Vorbeste

Ma inebunesti. Prezenta ta e cum nu se poate mai dezorientanta iar absenta ta, chinuitoare. Iti simt prezenta si ma exaspereaza tacerea. Nevoia mea de tine e inexplicabila si nemasurabila, intensificandu-se odata cu trecerea minutelor grele surprinse de ceasul alb de la mana stanga. Simt ca o dau in bara cu fiecare cuvant pe care ti-l spun, ca si cand orice as spune nu este destul. Ti-e frica? Probabil te-a speriat mirajul fericirii sau poate imaginea iubirii. Sau poate pur si simplu nu mai stii cum sa reactionezi. Ti-ai iesit din mana. Sau poate, doar poate, nu asta era planul tau. Te-am surprins? N-am vrut. Pentru o secunda esti moale si cald, lasandu-te usor in bratele mele, iar in urmatoarea esti tacut si ignorant fugind de orice fel de contact. Iar eu nu stiu ce sa mai faci. Si ce sa-ti spun? Caci ignoranta nu ti-o por reprosa. Probabil tot ce-a fost, a fost in capul meu, iar tu nu urmareai aceleasi lucruri. Mi-e greu sa recunosc ca nu mai stiu ce e cu mine caci asta ar inseamna sa ma declar invinsa. Si poate asta asteptai. O fraza distrugatoare si ignoranta. E tot ce poti sa faci? Simt doar ca as vrea sa imi descarc toate sentimentele lovind ceva. Nu mai pot nici sa dorm. Nu m-am mai simtit de mult asa si pot sa-ti spun ca nu imi era dor. Ajuta-ma te rog sa inteleg. Mi-e frica sa te pun sa hotarasti, caci stiu ca asta poate insemna si sa pleci, dar eu ce fac? Nu ma lasa asa, spune-mi ceva. Vorbeste cu mine, te rog. Lasa-ti inima sa comunice. Promit ca nu iti voi impune nimic. Tu doar vorbeste.