cu tine, cel puțin în teorie. Poate sunt naivă, gândindu-mă că te distanțezi de mine cu fiecare minut care trece.  Poate de aceea îmi e frică să îți spun că te iubesc, pentru că mi-e greu să accept că poate, doar poate, și tu mă iubești în acel mod disperat în care o fac eu. Dacă ar fi să îmi analizez mintea, aș găsi bucăți din tine înfipte peste tot în ea, fragmente ale frumuseții și răutății tale. Și dacă-ar fi să mor azi, mi-aș dori doar ca amintirea ta să rămână în ochii mei pentru o eternitate, și să fie șoptită tuturor îngerilor la ceas de seară și omenirea să cunoască cum te vedeam eu. Aș vrea doar să îți explorez corpul, să analizez fragmente din tine numai ca să  înțeleg de ce toată lumea spune "Home is where your heart is”.Aș vrea să îți analizez reacțiile și emoțiile, și să ajung la o nouă hartă a ta, să simt că te cunosc în deajuns de bine încât, și pe-ntunericul cearceafurilor noastre să te regăsesc. Aș vrea să fac dragoste cu tine în vise, că atunci când te trezești să mă vezi pe mine și să știi la ce să te aștepți.  Aș vrea să mă vrei în felul în care mereu mi-am imaginat că o vei face într-o zi. Și toate astea, pornind de la intersecția mizeră a două străzi. Toate cuvintele astea strălucitoare, pornind de la intersecția a două destine, uniune în care încă mai sper.  

Cuvinte și contexte.

 Cred că oamenilor le lispesc cel mai mult cuvintele. Sau poate doar contextul și curajul. Cum s-ar schimba totul dacă am știi să vorbim, să împărtășim tot ce gândim? Cum s-ar schimba lumea dacă am avea curajul să rupem barierele și să ne golim sufletul de fiecare dată când recipientul e plin? În câte moduri știm să transpunem "te iubesc" și de ce nu o spunem mai des persoanelor cărora ar trebui să le-o spunem în fiecare zi, în diferite moduri? De ce ne e frică să facem mai mult rău decât bine cu niște simple cuvinte, pe care într-un final alegem să le păstrăm pentru noi? De cele mai multe ori, așteptăm "momentul potrivit" pentru a spune ceva, dar oare chiar există acest moment ideal sau orice altă secundă ar fi momentul în care ar trebui să spunem ce avem pe suflet? Așteptăm, parcă, să ni se ceară, de fiecare dată, să vorbim. Așteptăm, parcă, să simțim că celălalt vrea să audă ce avem de spus și de cele mai multe ori, așteptăm mult prea mult. Trăim cu teama că fiecare cuvânt în plus ar porni o nouă furtună pe care nu am știi să o gestionăm și ne e frică. Nu! Să ne trezim la realitate și să începem să vorbim! Să nu ne mai ascundem în spatele conversațiilor banale. Să spunem tot ce am vrea să ni se spună. Să ne găsim cuvintele și să ne luăm inima în dinți. Să spunem "te iubesc" sau "nu te îndepărta de mine" sau orice alt lucru pe care îl ținem ascuns în ființa noastră. Să lăsăm ploaia de cuvinte să pătrundă în deșertul sufletului propriu. Să ne rezolvăm problemele fără frică. Să îi asigurăm pe cei din jurul nostru că sentimentele au rămas aceleași.
 
  Câteodată aș vrea să pot să îți explic în cuvinte amestecătura asta de sentimente care mă încearcă de fiecare dată când am de a face cu un gând legat de tine. Câteodată aș vrea să îți explic că importanța ta în lumea mea și să te fac să înțelegi că orice pas care te îndepărtează de mine doare. Câteodată aș vrea să te fac să înțelegi că absența ta doare, chiar și de scurtă durată. Câteodată aș vrea să te fac să înțelegi că nu îmi pot imagina un scenariu al viitorului fără prezența ta. Câteodată aș vrea să îți spun că te iubesc și tu să înțelegi pe deplin, dar nu găsesc curajul, ca și când mi-e teamă ca sentimentele mele să nu te copleșească, să te sperie. Dar, trecând de toată frica asta, pot doar să îți spun "Te iubesc și fără tine totul ar fi gri". De ceva timp nu mai găsesc nici cuvintele și nici contextul, ca și când m-am pierdut pe undeva printre discuții..

Dați-mi o șansă

 Pentru toți cei care mă contrazic de fiecare dată când vine vorba de iubirea aparent adevărată. Pentru cei care condamnă tot ce simt, gândesc,trăiesc și scriu. Pentru toți negativistii care cunosc povestea și totuși nu au încredere.Dați-ne o șansă. Nu ne tăiați elanul din primii pași. Nu ne sfărâmați visele cu realitatea voastră lipsită de visare. Nu ne călcați în picioare sentimentele și nu ne mai râdeți în față cu toate neadevărurile voastre pe care le considerați motive întemeiate. Nu vă mai contraziceți cu noi. Noi, spre deosebire de mulți dintre toți cei pe care îi aveți în echipă, avem, cel puțin teoretic, o traiectorie. Noi, spre deosebire de voi, ne cunoaștem limitele și suntem pregătiți să le depășim în încercarea de a păstra tot ce avem. Noi, cei ce încă mai credem în sentimentul complex, pe care toată lumea îl numește iubire.  Nu mai vreau să dezbatem într-o oră plicticoasă de față cu un profesor care oricum nu mai înțelege nimic, prin cuvinte cât mai voalate, iubirea sau ideea pe care voi toți o aveți despre ce ar putea să însemne ea. Nu mai vreau să dezbatem sacrificiile pe care niciunul dintre voi nu le intege pentru că nu a fost niciunul pus în fața lor vreodată. Nu mai vreau să vă aud opiniile îndoctrinate. Vreau doar să vă explic pentru ultima dată, sperând că măcar unul dintre voi să înțeleagă, că voi toți, ăștia care mă condamnați pe mine de fiecare data spunând doar că sunt naivă, greșiți. Doar pentru că vă dau argumente pe care nu le înțelegeți (pentru că voi toți nu simțiți nimic din ce simt eu) de fiecare dată când școala propune din nou "dragostea" ca temă de discuție, asta nu înseamnă că eu sunt naivă, sau că trăiesc în bula mea de săpun, departe de realitate. Nu, asta nu înseamnă că eu greșesc și voi aveți dreptate. Aceia dintre voi care aveți măcar o mică idee despre ce ar putea, de fapt, să însemne acest sentiment complex, încercați doar să vă ascultați inima, și nu pe cei din jur.Eu am susținut și susțin în continuare sus și tare că iubesc. Și până la urmă, fiecare o face în felul lui. Nu am de gând să îmi ascund părerile doar pentru că voi nu percepeți sentimentul ăsta așa cum o fac eu. Nu mai am de gând. Dați-mi o șansă să vorbesc pe baza a tot ce știu și înțeleg că simt și nu mă mai contraziceți. Mulțumesc.

Vizită

 Ai putea, din când în când, să mă vizitezi. Pentru tine aș face chiar și ordine în toată agitația asta și te-aș primi să-mi vorbești ore în șir, tolănit pe canapea, cu mine cuibărită în sufletul tău și toți vecinii să știe că ai venit. Apoi, să luăm cina împreună și să râdem și toți vecinii să știe că mai stai. Să ne-mbatam puțin cu roșul pasiunii și să facem dragoste câteva ore (dragoste, căci în societatea asta tot ce este tabu are nevoie de o denumire poetică) și vecinii să știe că ai rămas. Apoi, să adorm culcusita cu tine. Ai putea, din când în când atunci când ai veni, să mă privești cu mintea și să-mi răspunzi cu sufletul. Să ne plimbăm de mână prin oraș și să bem cafea și toți ceilalți să știe că suntem fericiți. Să stăm cuminți pe bănci, la soare, și toți ceilalți să știe că suntem fericiți. Da, cred că uneori mi-ar plăcea să mă vizitezi de-antregul, trup, minte și suflet. Să-ți gătesc dimineața și să-ți analizez expresiile, să ne contrazicem pe lucruri minore, să ne sărutăm aprig și să ne-mbratisam la nesfârșit. Să-ți mângâi figura, exact ca unui copil, și să te simt strângându-mă în brațe. Și-apoi, din nefericită întâmplare, să pleci din nou și toți vecinii să știe c-ai plecat. În casă să nu mai miroasă a loțiune de după râs și hainele tale să nu mai fie împrăștiate peste tot. Nici dușul să nu mai miroasă a gelul tău de dus. Vasele să rămână nespălate în chiuvetă și eu să stau toată ziua în pat, inhalându-ți parfumul înainte ca acesta să dispară și din așternuturile conjugale, în care goliciunea își găsise amuzamentul înainte să pleci. Și fruntea mea să rămână mereu nesărutată înainte de culcare și toți vecinii să știe că nu ai mai venit. Să-ncercuiesc în calendar date și să calculez câtă agonie mai am de îndurat până la următoarea vizită. Și să îți scriu din nou mesaje. Da, chiar mi-ar plăcea să vii și să mai iau și eu o pauză.. 

Bună dimineața, noiembrie și

 În ultima vreme, mi se întâmplă să pierd șirul acțiunilor. Și nu, nu pentru că mintea mea s-ar lupta cu vreo boală, ci doar pentru că un demon cu ochi fericiți mi se strecoară printre gânduri fără permisiune. Mi se întâmplă doar să pierd controlul, găsindu-mă după 3 secunde numărate-n 4 timpi pierdută în peisaj, cu aceleași imagini în cap. Și-așa, cu toate culorile și trăsăturile ce stau impregnate undeva în mine, încerc să mă concentrez pe altceva, pe mine, pe lume și iar și iar ajung la noi. De ce insistă universul? Încă puțin și voi putea spune că a mai trecut un an peste povestea mea. Bine, nu doar a mea, nu pot să fiu atât de egoistă, a mea și-a lui. Dimineață târzie de noimebrie rece. O cafea și imagini care se plimbă prin capul meu, ca de obicei. Nu cred c-am observat cum a trecut totul, nu și de data asta, ca și când tot timpul asta ar fi zburat pe lângă mine în contratimp. Acum un an, țin minte doar că-mi lipsea echilibrul, și odată cu el, îmi lipsea totul. Viața mea avea iz de eșec pe toate planurile și totul vâjâia în jurul meu. Anul trecut n-aveam nimic și totul continua să se prăbușească în fața mea, acum am cu ceva mai mult de-atât. Și poate încă nu știu cum să fac față puținului pe care-l am și cum să așez totul, căci tot ce știu este că tot ce pot să fac este să încerc cu orice preț să păstrez tot ce am dobândit până acum și să continui, așa cum am făcut mereu. Și poate că nu am găsit modul perfect de a aranja totul, și poate asta este detaliul ce determină insistența, dar încep să înțeleg cum se învârt rotițele lumii Și mă trezesc în fiecare dimineață cu același gând cu care adorm, că poate într-o zi voi reuși să am tot ce-mi doresc și nimic să nu mai fie așa greu, mă trezesc cu gândul la aceleași trăsături care mi-au schimbat lumea și pe care abia aștept să le-ntalnesc .Bună dimineața, noiembrie și... te iubesc! Tu-mi ești și noiembrie, și decembrie și dimineață și seară și toate celelealte zile și secunde care trec pe lângă noi. Tu-mi ești univers și tot și-ntreg.

Bipolaritate

 Nu cred că mi-a fost vreodată frică de cuvinte înainte să te întâlnesc pe tine. Nu cred că mi-a mai fost vreodată atât de frică de clipe sau mai exact de trecerea lor decisivă, așa cum îmi e de când te cunosc. Nu cred că pașii mei au mai simțit vreodată nesiguranța asta ce îmi însoțește aproape fiecare mișcare pe drumul spre viitor, până atunci când te-am găsit. Nu cred că sufletul meu a mai stat atâta timp în alertă, așa cum o face de când îți resmit prezența. Și nu cred că vocea mi-a mai tremurat vreodată așa cum o face acum, de când ai apărut, rostind gândurile despre tine. Și nu știu de ce sau cum, dar nu cred că am mai observat vreodată o sclipire în altă persoană, așa cum observ în suflețelul tău cu fiecare secundă de căldură ce trece pe lângă noi. Și nu îmi amintesc ca vreodată, sufletul meu să fi zâmbit așa cum o face cu tine. Nu cred, sau poate că nu îmi mai amintesc, că am mai simțit vreodată că îmi găsesc locul sau că există ceva pe lumea asta care să aibă vreun sens. Cu toate astea, nu cred că am mai sesizat vreodată sentimentele multiple și extremele prin care trec oamenii, până în momentul în care viața mea s-a concetrat pe existența ta și nu cred că ființa mea s-a mai lăsat vreodată să resimtă influența asta legată de sentimentele altuia. Fricile noastre sunt multiple și cumva suntem sortiți să ne temem de anumite aspecte ale vieții. Începem cu frica de întuneric, sau poate cu cea de înălțimi și ajungem la un momentdat în viața noastră la frica de a greși, de care nu cred că mai scăpăm mult timp. Apoi, într-o perioadă decisivă a vieții noastre, regăsim FRICA de a pierde pe cineva, cu care probabil rămânem până la sfârșitul sfârșitului. Intensitatea ei crește sau scade în funcție de gândurile și sentimentele de care da dovata sufletul celuilalt. Și cred că asta este frica de care trecem cel mai greu, pentru că până și în momentul în care siguranța îmbrățișării sufletelor încearcă să aducă liniște, nouă ne e frică de momentul ce urmează, care ar putea rupe magia. Și așa devenim INSISTENȚI și concentrați pe ideea de a păstra, doar pentru că ne e frică să trăim într-o lume care să nu includă PERSOANA. Iar momentele noastre de BIPOLARITATE, în care sentimentele vâjâie în căutarea ordinii familiare, atunci aruncăm persoana în mijlocul fricii, pentru că atunci fiecare clipă ar putea rupe totul. Și mie îmi e frică, serios.  

Matematică

 Care este probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima literă? Și de câte secunde are nevoie un suflet pentru a se lega de altul? Cu cât este egal raportul dintre mine și tine? Și de câte cifre avem nevoie pentru a scrie ecuația iubirii noastre? Câte pătrățele ocupă imaginea unei contopiri? Și de câte calcule ai nevoie că să demonstrezi că rezultatul e corect? De ce nu putem dicta inimii de cine și când să se îndrăgostească și de ce nu putem dicta timpului cât de repede sau încet să treacă? Poate că nu am înțeles niciodată prea bine matematica și tot ce se întâmplă cu numerele care se divid și se adună și se categorisesc în mulțimi și poate nici nu voi intelelege vreodată pentru că literele și așezarea lor îmi vorbesc mai tare și mai mult, dar voi lupta mereu să înțeleg matematica iubirii. Și atunci când voi avea un răspuns concret, cineva o să numească o "lege a iubirii" după mine și voi rămâne în istorie să-i învăț pe toți cei care urmează cât înseamnă eu+tu sau ea+el. Până atunci, propun un exercițiu de încredere. Să ne aruncăm în gol și să sperăm că firava noastră iubire ne va prinde, undeva chiar înainte de coliziunea noastră cu întunericul. Să ne aruncăm în gol și să lăsăm golul dintre noi și iubire să ne injecteze doze mici de adrenalină în suflet, din sticlule mici și portocalii cu capac, etichetate ciudat. Să avem încredere și să ne aruncăm în gol, să ne lăsăm ghidați de simțire și să sperăm că, până la finalul căderii, sufletul va înțelege matematica iubirii.   

În lumea noastră

E frig, e mult prea frig și gândurile mele au înghețat odată cu corpul ce tremură acum din toate încheieturile. Întuneric, negru și lumini pale, asta e tot ce mă înconjoară. Lângă mine, un pachet de țigări lăsat ostentativ de cei care m-au părăsit în întuneric cu mult timp înainte să încep să scriu, pare acum un fel de scut ce mi-ar putea vindeca înfrigurarea sufletului. Nu, nu am nevoie de așa ceva, am promis. Mă ridic brusc de pe banca rece, lăsând și pachetul și trecătorii în urmă și merg. Nu știu încotro, nu știu de ce, doar merg. Toată voința mea, toată răbdarea pe care am avut-o cu mine piere parcă, într-o secundă, și lacrimi calde îmi inundă ochii goi, ce privesc semnele luminate ale magazinelor pe lângă care trec. Nu plâng, nu suspin, nu scot niciun sunet pentru că eu nu mai simt, mi-e mult prea frig. Îmi aud gândurile ce vâjâie prin mintea mea, în alergarea lor continuă, dar parcă nici pe ele nu le mai înțeleg. Fluturi și vise și drumuri și tot, totul este acum cu mine și am senzația de "acasă" pe care plecasem hotărâtă să o găsesc, undeva în frigul nopții, pe o bancă, într-o stație. Mă lupt cu mine și încerc să îmi dovedesc că tristețea e inutilă acum și poate asta este cea mai grea luptă pe care am să o duc vreodată. Corpul meu înghețat se lovește de o persoană, care mă privește în ochi spunând ceva. Eu, trec mai departe, pentru că oricum nu înțeleg cuvintele acum. Îmi continui drumul, fără să mai privesc înapoi. Ajută-mă. Ești singurul antidot, care lipsește cu desăvârșire acum. Hai să ne-nchidem în lumea noastră, măcar pentru o zi. Așează-ți sufletul lângă al meu și lasă-le să se îmbrățișeze. Lasă distanța asta ce ne mai ține corpurile separate încă un pic să se cufunde în uitare și să comunicăm prin simțire. Doar ai răbdare. Să lăsăm tot în urmă și să ne închidem împreună. Să ne vindecăm rănile reciproc, cu mănuși chirurgicale  făcute din suspine și să ne continuăm apoi drumul, alături de toți cei care ne vor sta în cale de-a lungul lui. Spune-mi că nu mă lași acum, spune-mi că nu mă mai lași vreodată singură în întuneric. Spune-mi că inima ta va face mereu lumină lângă mine și căldura ta va fi suficientă pentru doi. Nu știu, nu pot, nu mai vreau. Ei toți sunt fericiți, noi de ce nu facem asta? Insistențele mele reprezintă mult prea mult, știu, dar mi-e frică și tu nu înțelegi. Lasă-mă să te țin și nu te-mpotrivi sentimentelor pe care le auzi. Te-aștept înapoi. Am mers mult, până când telefonul a început să cânte fragmentul de care deja mă plictisem, undeva în fundul genții. Ceva, mă chema acasă și tot ce îmi doream acum era să nu fiu nevoită să rămân într-o cameră goală, în care sentimentele multiple să iasă la suprafața, dar corpul meu începea să cedeze frigului și ceasul era târziu. Te-aștept acasă, la noi acasă. În lumea noastră în care o zi ar vindeca orice.   

Te-am creat si te-am iubit

Te-am creat in mine, asambland si dezasambland fiecare mica particica din tine, cu meticulozitate si atentie, doar pentru a vedea mecanismele care iti dau viata si a le intelege. Ti-am finisat trasaturile in timp, punand poate prea mult accent pe ele. Cand ai fost gata slefuit, te-am analizat. Te-am analizat cu maini mici, imbracate in manusi de sentimente, in luminile translucide din interiorul inimii mele, ca intr-un laborator intunecat si familiar si-am avut grija, sa stii, sa nu te stric cumva, sa-ti pastrez conturul. Am facut schite peste schite, ce te ilustrau cu toata fiinta ta complexa si am scris rapoarte peste rapoarte despre reactiile tale. Te-am creat si te-am iubit. Ti-am iubit gandurile si visele. Ti-am iubit impulsivitatea si tandretea cuvintelor, ti-am iubit miscarile lente si pasii nehotarati. Ti-am iubit cuvintele incurcate si frazele neintelese de altii. Ti-am iubit bataile sacadate ce iti animau inima si toate cunostintele vagi. Ti-am iubit atingerile mute si zambetele indepartate. Ti-am iubit somnul linistit si respiratia calda. Ti-am iubit alegerile, pe care le-ai facut intodeauna cu nesiguranta. Ti-am iubit saruturile si toata dragostea ce imi erau destinate numai mie. Ti-am iubit copilariile si momentele de slabiciune. Ti-am iubit drumul, care te aducea mereu inapoi in palmele mele. Ti-am iubit ochii si toate sclipirile din ei. Ti-am iubit lacrimile si surasul. Te-am creat si te-am iubit exact asa cum esti. Apoi, intr-o seara de primavara, m-am hotarat sa te intalnesc si de atunci, nimic nu a mai fost la fel. Te-am creat si te iubesc acum, ca fiinta materiala, ca vis implinit, ca om. Te iubesc acum si voi iubi mereu ideea existentei tale, care s-a nascut in mine si s-a materializat in tine si va trai mereu in noi.

Muzeu.

M-am regasit zilele trecute intr-un muzeu de arta, pasind timid printre picturile ce zaceau cuminti pe pereti. Am pasit tiptil in sala unde asteptau linistite "nudurile" si m-am asezat pe bancuta din centrul incaperii. Toate acele corpuri vulnerabile si impietrite peste care si-au trecut ochii atatea persoane care nu au inteles nimic si toate acele forme voluptoase reprezentate maiestos cu culori si umbre ce stau acum expuse in camere cu pereti albi si care, din cand in cand, primesc binevoitoare un grup de ochi, expunandu-se. Provin din perioade diferite si totusi si-au gasit linistea in asemanarea cu celalalte. Numai privindu-le puteam observa cat de mult s-au schimbat valorile oamenilor. Numai comparandu-le pe acestea cu idealurile femeii moderne observam involutia gandirii noastre. Unde au disparut femeile pueternice, care dominau, reprezentate de forme voluptoase si mandrie si cine le-a inclocuit cu femei "slabe" si fara pic de control? De cand femeia reprezentata in momentul ei de vulnerabilitate, in care adopta o pozitie "deschisa" fata de lume, a devenit element ce ofenseaza, in timp ce una care, fortata de societate, isi ascunde adevarata fata in incercarea de a atinge perfectiunea, a ajuns model? M-a surprins undeva in camera alba un nud al unei femei. Aceasta statea asezata, cu spatele incovoiat si picioarele incrucisate, fiind reprezentata din fata, lasand toate defectele corpului sau sa fie observate. Si totusi, mandria cu care isi reprezenta corpul avea ceva aparte. De ce, in lumea in care traim, o femeie care isi arata defectele este considerata vulgara, in timp ce o "papusa perfecta", indiferent de imbracamintea sumara care isi impodobeste trupul uscat este considerata "frumoasa"? Cine stabileste, de fapt, ce inseamna "frumoasa"? De ce nimeni nu mai apreciaza femeia in adevaratul sens al cuvantului, preferand insa modelele proaste pe care media le pune in valoare? Majoritatea ar spune ca aceasta gandire vine din complexele si frustrarile persoanelor care nu se integreaza in categoria femeilor pe care barbatii zilelor noastre le prefera si care nu doresc decat intelegere si iubire din partea cuiva. Catre toate persoanele in locul carora am spus ceva: petreceti 10 minute intr-un muzeu de arta si gasiti persoana care sa va faca sa va recapatati mandria si ideea de frumusete pura, nu aveti nevoie de altceva.

Niciodata, amice, nu e prea tarziu

Repetăm în surdină, ca speranță, ca frâu,
Ca dorință, ca hrană, depășiți de destin,
Chinuiți de eșecuri și tânjind la festin:
„Niciodată amice nu e prea târziu!”
Ce semnifică oare tardivul recul,
Ce ne frământă, ca statornic emul,
Decât năzuința și visul, dorința
De a-ți învinge, pe loc neputința,
Și de a-ți mai acorda încă o șansă
Pe drumul erorilor, trezit brusc din transă?
Niciodată amice nu e prea târziu
Să înveți lucruri simple sau să-i regăsești
Pe toți și pe toate, ca-n măiastre povești.
Alungă-ndoiala și frica ciudată
Și uită de pașii greșiți altădată,
Îmbină o lacrimă cu zâmbetul cald,
Țintește obrajii și ochii ce ard,
Întinde o mână spre cei în nevoi,
Și spală trecutul în năvalnice ploi.
Te suie pe drumul de om ce trăiește
Și speră, se luptă, iubește, tânjește.
Niciodată prietene nu-i prea târziu.

Doi tineri se imbratisau

Stateau acum fata in fata. Pentru prima data dupa atata timp erau la doar doi pasi departare. Se priveau, analizandu-se reciproc, fara sa-si spuna nimic, ca si cand cu orice atingere sau cuvant riscau prea mult, riscau ca iubirea lor sa se prabuseasca si totul sa le fie fatal. Fata ei trada acum un zambet, ca marturie a tuturor lucrurilor pe care ar fi dorit sa le spuna, iar el se uita fascinat ca si cand trasaturile fetei ar fi fost mai frumoase decat orice opera de arta pe care ar fi avut vreodata ocazia sa o zareasca. Cu toate astea, amandoi stateau impietriti, transmitand si primind emotii. Minutul de tacere se scursese greu, ca si cand stapanul timpului ar fi fost darnic si, dorind sa le dea ragaz sa se priveasca, opri putin lumea pentru ei. Acum, bratele lui se deschisesera, asteptand corpul ei cald care se apropia sovaielnic. "Tu", se auzi suav iesind din gura fetei cu ochii de zmarald. Ii cuprinse mijlocul lipind-o strans de corpul lui, ca si cand ar fi dorit sa o integreze in propria fiinta unde ar fi tinut-o toata viata pentru a completa intregul, iar ea, cu mainile calde, ii infasura trupul, lasandu-si usor capul sa cada pe umarul lui teapan. Asteptare, dor, deznadejde, iubire, tot timpul si toate sentimentele se revarsau acum in stransoarea imbratisarii. Corpurile lor vorbeau cu cuvinte mute, stiute doar de ei, dorindu-se din ce in ce mai mult cu fiecare secunda care trecea. Regasirea perfectiunii in bratele lui era atat de reconfortanta si inhalarea parfumului dulce de femeie pana in adancul sufletului il trimisese pe el undeva departe, pe taramul fericirii fara de margini. Nu-si spusesera nimic concret si totusi amandoi intelegeau. Prima atingere, prima contopire a supletelor insetate, primul contact. Undeva pe o strada aglomerata, doi tineri se imbratisau si nimeni nu intelegea.  Nimeni nu intelegea de ce, pe un trotuar mizer, doua suflete radeau, de ce intr-un oras prafuit, doi oameni se mai iubeau, de ce pe o strada aglomerata, doua sufletele se apropiasera pentru prima oara si nu mai voiau sa se desparta. Doar ei stiau ca tot ce stiau era ca nu mai voiau sa se desparta vreodata si pecetluiau asta cu primul lor sarut.

O groaza de "Pentru ca"

Pentru fiecare zambet pe care mi-l implantezi pe fata si pentru fiecare sclipire din ochii mei nehotarati. Pentru fiecare cuvant rostit sau scris si pentru fiecare emotie. Pentru ca imi e al naibii de frica sa te pierd si pentru ca, asa cum am mai spus, eu minus tu e nimic. Pentru fiecare lucru pe care l-am invatat si pe care il voi mai invata de la tine. Pentru fiecare vis si plan si pentru ca mi-ai redat dorinta de a lupta pentru ceva. Pentru fiecare centimetru din tine pe care il descopar si pentru toti cei pe care nu i-am descoperit  inca. Pentru fiecare surpriza pe care mi-o face persoana ta si pentru fiecare mic detaliu al pasiunilor tale. Pentru fiecare minut in care m-ai ascultat si pentru fiecare replica "desteapta" menita sa imi ridice moralul. Pentru ca indiferent cat de mare ar fi distanta dintre noi, pare cu 1481 de km mai mica atunci cand imi vorbesti. Pentru toate modurile in care, fara sa te lasi batut de comunicarea tehnologica, ma faci sa zambesc. Pentru ca ma inspiri. Pentru ca imi lasi din mancarea ta, cu toate ca nu am mancat niciodata impreuna. Pentru ca nu ti-am cunoscut niciodata atingerea dar stiu ca imbratisarea stransa ar calma furtuna sufletului meu. Pentru ca stii cum, cand si cat te iubesc. Pentru ca in jurul meu esti cu adevarat tu. Pentru tot ce astept sa fac impreuna cu tine. Pentru toate lucrurile pe care le-ai scris despre mine. Pentru momentele cand te gandesti la "noi".Pentru ca atunci cand nu gasesc moduri noi de a-mi arata afectiunea, stii ce simt. Pentru toate momentele in care mi-a fost dor de tine. Pentru ca ma vei iubi si in dimineata urmatoare. Pentru ca gasim mereu poze cu copii draguti pe care sa ii admiram, cu toate ca sunt mereu insotiti de masini. Pentru ca nu intelegi mereu ce iti spun. Pentru accentul de care nu imi dai voie sa rad. Pentru ca astept ziua in care vei veni si vei ramane. Pentru toate momentele in care gasesti curajul sa imi spui ca ma iubesti si pentru toate ss-urile din conversatiile dragute. Pentru momentele in care ma visezi. Pentru ca, a fi cu tine m-a adus la cele mai nebunesti planuri. Pentru ca iti cunosc partea moale. Pentru ca nu ti-am cunoscut niciodata zambetul somnoros sau cel vioi si spontan dar stiu ca nu as mai avea nevoie de nimic altceva inafara de el.  Pentru ca nu am reusit niciodata sa renunt la tine. Doar pentru ca. Pentru ca I wuv yew. Pentru toate noptile in care m-am luptat cu somnul ca sa mai stau cu tine. Pentru ca am mai multa incredere in tine decat in oricine altcineva. Pentru ca te admir pentru pasiunea ta. Pentru ca fiecare zi in care vorbim suntem cu o zi mai aproape de cea in care o sa te strang in brate "iremediabil". Pentru toate astea si inca 1000 de motive pe care nu le gasesc acum dar le cunosc undeva in adancul sufletului, TE IUBESC. Nu stiu care sunt criteriile dupa care iti alegi "persoana", dar eu am insirat cateva dintre motivele pentru care te-am ales, te iubesc si te voi iubi. Nu stiu cat de cliseic sau banal suna totul, caci in ochii mei totul pare atat de limpede.

Singure lucruri

M-ai intrebat "Singuratate sau eu?" si iti raspund. Singurele carari pe care nu imi va mai fi vreodata frica sa pasesc vor fi cele lasate de degetele tale prin parul meu decolorat, caci atunci voi stii sigur ce inseamna siguranta pasilor. Singurele nopti in care nu imi va mai fi frig vor fi cele in care ma vei acoperi cu sarutari firave, sau poate doar atunci vei incepe sa ma descoperi si caldura ta va ajunge sa fie si caldura mea. Singurele haine ce vor mai imbraca vreodata somnul meu vor fi bratele tale puternice, care se vor incolaci strans in jurul trupului cu micut suflet, imbratisand, astfel, destinul comun. Singurele cuvinte in fata carora voi mai tremura si in spatele carora voi mai tresari vor fi soaptele sufletului tau ce va lupta mereu pentru al meu. Singurele maini cu care vor mai comunica mainele mele vor fi cele care pleaca de la inima ta si ajung la inima mea, caci ele vor fi singurele care ne vor mai scoate la plimbare pe strazile prafuite. Singurul dans in care nu vei mai gresi niciodata ritmul va fi dansul in trei pasi pe care il vom repeta de mii si mii de ori prin geamat. Singurul lucru negru pe care-l va mai vedea vreodata sufletul vor fi cafelele interminabile, din canile de la mama ta. Si singurul joc video pe care il vom mai juca va fi viata, pe care o vom trai 7D, in 2. Toate astea si inca mai cate singure lucruri se vor intampla cand se vor intampla, dintr-o nu stiu care zi pana intr-o nu stiu care alta zi, pe care le vom aseza meticulos pe axa noastra temporala, unde vor ramane vesnic sa ne spuna povestea.

Nu pot, nu vreau, nu stiu

Ce ne spunem cand nu vorbim? Care sunt lucrurile pe care sufletul nu indrazneste sa le spuna in vorbe? Si de ce ne temem de cuvinte? Cate mesaje am scris dar nu am expediat? Si de cate ori am incercat sa vorbim altora despre noi dar nu am reusit? Cate dintre planurile noastre isi vor gasi implinirea in viata comuna a celor doi interpretati de noi? Si cine iti va calauzi drumul pana la mine, in fond? Si mai spune-mi, tu demon cu sclipiri in ochi, ce ar trebui sa fac eu in tot acest timp? Si daca am sa te pierd, undeva pe drum printre vise si persoane? Si daca n-ai sa mai vii? De ce sa nu imi fie frica, atunci cand stiu ca tot ce vreau esti tu si totusi nu esti sigur? De ce sa nu mai rad de vocea ta atunci cand binevoiesti sa imi vorbesti? De ce sa nu mai zambesc? Si daca n-as mai fi, ce bine-ar fi?! De ce sa nu mai simt? Si ce se presupune ca fac eu aici? A. Da.. Scriu. Scriu din nou, despre tine, pentru tine pentru ca imaginea ta e mai reala acum decat a fost vreodata si tot ce insemni tu s-a amplificat de un milion de ori. As vrea sa pot cumva, printr-o magie facuta la ceas de seara, sa dau timpul inainte, macar putin, ca sa te vad in viitor, ca sa ma vad pe mine si tot ce voi fi eu, si ce voi astepta eu, si ce voi primi eu. Apoi probabil m-as intoarce in realitatea in care imi spui din cand in cand de viitor, in care adolescentul nu stie daca ar trebui sa isi planifice viitor, in care tu nu stii ce sunt eu. Asa cum tigara si-a gasit locul perfect intre degetele mele de cateva ori, asa vreau si tu sa iti gasesti locul perfect langa mine caci as putea sa-ti povestesc ore intregi despre cum ar fi.Nu pot, nu vreau, nu stiu sa-ti vorbesc. Nu pot, nu vreau, nu tind sa te pierd. Mi-e frica. Nu ma pot defini, nu ma pot controla. Si totusi, stiu exact momentul si locul in care vreau sa ajung, viitorul nostru. tu?

Noaptea

Am inchis ochii si am inspirat parfumul puternic care mi-a patruns corpul intr-o milisecunda inghetandu-mi simturile. Materialul moale al hanoracului imbraca intr-o perfectiune mult cautata trupul meu rece, conducandu-mi mintea spre un somn adanc. Intunericul camerei in care sufletul meu respira usurat in caldura parfumului familiar imi dadea o senzatie de "acasa". Inspiram si expiram parfumul ca si cand ar fi fost ultima gura de aer pe care plamanii mei insetati o primeau. Prin fata ochilor, pe tavanul intunecat se prelingeau fragmente din amintirile mele iar in ochii care isi pierdusera de mult culoarea datorita oboselii sticleau, in lumina lunii, lacrimi. Pentru ce plangeam? Langa mine, trupul lui respira ritmat, adormise...Era atat de aproape, mai aproape decat fusese vreodata si probabil mult mai aproape decat va mai ajunge vreodata. Ii imbracasem hanoracul si ma cuibarisem cuminte langa el in patul rece, iar acum ii ascultam inima. As fi vrut sa pot sa vorbesc si sa imi revars sfletul in urechile lui, dar nu puteam decat sa privesc inmarmurita tavanul si sa ii iubesc fiecare mica particica de viata pe care o trimitea spre mine. Intr-un tarziu, ochii mi s-au inchis si m-am cufundat in somnul adanc care avea sa faca gandurile sa se opreasca. Dupa doua ore, razele inca somnoroase ale soarelui ii luminau chipul linistit. Arata de parca timpul l-ar fi blocat intr-o liniste sufleteasca si niciun muschi din corpul lui nu se miscase de atunci. I-am privit un timp expresia de copil adormit apoi, intr-un moment de curaj nebun, m-am apropiat. M-a primit binevoitor la pieptul lui, fara sa schiteze vreo urma de regret. Asa, am adormit la loc. Dimineata, m-am trezit singura in patul rece, imbracata in acelasi hanorac, ca semn al ultimelor ore de dulce somn. Plecase, dar noaptea.. Drumul asta imi fusese inchis pentru totdeauna.

Lucruri

Ai scris romane-ntregi cu buzele fierbinti pe pielea mea arsa de soare atunci, in vara aia, la mare. Am adunat toate stelele din noaptea aia pe care am petrecut-o pe plaja, numarandu-le. Am baut cantitati industriale de cafea impreuna dimineata devreme. Si cred ca daca am aduna toate filmele pe care le-am vazut impreuna am alcatui o viata de om, caci noi le-am vazut pe toate. Ne-am dorit reciproc in atatea mii de feluri pentru ca stiam ca simtim aceleasi lucruri. Am adormit de atatea ori cu capul pe pieptul tau ascultandu-ti respiratia neregulata si m-am trezit tot de-atatea ori langa tine privindu-ti expresia linistita. M-ai tinut de mana atat de mult incat acum iti simt neincetat atingerea. Ti-a sunat de-atatea ori telefonul afisand numele meu, scris in atatea feluri numai nu cum trebuie. Ne-am spus atatea cuvinte instigandu-ne sufletele insetate spre simtire, cuvinte pe care niciunul dintre noi nu le va mai uita vreodata. Probabil ca ne-am scris kilometrii intregi de litere asezate in ordinea perfecta pentru a ne spune povestea si-am invatat sa ne vorbim in modul silentios.Am strabatut atatea alei de parcuri aglomerate de copii imbujorati impreuna, in timp ce fetele noastre isi zambeau dornice. Buzele tale s-au impletit de-atatea ori cu ale mele intr-un sarut, fie lenes in diminetile in care eu trebuia sa ma trezesc mai devreme, in fuga caci unul dintre noi avea ceva urgent de rezolvat sau lungi si timide in serile in care lumea se oprea pentru noi in momentul in care ne asezam in pat. Am avut grija de tine de-atatea ori in zilele in care nu te simteai bine si ti-am vorbit ore insir ca sa te fac s-adormi, exact ca unui copil.Te-am privit plangand in momentele cand nu mai erai barbat, gasindu-te in bratele mele, si te-am dezmierdat incercand sa iti alin suferinta. Ti-am soptit de atatea ori sentimente. Ne-am jucat de-atatea ori si in copilaria noastra am exprimat mai multe lucruri decat in orice propozitie ingreunata de maturitate. Ti-am purtat de atatea ori camasile ce miroseau a tine sau tricourile care imi erau mult prea mari doar ca sa te simt ca fiind o parte din mine. Si toate astea se intamplau doar in capul meu, caci de fapt niciodata nu am avut ocazia sa ma apropii atat de mult de tine. Sunt lucruri pe care stiu ca le-am fi facut. Dar esti mult prea departe si totusi destul de aproape. Sunt lucruri pe care nu ti le pot spune. Pentru ca nu stiu sa comunic.

Tristete

Azi nu este vorba despre tine si despre ce ai facut, sau despre ce vei face vreodata pentru mine. Astazi fiinta ta este undeva in universul paralel, ratacind printre stelele uitate si acolo imi doresc sa ramana pentru o vecie. Caci azi, eu sunt personajul principal al vietii mele! Eu. Imi plang singuratatea de cand ai tinut mortis sa imi amintesti de ea. Am adunat un manunchi de tristete pe care l-am legat cu un snur de sperante, apoi am lasat tulpinile singuratatii mele sa se odihneasca intr-o vaza facuta din cioburi tacute pe care am umplut-o usor cu lacrimi tarzii. Acolo zac si astazi, alaturi de toate florile pe care as fi putut sa le primesc de la persoanele cu care nu am indraznit vreodata sa vorbesc dupa ce mi-ai zdrobit si ultima speranta de a primi vreodata iubirea neinteleasa, pe care oricum nu o primeam nici de la tine (si aveam sa aflu asta multu mai tarziu, mult prea tarziu). Am incercat de multe ori sa intru intr-o farmacie si sa-i cer femeii zambitoare un complex de sentimente. Stiti voi, acele pastile pe care le gasim in tuburi albe cu etichete colorate si pe care le inghitim de 3 ori pe zi, inainte de masa. Ele ne fac sa simtim. Stiam ca trebuie sa incep sa simt si nimeni nu poate sa simta daca nu are pentru cine, asa ca singura solutie era sa imi fortez inima sa se deschida. Dar recunosc, m-am temut ca doamna m-ar putea crede nebuna, sau in cel mai bun caz, mi-ar zambi compatimitor aratandu-mi iesirea si am renuntat la idee. Asa ca, cersesc in fata universului ceva mai bun, ceva care sa imi aduca iubirea ce mi-ar pune din nou un zambet in suflet. Si-astept momentul in care universul va raspunde la toate scrisorile mele mute trimitand o raza de lumina care sa invie florile din vaza cea veche si crapata.

Fiinta noastra

Sunt confuza si parca toata starea asta de ameteala mi-a absorbit universul. Mi-e frica de mine si de ce as putea sa insemn, mi-e frica de ideile care se invart in jurul meu. Imi pierd noptile visand la lucruri care nu vor fi niciodata ale mele, imi pierd zilele plangand dupa vise. Am nevoie de oameni care se indeparteaza usor de mine si vreau sa scap de cei care imi incurca viata. Gandurile mele fata de el se intersecteaza in strazi aglomerate, facand galagie. Tot ce pot sa imi mai spun este ca trebuie sa il tin cumva langa mine, sa il leg cumva de fiinta mea cu noduri marinaresti pe care numai mainile dibace ale sortii potrivnice ar putea sa le desfaca. Il simt de multe ori atat de aproape de inima mea care isi mareste ritmul pompandu-mi mai repede sangele cihlimbariu prin venele obosite; alte ori simt un ghetar de ganduri intre noi care il impiedica sa ma simta. Suflarea mea depinde de sentimentele lui. Imi las capul moale pe umarul lui puternic, ascultandu-i sufletul desi este la multi si multi kilometri departare de mine. Mainile lui obosite sustin acum trupul meu batut de impresii si la cea mai mica indoiala acestea vor parasi atingerea. As vrea sa pot sa ii aduc la cunostinta ca toata fiinta mea depinde acum de fiinta lui si toata iubirea mea depinde acum de inima lui. Caci, undeva pe drumul destinului nostru, eu m-am legat de el, devenind astfel fiinta noastra. Probabil, intr-un moment cheie in care sufletul lui era neatent, o bucatica din mine s-a strecurat in el si aici a inceput magia.

Ce oribil se despart indragostitii.

Felul in care se despart doi oameni care se iubesc (sau cel putin s-au iubit) este oribil. Doi oameni care obisnuiau sa fie prieteni, doua rude indepartate, pentru ei mai exista o sansa de reintalnire, dar intre doi indragostiti totul se termina cu despartirea. Pentru ei nu se mai poate face nimic. Rareori se intampla ca ei sa se regaseasca si chiar si atunci, nimic nu este la fel. Atatea momente, atatea intamplari ce aveau sens doar pentru ca amandoi vibrau in aceeasi directie, atatea planuri si viitorul spulberat devin neutre. Totul devine gunoi pe care fiecare il arunca undeva, intr-o groapa mizera a sufletului, odata cu despartirea. Ultimele priviri, poate si primele lacrimi indurerate (cel mai probabil din ochii ei firavi) si ultima imbratisare rece si amicala, toate alcatuiesc "punctul" dupa care nu mai exista nimic. Negarea sentimentelor si a ultimelor amintiri ce mai zabovesc in mintea lor... Ce meschin e totul. Tot ce le ramane este amintirea ultimelor secunde ale vietii comune si regretele. Oricat vor incerca sa se consoleze cu imaginea unui viitor mai bun, oamenii care se despart se vor pedepsi mereu, se vor pedepsi aspru. Fiecare va trai cu sentimentul ca nu a facut tot ce putea, ca ar fi putut sa insemne mai mult. Fiecare cafenea in care isi imparteau odata iubirea sau fiecare loc ce le va trezi vreo amintire legata de dragostea ce-a fost ii va paraliza. Vor ramane adesea impietriti in mici piatete sau in fata unor vitrine inspirand mirosul trecutului (Sa nu va intrebati niciodata de ce exista oameni care pur si simplu doresc sa zaboveasca cateva clipe in anumite locuri, fac parte probabil dintr-un fost cuplu care se iubea si care impartea o amintire in acel loc). Fiecare moment in care unul dintre ei va auzi numele celuilalt undeva intamplator, sau i se va parea ca il zareste pe celalalt in multime, pentru o secunda, va sfarama inimile lor cu greutatea sentimentelor esuate. Fiecare seara in care li se va face dor ii va tine lipiti de telefon, fara curajul de a suna. Dupa despartire, nu mai exista nicio sansa pentru doi oameni ce s-au iubit. Hm, ce oribil se despart indragostitii.

Ce vrei sa faci cu viata ta?

Dupa ce intrebarea "Ce vrei sa faci cu viata ta?" insotita de o privire insistenta si un ton impunator a parasit top 10 glume ale Sagunistilor, a inceput sa ne afecteze si sa ne faca sa ne intrebam Ce vrem sa facem cu viata noastra? Se presupune ca pana la varsta asta viata ti-a dat destul timp sa te decizi care ti-s dorintele si spre ce culmi te indrepti. Exista oameni care iubesc masinile si, desi nu stiu ce le rezerva viitorul, sunt absolut siguri ca el va implica o minune pe patru roti; altii viseaza sa ajunga pe scene mari la Broadway sau sa devina staruri in sali de operatie ca medici de prestigiu undeva intr-o tara importanta. Dar cum ramane cu noi, cei care nu stim ce vrem sa facem? Ce vrem noi sa facem cu viata noastra? Noi nu avem nici macar o mica idee despre ce ar putea viitorul nostru sa includa pentru ca inca nu am descoperit lucrul care ne face fericiti. Suntem in cautarea acelui hobby care sa ne faca sa credem ca este singurul lucru care este absolut necesar in viitor. Scoala ne bombadreaza inca de pe acum cu optiuni pentru facultati si, desi stim in mare cum am vrea ca slujba noastra sa arate, niciunul dintre noi nu poate raspunde tare si raspicat cand este intrebat de facultatea pe care o va alege. Majoritatea sunt hotarati sa plece, crezand ca strainatatea le va aduce linistea si va duce numele lor mai departe, evitand uitarea. Dar de cati dintre cei care parasesc tara pentru o facutate straina am mai auzit? Cu siguranta familiile lor stiu foarte bine unde sunt si ce fac, dar visele lor s-au stins de mult. Fiecare om vrea sa ajunga ceva in viata si cu toate ca nu e sigur ce ar trebui sa ajunga, stie ca orice ar fi trebuie sa fie ceva ce ii va pastra numele intiparit in istorie. Traim ca sa ne facem remarcati, traim ca sa supravietuim printre toti oamenii ce se dau importanti in jurul nostru. Dar data viitoare cand te intrebi ce vrei sa faci cu viata ta, gandeste-te numai la tine, nu la ce te-ar putea aduce deasupra tuturor. Gaseste ceva ce stii ca te va face sa te trezesti cu placere in fiecare dimineata pentru urmatorii 30 de ani. Eu, spre exemplu, nu stiu ce vreau sa fac cu viata mea. Nu inca. Dar stiu ca atunci cand voi gasi o solutie, va fi exact ce imi trebuie. Pana atunci ma tot intreb: Tu ce vrei sa faci cu viata ta?

Ma intalnesc in fiecare dimineata cu ea.

 Ma intalnesc in fiecare diminteata cu ea. Nu ne spunem niciodata nimic, dar privirile noastre isi vorbesc de mult. Stau tacuta si o privesc de multe ori cu admiratie, aspirand sa devin ea; alteori ochii mei inlacrimati o privesc cu iubire. fiindu-mi mila de sufletul ei care plange. Stiu doar ca o privesc de fiecare data fix, pana isi pleaca ochii, stanjenita de curiozitatea mea. Desi ma intalnesc cu ea in fiecare dimineata, n-as stii exact sa spun ce simt pentru ea. E un amestec de sentimente cu temperaturi diferite ce se ciocnesc in agloratia din sufletul meu. Pe cat de dragi imi sunt ochii ei calzi si verzi, pe atat de mult urasc naivitatea ei. Nu are niciodata curajul sa imi spuna ceva, dar se citeste-n ochii ei dorinta de eliberare, stiu si simt ca ar vrea sa imi vorbeasca, dar cuvintele ei se lovesc de ochii mei reci de fiecare data. Acum mult timp si-a pierdut libertatea. I-am permis intr-o zi sa iasa in lume asa simpla, naturala cu era, iar ei au lovit-o fara mila. S-a intors la mine cu sufletul facut bucati si am aflat ca-si deschisese inima cu naivitate in fata unui necunoscut. Acesta a vandalizat interiorul fara remuscari, iar cand ea avea nevoie de dragoste mai mult ca niciodata, el a plecat fara sa se uite inapoi. Ea se intorsese la mine pentru ajutor, cu bucati lipsa din minunatul suflet. 
N-am fost mereu atat de apropiate, dar astazi, cand am reusit sa o repun pe picioare, este aici. Este creatia mea, am reconstituit-o bucata cu bucata, aducand-o din nou pe drumul cel bun. Cu siguranta tu nu stii, dar este nevoie de cuvinte calde si devotament sa resuscitezi un suflet al carei singura dorinta este sa nu mai existe. Desigur, n-am mai reusit sa ii gasesc fericirea sau dramul de iubire, iar partile lipsa ale sufletului au fost inlocuite de mici cioburi de sticla colorata, dar am invatat-o sa respire singuta din nou. Momentul in care s-a ratacit intru-totul in persoana iubita putea sa-i fie fatal, dar eu i-am restaurat sufletul celula cu celula, atom cu atom.
Ma doare inima cand ii citesc in ochi dorinta de a pleca. In fiecare dimineata, vad in oglinda deznadejdea din ochii ei in timp ce-i prind parul vopsit si ii sterg transparenta din ochi. Cu toate ca ea stie foarte bine ca oamenii profita de orice urma de transparenta, ofteaza de fiecare data cand ii intind fardurile colorate pe pleoapele greoaie; probabil inca nu a inteles ca in fata lor trebuie sa fie alta persoana. De cand am invatat ca pentru ei iubirea este un sentiment neutru caracterizat doar de slabiciune sunt atenta la detalii. Ii reamintesc in fiecare dimineata ca trebuie sa para indiferenta, ii conturez ochii mari si ii pudrez obrajii, asigurandu-ma ca nu o vor trada, aratand emotii. O invat din auzite tot ce stiu eu mai bine. Ca de obicei, ii ascund buzele triste sub un ruj rosu, caci am invatat ca rujul rosu te ajuta sa mimezi fericirea si sa spui lucruri care ies cu greu din sufletul tau. Oamenilor nu le plac oamenii tristi, ba chiar ii considera slabi si neinsemnati, asa ca exersam in fiecare dimineata zambetul fals, in timp ce formele corpului incep sa fie acoperite de bucati stravezii de material, ca de un scut. 
Ma ridic in picioare si studiez silueta din oglinda. Ma intalnesc in fiecare dimineata cu ea si, desi nu ne spunem niciodata nimic, o cunosc mai bine decat se cunoaste ea pe sine. O admir, acum pare de neatins. Cat de bine seamana cu mine! Ii recunosc sclipirea din ochii verzi.  Dar stai, oglinda reflecta imaginea celui care sta in fata ei. Deci..

Monolog

"Am cunoscut oameni cu care am baut si am plans de anu' nou sau la cine stie ce petreceri. Lor le-am spus lucruri pe care nici eu nu le banuiam despre persoana mea, nici nu ma gandeam ca intr-o zi nu o sa ne mai vorbim. Acum, ne intalnim adesea pe strada, iar eu traversez ca sa nu ii salut. La ce bun? Daca acum nu suntem decat niste vechi cunostinte de ce sa ne chinuim 5 minute cu un subiect plicticos? Doar s-a intamplat sa ne petrecem putin timp impreuna, un timp in care fiecare astepta altceva."  Aceasta este partea pe care o omiteam astazi, fiind pusa in fata a 28 de suflete tinere care ma priveau intrebator. Imi incepusem polologhia vorbind despre trenuri pe care le asteptam si persoane de care devenim dependeni. Nu ma intelegeti gresit, nu am omis aceasta parte datorita memoriei scurte, ci pentru ca incepuse sa ma doara. Nu va ganditi la cap sau la picioare, incepuse sa ma doara sufletul si imi era teama ca daca voi continua ochii mi se vor umple de lacrimi pentru a doua oara in aceeasi zi. "Fiecare dintre noi isi asteapta propriul tren care, in final, il va duce la destinatia planificata. Dar, nu conteaza cat timp iti astepti trenul, ci alaturi de cine. Majoritatea oamenilor nu au inteles asta" spuneam eu cu vocea tremuranda, repetandu-mi in minte ca nu trebuie sa plang. "nu exista persoane importante care pleaca. Acelea nici nu erau importante, erau doar persoane" rosteam la inceput tare si raspicat cu atata convingere incat as fi putut sa-l fac si pe omul care nu crede in nimic sa creada in spusele mele.Tonul mi-a scazut pe parcurs in timp ce am inceput sa realizez ca nici eu nu ma cred si probabil niciunul dintre cei care ma asculta nu ma credea. Adeseori universul nostru se invarte in jurul unor persoane, dupa care fiinta noastra urla. Astfel, ele devin importante. Si tot adeseori aceste persoane dispar, lasandu-ne in marea de praf singuri. Acest lucru nu ii va face vreodata doar persoane, caci importanta nu dispare asa, dintr-o data, poate doar cu timpul. Pe mine m-au parasit prea multe persoane "importante" si probabil ideea mea de a vorbi pentru 5 minute in fata clasei despre trenuri intarziate si prieteni care ne parasesc nu a fost una dintre cele mai stralucite, dar a fost destul ca eu sa realizez ca nu ma mai pot minti singura. Indiferenta doare, lipsa doare, dar pana la urma ce nu doare pe lumea asta? Poate daca as gasi o cale, o scapare, prin care sa aduc inapoi persoanele importante, totul s-ar intoarce la normal. Si totusi, daca dependenta mea se intoarce si nu mai e aceeasi. Daca prezenta ei ma va chinui aproape la fel de mult ca absenta? Atunci, ce imi ramane sa fac? Sa plang in fata clasei doar pentru ca emotiile mele s-au incurcat prea tare in cutiuta lor, sa plang si sa astept ca dependenta mea sa oberve ca doare. "Iar pentru ca de cele mai multe ori in disperarea alegerilor uitam ca lucrurile nu sunt asa cum par si poate, doar poate, distanta care ne desparte de dependenta este mult mai mica decat pare, propun sa nu ne mai gandim doar la castigul jocului, ci la modul in care putem sa jucam frumos", fara durere, as putea sa adaug acum.

Pe tine te..

Sunt multe lucruri ce pot fi spuse pornind de la "Pe tine te.." Pe tine te cunosc. Pe tine te-am mai vazut undeva. Pe tine te-am visat. Pe tine te cautam. Pe tine te-am chemat primul. Pe tine vreau sa te scot in oras. Pe tine te vreau. Pe tine te-am iubit. Pe tine te-am intrebat. Pe tine mi te-am imaginat altfel. Pe tine te-am dezamagit. Pe tine te-am lasat sa intrii. Pe tine nu te mai recunosc. Pe tine te doare. Pe tine nu te intereseaza. Pe tine nu te-a inflentat. Pe tine nu te deranjeaza. Pe tine te invat. Pe tine te doresc de ieri si nu ma voi opri maine. Pe tine te-am iubit ieri, azi si in viitor. Sunt atatea lucruri pe care am putea sa le spunem celor din jur, dar alegem sa le tinem pentru noi. Atatea stari si sentimente neimpartasite, atatea idei ce raman doar in starea de proiect, atatea persoane care ne parasesc pentru ca nu le spunem sa stea. Cand a fost ultima data cand ai spus unei persoane ce simti? Si cate fraze ce ar incepe cu Pe tine te simti nevoia sa spui? De ce nu ai facut-o pana acum? Trezeste-ti lumea la realitate. Eu, Pe tine te iubesc pentru ca mai esti. Pe tine te urasc pentru ca inca mai sper.

Eu minus tu

Esti ca un robotel, iubitule. O masinarie complexa nascuta dintr-o formula complicata: 2 ochi cu sclipiri copilaresti, un nas respirator ce se stramba cateodata intr-un zambet si o gura jucausa cu buze mari si vorbicioase care se impreuneaza cu-ale altora pentru saruturi frantuzesti in care limba ta fierbinte isi face noi prieteni, alaturi de un corp voinic cu brate puternice, bine facut, ce contrasteaza chipul blajin si-o inima ce sta ascunsa in cutia ta toracica indestructibila. La toate astea, se adauga 1 gram de noroc si 2 de ambitie, 5 grame de dorinte si 10 de iubire, 3 grame de vointa si inca 14 de copilarie. Iubitule, ai fost creat cu multa munca din dorinte impartasite si sentimente multimple si ai fost invatat sa nu simti. Sufletul ti-a fost incorsetat de mic si silit sa abandoneze. Pamantenii ce te-au creeat se temeau groaznic de ziua in care aveai sa te indragostestiasa ca ti-au plantat in minte o idee ca pe-o samanta de ceva: tu nu simti, nu ai voie sa simti, nu ai ce sa simti. Dar ma iubesti ca un robotel ce e setat sa nu iubeasca. Si in toata contradictia noastra am gasit un consens. Astazi ma iubesti tu, maine eu. Astazi imi vorbesti tu, maine eu. Astazi incerci tu, maine eu. Ti-e frica de simtire si totodata de esec asa ca te intorci mereu in robotica ta calculata si ma arunci pe mine in universul paralel in care nu insemn nimic. Acolo, sunt doar un punct infim pe o axa temporala, iubitul meu. Si am rabdare. Stii doar ca, orice lucru mic ajunge mare si orice conexiune intre doua routere va face iubirea sa circule sub forma de gigabyte cu viteza unei clipiri. Asa va ajunge ea la unitata ta centrala si va contamina sistemul. E vorba doar de o fractiune de cuvant si vei incepe in simtiri si actiuni. Atunci vei realiza ca fericirea mea plus fericirea ta rezulta fericirea vietii noastre si tristetea mea plus tristetea ta rezulta o tristete mai mica (caci, fie vorba intre noi, tristetea mea are semn negativ). Si intr-un final vei intelege ca eu minus tu rezulta nimic. Caci asta exista in viata fara tine.

Spune-i

Spune-i. Haide, spune-i. Spune-i acum sau poate mai tarziu, astazi sau poate maine. Spune-i dimineata, seara sau noaptea cand ea este deja cufundata in visare. Spune-i cand e fericita sau cand are lacrimi in ochi. Spune-i in soapta sau tare si raspicat. Spune-i in scris printr-un bilet sau un mesaj. Spune-i doar ei sau de fata cu toata lumea. Spune-i ce vrei, ca o vrei, ca nu mai vrei fara ea. Spune-i ce stii, ce crezi, ce presupui. Spune-i ce vrea sa auda si ce nu se asteapta. Spune-i ca esti dispus sa faci orice. Spune-o ca vrei sa ii oferi ce isi doreste. Spune-i ce simti, cum simti, cand simti. Spune-i o mica parte sau un intreg. Spune-i la ore fixe sau la si jumate. Spune-i ca ai scrie carti intregi de emotii si ai construi poduri lungi de trairi pentru a ajunge la ea. Spune-i ca nu va desparte decat un pic, un mic vid de marimea unui purice ce sta inca intre corpurile voastre. Spune-i tot ce-ai vrut sa-i spui dar ti-a fost frica. Spune-i ca ti-e frica-n continuare ca nu va merge. Spune-i ca ea, ca tu, ca voi. Spune-i iubirea si numeste-o in felurite moduri. Spune-i asa cum vrei, cum iti convine. Spune-i adevarul si vorbeste-i in cuvinte. Si poate cel mai important dintre toate, spune-mi.

Cineva

Simtim adesea ca ne infundam intr-o mare de tristete, presati fiind de idealurile cotidiane si parerile celor din jur. Suntem pe cale sa renuntam, nu ne dorim decat sa disparem. Problemele noastre, cu care suntem deja obisnuiti, ne trag in jos.Desigur, toata lumea are si zile bune. Iar eu, eu nu ma disting grupului. Intrasem zambitoare pe poarta scolii, salutand cu un zambet portarul care deja cunoastea fiecare elev al scolii. Am pasit increzator pe scari, calcand apasat. Pentru prima oara, scarile acelea simteau pasii mei siguri, pentru prima oara simteam ca am incredere in mine. Am intrat zambind pe usa alba si plina de semne colorate in fel si chip de loviturile tuturor papucilor care o lovisera in toata existenta ei. Vacanta nu schimbase nimic. Aceeasi oameni, aceleasi discutii, poate de aceasta data intr-o maniera mai vesela. Doua persoane au sarit din banca in care purtau o discutie cu cineva, alergand pentru a ma imbratisa. Hotarasem sa ma imbrac cu hainele pe care spusesem ca nu le voi purta niciodata in public. O pereche de pantaloni ce trasa foarte strans conturile soldurilor si picioarelor mele si o camasa cu capse ce sublinia linia bustului in cel mai evident fel. In momentul imbratisarii am realizat de ce aveam sa regret alegerea facuta. Intre corpul meu si corpul persoanei care ma imbratisa se aflau cel putin 10 straturi de haine si totusi, unul dintre cele pe care le purtam eu hotarase sa cedeze, capsele camasii se deschisesera. Am zambit incheindu-i la loc si uitandu-ma precaut in jur pentru a ma convinge ca nimeni nu observase.Nu as stii sigur sa va spun cine a fost persoana care tocmai ma imbratisase pentru ca privirea mea era fixata pe scaunul meu, care era inca liber. Am pasit mult mai incet spre penultima banca, unde mi-am trantit paharul cu cafea pe masa iar geanta aterizand cu o bufnitura pe scaun. Cele 2 colege de banca nu sesizasera aparitia mea, normal, a treia intarzia ca de obicei, sau poate nici nu avea sa vina fiind rapusa de bolile copilariei ce intarziasera. Ne intorsesem la rutina de invizibilitate. Dupa cateva zambete false si rasete politicoase la glumele proaste ale baietilor din spate alaturate de privirea patrunzatoare a unor ochi caprui ce ma priveau din ce in ce mai intens cu fiecare cuvand pe care il rosteam, am hotarat sa ma intorc, la timp cat sa o vad pe profesoara miniona ce spunea ceva cu voce scazuta incercand sa faca liniste. Femeia cu par carut povestea ceva despre Legea atractiei universale cand m-am pierdut in universul propriu. Privind paharul de hartie ce ramasese inert din momentul in care il trantisem pe banca alba incercam sa imi adun gandurile. Lichidul bine-facator probabil se racise, la fel ca si trairile mele. Vacanta imi adusese o farama de incredere tinandu-ma departe de probleme. Acum, ma asteptam ca scandalul sa izbucneasca din moment in moment. Aveam nevoie de un sentiment puternic care sa ma tina departe de toate starile proaste. Si eram multumita intr-o oarecare masura ca nu eram singura care credea in "un tip ar rezolva multe chestii acum" Prietena mea imi spusese asta cu o seara inainte si simteam ca cineva chiar intelege insfarsit ce vreau sa spun. Adica, sa ne gandim putin: o persoana care sa ne acorde iubire si grija ne poate scoate oricand dintr-o stare deplorabila; o persoana care sa ne vorbeasca frumos si sa ne trateze cu tandrete ne poate oricand ajuta cu ceva. Si iubirea, in fond, este lucrul care ne va salva pe toti, care ne va scapa de problemele cotidiene aruncandu-ne intr-o mare de sentimente contradictorii. Vom ramane acolo, plutind, trecand mai usor peste orice problema. Avem nevoie de o singura persoana care sa ne intoarca lumea iubindu-ne. M-am trezit la scurt timp din visare observand ca restul colegilor mei scriau ceva.  Eu nu ma puteam gandi decat la nevoia mea de "cineva"

Vorbeste

Ma inebunesti. Prezenta ta e cum nu se poate mai dezorientanta iar absenta ta, chinuitoare. Iti simt prezenta si ma exaspereaza tacerea. Nevoia mea de tine e inexplicabila si nemasurabila, intensificandu-se odata cu trecerea minutelor grele surprinse de ceasul alb de la mana stanga. Simt ca o dau in bara cu fiecare cuvant pe care ti-l spun, ca si cand orice as spune nu este destul. Ti-e frica? Probabil te-a speriat mirajul fericirii sau poate imaginea iubirii. Sau poate pur si simplu nu mai stii cum sa reactionezi. Ti-ai iesit din mana. Sau poate, doar poate, nu asta era planul tau. Te-am surprins? N-am vrut. Pentru o secunda esti moale si cald, lasandu-te usor in bratele mele, iar in urmatoarea esti tacut si ignorant fugind de orice fel de contact. Iar eu nu stiu ce sa mai faci. Si ce sa-ti spun? Caci ignoranta nu ti-o por reprosa. Probabil tot ce-a fost, a fost in capul meu, iar tu nu urmareai aceleasi lucruri. Mi-e greu sa recunosc ca nu mai stiu ce e cu mine caci asta ar inseamna sa ma declar invinsa. Si poate asta asteptai. O fraza distrugatoare si ignoranta. E tot ce poti sa faci? Simt doar ca as vrea sa imi descarc toate sentimentele lovind ceva. Nu mai pot nici sa dorm. Nu m-am mai simtit de mult asa si pot sa-ti spun ca nu imi era dor. Ajuta-ma te rog sa inteleg. Mi-e frica sa te pun sa hotarasti, caci stiu ca asta poate insemna si sa pleci, dar eu ce fac? Nu ma lasa asa, spune-mi ceva. Vorbeste cu mine, te rog. Lasa-ti inima sa comunice. Promit ca nu iti voi impune nimic. Tu doar vorbeste.

Iubeste

Sunt aici. Stau din nou in fata ta cu inima in maini. Nu stiu ce vrei sau ce-ai ales si nu iti cer nimic. Stau doar tacut in fata ta asteptand semnalul. Frica imi cutremura simtirile caci insecuritatea sentimentelor tale ma sperie. Nu stiu ce as putea sa fac si miscarile mi-s stangace. Astept sa faci un pas spre mine, intinzadu-ti aripile pentru a ma primi in bratele tale. Nu pot sa spun ca asta vreau, dar inima mea plange dupa iubire. Nu stiu cum sa vorbesc cu tine caci ma tem ca orice cuvant gresit ar putea rupe magia, iar noi, ei bine noi am fi trimisi inapoi in lumile noastre monotone, printre toti acei muritori care nu inteleg iubirea. As vrea sa pot sa te ating, sa-ti gust savoarea. Si poate ca momentul atingerii ne-ar rezolva problemele. Dar tu, tu te inchizi in interiorul tau din marmura cioplita si ma arunci pe mine-n nestiinta, iar eu, eu ratacesc printre stari si sentimente asteptand hotararea crunta. Fiinta ta o doreste pe a mea cu atata sete incat o simt de-aici, iar terminatiile fiintei mele umile se intind usor spre tine, asteptand contactul. De ce ti-e frica? Te sperie iubirea de care stii si tu ca ai nevoie, te sperie persoana care nu vrei sa devii, dr lasa-ma te rog sa iti arat eu drumul.  Ia-ma de mana si spune-mi tot ce gandesti. Lasa-ti mintea sa se reverse peste tot ce insemn eu si lasa-ma apoi sa inteleg tot ce simti. Abia atunci cand sentimentele tale vor fi intelese de mintea mea voi stii cat si cum sa te iubesc. Sunt in fata ta si astept semnalul.
Indrazneste. Simte. Iubeste!