Noapte cu ploaie

In liniștea absurdă a nopții orașului, ploaia se aude subtil la coliziunea cu geamurile, cântându-și muzica eternă de cristal. Mirosul intens de ploaie și dorință învăluie atmosfera camerei colorate. Noaptea ne-a invaluit trupurile dezgolite într-o esență de întuneric și agitație și ne-a lăsat așa, împietriți în secunde. Te simt respirând adânc în brațele mele și pentru o secundă pot să jur că îți aud inima bubuind în urechile mele. Miroși a acasă și fericire, și e atât de liniște în brațele tale încât am impresia că lumea toată plutește într-un univers paralel, departe de locurile acestea și suntem singuri, noi și ploaia. Tavanul strălucește încă a scântei de plăcere, iar pe podea zac, printre teancuri de râsete și povești, o multitudine de emoții ce se ciocnesc în contopire. Ființa mea te caută prin întuneric și îți deslușesc cu ușurință trăsăturile familiare când îți arcuiești buzele într-un zâmbet și vocea ta străpunge întunericul. îți gust cuvintele literă cu literă, urmărindu-ți linia buzelor cu fiecare arcuire pe care o fac și le ascult vraja silabă cu silabă. îmi șoptești secunde la ureche și buzele tale desenează afecțiune pe pielea mea fierbinte în timp ce degetele tale îmi fac ființa să vibreze. Eu nu mai reușesc să-mi regăsesc cuvintele, pe care le-am împrăștiat  prin geamăt  în atmosfera caldă, îmi îngrop fața în gâtul tău și mă rezum la a-mi plimba vârful degetelor de-a lungul spatelui tău, simțind fiorii ce se împrăștie în corpul tău ce zace moale. Sufletul meu îți zâmbește tacit în speranța că îi simți căldura care străpunge pieptul meu ce stă lipit de-al tău și liniștea se lasă iar peste noi. îți ascult respirația ce pare acum mai liniștită și nu pot să mă abțin din a te transforma în litere. și stând așa, scriu kilometrii întregi de vorbe, în liniște și fără grabă, pe care le așez apoi cu grijă undeva în amintiri. Numai așa vei dăinui pentru o viață-n viață mea, indiferent de secundă și anotimp, prin amintiri și fapte și cuvinte. și-acolo vei rămâne pentru totdeauna al meu, într-o seară târzie dăinuită de ploaie și îmbrățișare. Sper că nu te deranjează literele.
 
 
 
 

Artificii

În lumina obscură a unei camere albe se zăresc, într-o timiditate absurdă, undeva pe tavanul înalt, artificii. Şi nici un pirotehnist prin preajmă. Şi nici un zgomot puternic de explozie, doar linişte. Doar sunete de zâmbet se mai propagă prin universul alb şi-atestă inimi. Sub ploaia de artificii, destul de departe de explozia de culori, într-un colţ al universului, două trupuri îşi găsesc materialitatea şi ecoul celor două suflete vibrează. Cu mişcări timide şi totuşi hotărâte, acolo jos, se comunică. Cele două trupuri menţin contactul, vorbindu-şi prin simţire. Ochii se întâlnesc adesea ţipând cuvinte mute în secundele în care-apucă să privească. Apoi se-nchid iar şi se apropie, lăsând loc doar cât pentru un purice între buzele flămânde. Pentru un moment doar, rămân la foarte mică distanţă în timp ce una dintre guri se arcuieşte într-un zâmbet copilăresc ce e întrerupt rapid de atingerea fierbinte a celeilalte. Arome dulci îmbie sărutul ce începe să prindă amploare pe ritmuri de dorinţă. Aşa se nasc şi artificii, ce cresc şi ele în intensitate odată cu secundele prin care supravieţuieşte sărutul. Mâinile călătoresc nestingherite în timp ce buzele se lasă din când în când strivite de strânsoarea tandră a dinţilor. Căldura părăseşte apoi buzele ei şi se mută cu scurte coliziuni cu pielea, pe gât. Artificii, miros de fiori şi sunete de zâmbete, gânduri amestecate şi încă multe chestii ce nu pot fi definite de cuvinte alcătuiesc universul. Şi nimic altceva nu se mai simte. Anesteziate de trăiri, corpurile se-mbrăţişează în dorinţă, îşi gustă mireasma, se pierd în simţire. Şi-apoi se mai strâng încă o dată-n braţe şi ochii se-ntâlnesc din nou şi universul se micşorează cât să-încapă în priviri. Şi-ncet încet, sufletele revin la realitate, îşi vorbesc cu cuvinte zambite pentru un timp şi o iau de la capăt. Şi încă nu se ştie cum şi de ce, dar artificiile continuă să le cânte tandreţea şi sufletele îşi continuă avalanşele de săruturi. Dar e cald şi bine şi nimeni nu are nevoie de răspunsuri. Pentru că nimic altceva nu are importanţă.