Cineva

Simtim adesea ca ne infundam intr-o mare de tristete, presati fiind de idealurile cotidiane si parerile celor din jur. Suntem pe cale sa renuntam, nu ne dorim decat sa disparem. Problemele noastre, cu care suntem deja obisnuiti, ne trag in jos.Desigur, toata lumea are si zile bune. Iar eu, eu nu ma disting grupului. Intrasem zambitoare pe poarta scolii, salutand cu un zambet portarul care deja cunoastea fiecare elev al scolii. Am pasit increzator pe scari, calcand apasat. Pentru prima oara, scarile acelea simteau pasii mei siguri, pentru prima oara simteam ca am incredere in mine. Am intrat zambind pe usa alba si plina de semne colorate in fel si chip de loviturile tuturor papucilor care o lovisera in toata existenta ei. Vacanta nu schimbase nimic. Aceeasi oameni, aceleasi discutii, poate de aceasta data intr-o maniera mai vesela. Doua persoane au sarit din banca in care purtau o discutie cu cineva, alergand pentru a ma imbratisa. Hotarasem sa ma imbrac cu hainele pe care spusesem ca nu le voi purta niciodata in public. O pereche de pantaloni ce trasa foarte strans conturile soldurilor si picioarelor mele si o camasa cu capse ce sublinia linia bustului in cel mai evident fel. In momentul imbratisarii am realizat de ce aveam sa regret alegerea facuta. Intre corpul meu si corpul persoanei care ma imbratisa se aflau cel putin 10 straturi de haine si totusi, unul dintre cele pe care le purtam eu hotarase sa cedeze, capsele camasii se deschisesera. Am zambit incheindu-i la loc si uitandu-ma precaut in jur pentru a ma convinge ca nimeni nu observase.Nu as stii sigur sa va spun cine a fost persoana care tocmai ma imbratisase pentru ca privirea mea era fixata pe scaunul meu, care era inca liber. Am pasit mult mai incet spre penultima banca, unde mi-am trantit paharul cu cafea pe masa iar geanta aterizand cu o bufnitura pe scaun. Cele 2 colege de banca nu sesizasera aparitia mea, normal, a treia intarzia ca de obicei, sau poate nici nu avea sa vina fiind rapusa de bolile copilariei ce intarziasera. Ne intorsesem la rutina de invizibilitate. Dupa cateva zambete false si rasete politicoase la glumele proaste ale baietilor din spate alaturate de privirea patrunzatoare a unor ochi caprui ce ma priveau din ce in ce mai intens cu fiecare cuvand pe care il rosteam, am hotarat sa ma intorc, la timp cat sa o vad pe profesoara miniona ce spunea ceva cu voce scazuta incercand sa faca liniste. Femeia cu par carut povestea ceva despre Legea atractiei universale cand m-am pierdut in universul propriu. Privind paharul de hartie ce ramasese inert din momentul in care il trantisem pe banca alba incercam sa imi adun gandurile. Lichidul bine-facator probabil se racise, la fel ca si trairile mele. Vacanta imi adusese o farama de incredere tinandu-ma departe de probleme. Acum, ma asteptam ca scandalul sa izbucneasca din moment in moment. Aveam nevoie de un sentiment puternic care sa ma tina departe de toate starile proaste. Si eram multumita intr-o oarecare masura ca nu eram singura care credea in "un tip ar rezolva multe chestii acum" Prietena mea imi spusese asta cu o seara inainte si simteam ca cineva chiar intelege insfarsit ce vreau sa spun. Adica, sa ne gandim putin: o persoana care sa ne acorde iubire si grija ne poate scoate oricand dintr-o stare deplorabila; o persoana care sa ne vorbeasca frumos si sa ne trateze cu tandrete ne poate oricand ajuta cu ceva. Si iubirea, in fond, este lucrul care ne va salva pe toti, care ne va scapa de problemele cotidiene aruncandu-ne intr-o mare de sentimente contradictorii. Vom ramane acolo, plutind, trecand mai usor peste orice problema. Avem nevoie de o singura persoana care sa ne intoarca lumea iubindu-ne. M-am trezit la scurt timp din visare observand ca restul colegilor mei scriau ceva.  Eu nu ma puteam gandi decat la nevoia mea de "cineva"