Prieteni.

Uneori gasim iubirea de care avem nevoie in cele mai ciudate locruri. Chiar si la persoane pe care le cunoastem de multi ani dar nu am incercat niciodata sa privim dincolo de prietenie. Si poate gasim asta tocmai printr-o gluma ce pare inofensiva. Dar cum sa-i spui? Nici tu nu stii. Ai putea strica totul doar pentru o pasiune pe care ai descoperit-o de curand. Dar pana la urma nu mai e pasiune pentru ca 1 an nu e tocmai putin. Stai! Il placi de 1 an? Nu. Ai avut perioade si perioade. Si ce te-a apucat acum? Nu sti nici de ce, cum si cand. Pur si simplu ai avut acum curajul sa recunosti. Da, cu toate ca nu va vedeti foarte des si mai nou nu vorbiti prea des tie iti place de el. Si asta e. E unul din lucrurile pe care nu mai poti sa le ascunzi. Pentru ca sti ce? Pana acum te-ai ascuns de tine si de ce simteai pentru ca ti-a fost frica de ce s-ar putea intampla. Ti-a fost frica de ceilalti. Si ai tacut. Ai incercat cu altii uitand de acel el. 
Si totusi.  Gasesc in el lucruri pe care nu gaseam in celalalt el. Si poate asta e cel mai fascinant lucru. Poate tocmai asta e motivul pentru care inca mai incerc. Poate asta e doar un pansament pentru orgoliul meu. Lucrul care imi spune ca am trecut peste, am gasit ceva mai bun. Dar de unde stiu ca asta e ceva mai bun? De unde stiu ca este pentru mine? Nu ma pot baza pe intuitie pentru ca, atunci cand vine vorba de el nimic nu e sigur. Nu pot vorbi cu el pentru ca nu ma pricep la subtilitati si si-ar da seama. Ma cunoaste prea bine. Nu-mi ramane decat sa continui jocul asta prostesc in care ne ascundem sentimentele creand o posibila relatie. Nu-mi ramane decat sa sper ca va recunoaste el primul. 

Festivalul luminii

O seara linistita. Vantul sufla usor un aer rece ce impietreste atmosfera. Parcul central se transformase intr-un loc de plin de lumina. Un el si o ea se plimbau pe aleile parcului tinadu-se de mana. Se lasau ghidati de lampioanele ce le indicau drumul. Era intuneric. Pentru acest eveniment luminile din parc fusesera stinse. Se zareau numai miile de lumanarele care imprejmuiau aleile reci si sufletele calde ale indragostitilor care calcau atent pe asfaltul ud.  Plouase. Poate de aceea era si asa frig. Intr-un colt al parcului, cercetasii care se ocupasera de organizare cantau. Si oamenii singuri cantau. Si cuplurile cantau. Vocile lor inghetate rasunau in tot parcul. Din cand in cand cate o lumina strabatea cerul. Erau lampioanele lansate de iubirea celor prezenti. Lampioane pe care cuplurile le aprindeau si le lasau in bataia vantului, si lampioanele zburau purtate de rafale reci pentru a raspandi iubirea calda. Si ei erau acolo. Se impacasera. Trecusera peste cearta teribila pe care o avusesera cu o seara inainte cand ea plecase trantind usa dormitorului conjugal. Trecusera peste. Nu se mai plimbau pentru ca ei, ca de obicei, i se facuse frig. Stateau tacuti pe o banca, imbratisati, privind stelele. Adierile reci atingeau trupul firav al fetei facandu-l sa tresara. De fiecare data, baiatul o privea atent strangand-o parca si mai tare in brate. Ar fi vrut sa ii dea toata caldura lui pentru ca, incapatanata fiind, nu vroia sa plece. Ar fi vrut doar sa ramana pe banca aceea cu el, sa inghete si sa ramana acolo ca dovada a iubirii pe care o tinea ascunsa in adancul sufletului.Dar era totusi prea frig. Si acum chiar vroia sa mearga acasa. Acasa cu el. 

Motiv

Se spune ca totul se intampla cu un motiv. Atunci, de ce ne este dat sa simtim singuratatea? De ce ne este dat sa intalnim persoane care nu se vor uita niciodata la noi? De ce ne este dat sa speram ca macar 1 mic locuitor al planetei ne va observa si va dori sa ne observe in fiecare zi din acel moment? Nu e usor sa simti respingerea. Sa te uiti in ochii persoanelor care trec pe langa tine si sa te simti de parca le esti inferioara. Si asta doar pentru ca, undeva, candva, cineva ti-a distrus increderea in sine. Si acum ai ajuns sa nu mai crezi ca orice ai face, tu vei ramane tot persoana invizibila. De ce ne este dat sa simtim singuratatea? De ce ne este dat sa ii vedem pe cei din jur fericiti, iubind, traind clipele frumoase alaturi de ceilalti? Care este motivul?  Poate ca ne este dat sa simtim asta doar pentru ca atunci cand vom gasi persoana care sa ne aprecieze, atunci sa traim momentele acelea mai intens decat o face oricare alta persoana care a primit orice a vrut pana in prezent. Poate undeva, intr-o zi, pe o strada laturalnica sau intr-un parc aglomerat vom gasi persoana care sa ne alunge singuratatea. Toate se intampla cu un motiv..

Dupa punct

-Ce cred eu? Ce cred eu este ca, in ciuda tuturor vorbelor spuse, perioada care s-a incheiat nu a fost si nu va fi niciodata rea. Am cunoscut un om de treaba, mi-am legat viata de el pentru o perioada si atat. Ne este dat sa cunoastem atatea persoane care sa ne treaca prin viata, dar nu de multe ori cunoastem persoane de genul. Cu toate ca a ales sa ma eticheteze prematur eu nu pot spune nimic rau despre el. Nu mi se pare firesc. 
-Si totusi, suferi. De ce?
-Nu sufar. Imi pare doar rau. Aleg sa cred ca poate asa este mai bine. 
-Iti pare rau pentru ca a ales sa puna punct?
-Din cate stiu eu, punctul este un semn de ortografie care incheie ceva. Dupa punct, mereu urmeaza altceva. Poate chiar ceva mai bun. De multe ori, punctele ne fac sa continuam pentru a afla ce ne va aduce urmatorul. Punctul desparte de cele mai multe ori un lucru ce ne pregateste pentru viitor de ce ne asteapta acolo, ne invata cum sa ne ridicam atunci cand cadem si peste ce cuvinte sa trecem. 
-Ana, oricat ai incerca sa negi asta, nu ti-a trecut. Persoanele care te cunosc realizeaza asta. Si stiu ca orice ti-as spune nu ar ajuta. Orice as spune, durerea tot acolo este. 
-Este timpul sa trec peste. Dupa puncte, sau dupa puncte atat de hotarate, nu mai exista decat alt inceput. 
-"Covrigel" este noul tau inceput?
-Nu. Probabil nici nu ar mai vrea sa incerce. Nu cred ca a trecut inca peste partea in care altul ii ia locul. Ar fi vrut sa se chinuie mai mult, dar atunci nu a avut timp. Si eu am fost prea fraiera si nici nu am observat ca incerca sa se apropie de mine. 
-Ai de gand sa vorbesti cu el? Sa incerci? 
-Poate. Trebuie sa gasesc un mod de a incepe. 
-Si restul?
-Care rest?
-Ai renuntat la multi in ultima perioada doar pentru un el. Nu crezi ca ai putea sa o iei de la capat cu unul din ei?
-Nu stiu. Tot ce stiu e ca trebuie sa incep un nou capitol.
-Dupa punct mereu urmeaza ceva nou, nu? 

Tuna

Tuna. De cateva ore stau intinsa, privind tavanul. Mi-am promis ca o sa trec peste fara sa mai sufar, dar orice as face ajung tot la el. Si mi-am promis ca nu o sa mai scriu nimic despre el pentru ca imi fac mai mult rau, dar ma gandeam, cum pot ajunge doi oameni care teoretic s-au iubit sa isi rezolve ultimele probleme prin niste postari pe un blog? Cum pot doi oameni care sustin ca se iubesc sau macar ca s-au iubit nici sa nu mai vorbeasca, sa incerce sa rezolve tot ce mai e de rezolvat? Si pana la urma, ce am mai putea sa ne spunem? Ne-am certa iarasi pentru ca unul din noi incearca, iar celalalt nu mai vrea. Unul dintre noi nu mai vrea si asta e tot. Punem punct, fara alte explicatii. Calcam peste toate ranile pe care ni le-a lasat toata povestea si incercam sa trecem peste. Dar nici ranile nu se vindeca asa usor. Si fiecare gand care ajunge la celalalt adanceste rana. Oamenii ofera sanse atata timp cat inca mai spera la ceva mai bun. Tuna.. Parca nu a mai plouat de mult asa..Si chiar azi s-a gandit natura sa faca atmosfera si mai trista. Chiar azi. Tuna si fulgera.

Despartiri.

Oamenii se intalnesc, se plac si cateodata ajung sa se iubeasca. Dar despartiri exista peste tot. Atunci cand ceva nu mai merge, oamenii isi curma suferinta si se despart. Fiecare in felul sau. Dar pana la urma nu despartirea este cea mai dureroasa ci felul in care este facuta ea. Felul in care persoana pe care o iubeai alege sa iti spuna ca renunta la tine. Ala este lucrul care doare cel mai tare. Se spune ca prima zi este cea mai grea, indiferent de ce vorbim. Prima zi cand simti ca nimic nu mai are sens, cand te invinovatesti pentru fiecare mic lucru  care consideri ca ar fi putut sa-l faca sa ia decizia. Dar realizezi apoi ca si daca nu ai fi facut-o acum, ar fi gasit altceva. Si atunci, desi simti ca totul se prabueste si ca ai nevoie sa plangi, alegi sa inghiti in sec, sa taci si sa afisezi in fata tuturor un zambet fals. De ce sa-i lasi pe toti sa afle? Dar nimic nu e usor in viata asta. Te trezesti strans in brate de o persoana care iti spune ca totul va fi bine, ca asta a fost doar o greseala si ca e acolo ca sa te ajute sa treci peste. Si atunci, abea atunci realizezi cat de tare imi doresti sa plangi. Sa plangi si sa lasi toata tristetea asta sa plece. Si plangi. Plangi in fata tuturor, silentios promitandu-ti ca asta e ultima data cand mai faci asa ceva pentru aceeasi persoana. Incerci sa te convingi ca totul s-a terminat si ca nu mai are niciun rost sa mai speri. Si totusi, de unde stiu toti ce s-a intamplat? Oamenii care te iubesc simt, asta e singura explicatie. Oamenii care te iubesc te lasa sa plangi si iti sunt alaturi. Abea atunci iti dai seama cine te iubeste. 

Oameni

Cunoastem oameni care doresc sa ramana in viata noastra. Sau cel putin asa credem noi. Ii lasam sa ne cunoasca, sa ne fie alaturi, prezenta lor sa devina obligatorie. Si tocmai pentru ca devenim vulnerabili, ei ne ataca. Cu riscul de a-l copia, da, aveam nevoie de cineva. Aveam nevoie de o persoana simpla, sincera, care sa ma accepte asa cum sunt. O persoana care sa priveasca dincolo de aparente. Aveam nevoie de o persoana care sa simplifice tot, sa fie acolo, sa ma ajute sa ma ridic. Dar nu tot timpul gasim exact ceea ce cautam. Am gasit persoana care, dupa ce aveam sa cred ca este exact ceea ce aveam nevoie, mi-a aratat adevarul. Atunci cand ma asteptam cel mai putin, am descoperit si lucrurile pe care nu as fi vrut sa le descopar vreodata, Pentru ca au stricat toata magia. Mi-a demonstrat ca am gresit cand am ales sa ma atasez de strainul binevoitor. Am sa-i raman recunoscatoare pentru ce am invatat si pentru toate greselile pe care le-am facut de dragul lui. Dar, dim greseli invatam. 

Furtuna

M-am trezit confuza. Ploua. Furtuna de afara semana perfect cu ce simteam. O furtuna de ganduri. Natura era deacord cu mine. Pentru un moment as fi vrut sa cred ca totul a fost un vis si ca acum, cand a venit dimineata, visul a disparut. Am realizat imediat ca nu mai are rost sa fac situatia asta si mai grea pentru mine. O luna. Se pare ca, in ciuda celor spuse de oameni, o luna conteaza foarte putin. Nu poti ajunge sa cunosti o persoana intr-un timp atat de scurt. Ajungem sa cunoastem doar exteriorul, incercand sa lasam ce se afla in interior pe baza intuitiei pentru ca suntem atrasi de ambalaj. Dar pana la urma, interiorul conteaza nu? Si am facut si eu greseala sa ma las dusa se nad doar pentru ca exteriorul, sau modul in care era prezentat acesta parea a fi exact ceea ce imi trebuia. Si acest lucru aproape m-a distrus. Nu as putea sa spun alte lucruri despre el, nici macar sa il jignesc in vreun fel pentru ca oamenii nu jignesc persoanele pe care le iubesc. Prefer doar sa il pastrez in amintire ca "primul care m-a distrus". Aparentele inseala.

Discutie.

-Esti sigura de alegerea asta?
-Nu. Da. Nu stiu! Unele alegeri nu par a fi cele mai bune, nu?
-Ti-e greu?
-Poate doar cateodata.
-De ce faci asta?
-Pentru ca il iubesc.
-Cum poti iubi o persoana pe care nici macar nu o cunosti?
-N-ai intelege.
-Explica-mi. Te rog, fa-ma sa inteleg. Sunt aici pentru tine, dar trebuie sa ma faci sa inteleg.
-Nu stiu cum sa iti explic. Inchipuieste-ti cum e sa cunosti o persoana pe care iti pare ca deja o cunosti de mult timp. O persoana care te face sa te iubesti pe tine mai intai. O persoana pe care ai vrea sa o pastrezi cat mai mult langa tine. O persoana care iti face atat bine. O persoana de care te atasezi fara sa vrei, care te face sa tanjesti dupa atentie. O persoana pe care esti pregatita sa o accepti cu toate plusurile si minusurile atata timp cat va incerca sa te pastreze. 
-Asta exista doar in filme, sti?
-Si daca nu? Daca el este persoana mea? 
-Tu nu-ntelegi? Chestia asta te va distruge.In momentul asta, simti ca ai putea sa renunti la el?
-Nu. Am incercat, dar pur si simplu nu pot.
-Si daca el va renunta? 
-Eu inca sper ca nu va renunta, intelegi? Ma trezesc in fiecare dimineata si realizez ca singura mea dorinta este ca el sa mai ramana inca o zi cu mine. Imi doresc in fiecare dimineata sa nu se razgandeasca chiar atunci si sa renunte. 
-Uita-te la tine! 
-Ma uit si nici eu nu stiu ce vad. Poate ca asta nu e greseala. O greseala ar fi sa il pierd. Te rog spune-mi ca asa e. Taci.. De ce ai ales sa imi spui toate astea?
-Pentru ca te vad cum suferi in momentele in care ti se pare distant. Pentru ca vad cum te framanti atunci cand se supara. Pentru ca te-am vazut plangand acum putin timp pentru el. 
-Si probabil ma vei mai vedea. Pentru ca il iubesc. Si se pare ca nu e bine.. 

Greseli.

Facem greseli. Greseli ce ne pot costa totul. Dar suntem oameni, nu? Pe noi nu ne invata nimeni cum sa evitam asta. De mici ni se spune ca a gresi este un mod de a invata. Si ce se intampla daca unele greseli ne fac sa pierdem tot.Lucruri spuse fara a fi gandite, actiuni despre care preferi sa vorbesti tu primul. Lucruri ce distrug tot ce avem. Si daca noi nu suntem singurii care gresim? De multe ori tindem sa ne invinovatim numai pentru ca, pe moment, consideram ca greseala noastra e tot ce conteaza. Dar daca ceilalti incearca sa gaseasca o greseala pentru care ar putea sa ne indeparteze? Oamenii au tot felul de idei, iar cand doresc ceva gasesc orice mod de a duce la capat dorinta. Deci, daca oamenii incearca sa ne indeparteze folosindu-se de greselile noastre minore?

Undeva pe-o plaja goala

E devreme. Plaja e goala. De fapt, e atat de de vreme incat nici pescarusii nu s-au trezit inca. Nici soarele nu a rasarit. Numai ei sunt treji. Un el si o ea ce asteapta rasaritul. Baiatul vorbeste. Ochii fetei par atat de obositi, dar zambeste. Zambetul acela copilaresc si ochii cu care priveste marea parca ii mai sterg din oboseala. Sopteste din cand in cand raspunsuri pe care numai el le intelege. Bratele lui o tin strans de mijloc. Sta lipita de el si asculta. Desi e cu spatele, ii simte fiecare suspin. Ar fi vrut sa mai doarma dar soarele nu rasare decat dimineata devreme. Dintr-o data baiatul tace. Ii saruta sfios obrazul rece si inchide ochii. Acum sunt numai ei si ea, ea e numai al lui. Viseaza? Intr-un tarziu realizeaza ca fata tremura. Probabil i s-a facut frig. Ii da drumul si se ridica. Isi scoate jacheta, se apleaca si o depunde usor pe umerii fetei. Se aseaza la loc in spatele ei cuprinzand-o din nou in brate. Ea, privind picioarele ce tocmai se asezasera la loc imprejmuindu-i corpul sopteste:
-Multumesc. Nu ti-e frig?
-Voi fi bine. Ti-e chiar atat de frig? Vino aici. 
O strange si mai tare in brate incercand sa o incalzeasca. Fata pare vrajita de imaginea marii. Cu o miscare nesigura baiatul ii cuprinde parul cu mainile dezgolindu-i gatul. Priveste indelung o mica pata rosie de pe gatul ei. O mica vanataie pe care i-o lasase chiar el. Era o "hickey" asa cum le numea ea.  Saruta usor pata rosie, de parca dorea sa-si ceara scuze. Fata tresari ca trezita dintr-un vis. Zambi. Soarele incepea sa rasara. Lumina suav fetele celor doi indragostiti. Acestia priveau tacuti. Dintr-o data, fata se smuci. Sari in picioare si alrga spre mare. El ramase buimac, privind-o nedumerit. Era ca un copil ce tocmai descoperise o jucarie noua. Se ridica si el incet, inaintand catre ea. Fata ii sari in brate. Fara sa-si dea seama, se trezira intinsi pe nisip. Se pare ca el cedase sub greutatea fetei care acum radea. Era atat de fermecatoare. Ca un adolescent ce primeste primul sarut isi lipi timida buzele de ale lui lasandu-se moale. Era un sarut atat de sincer. Erau doar ei si marea. Undeva pe-o plaja goala. Doar ei. 

Norii.

Stateam intinsa pe iarba in parcul acela privind norii.Bucatile pufoase inaintau repede pe cerul albastru, de parac se grabeau undeva. Poate veneau la tine. Si soarele parca zambea atunci. Oare daca le-as fi spus norilor o poveste ar fi ajuns sa ti-o sopteasca si tie intr-o noapte linistita? Ar fi putat soaptele atata drum doar ca sa te faca sa te simti mai aproape? Ar fi purtat greutatea gandurilor mele pana la tine? Cum ar fi ca fiecare om sa-i spuna unui norisor povestea lui pentru a o trimite mai departe altora? Atunci, abea atunci, am putea sa ne numim nebuni. Am fi toti niste nebuni care vorbesc cu nori. Si atunci cand ar ploua, ar ploua cu "te iubesc"-uri rostite-n graba si cuvinte spuse cu dor. Asa ar afla toata lumea povestea noastra si poate si a altora. 

Viitor.

Pentru ce ne facem planuri de viitor? Cred ca fiecare s-a gandit macar 1 data in viata la viitor si si-a imaginat cum va fi. Eu cel putin stiu ca o sa am o nunta maaaare, in stil american. Oamenii o sa stea frumos asezati pe niste scaune care o sa creeze o alee pana la altar. Viitorul meu sot va astepta acolo emotionat, in timp ce eu voi pasi alaturi de tatal meu impleticindu-ma in rochia lunga. Se vor depune juraminte si se vor tine discursuri emotionante. Nunta mea o sa fie cea mai frumoasa nunta. Pentru ca va fi a mea. Apoi, imi voi incepe viata alaturi de noul meu sot, care va avea o viata grea langa un copil ca mine. Vor veni si bebelusii la un moment dat si toata familia va fi fericita. Ne facem planuri de viitor. Dar de ce? Poate doar pentru ca ne grabim sa crestem. Cine ne-a invatat pe noi sa facem asta? Si de ce? De ce sa ne grabim sa facem viitorul prezent? Incercam de multe ori sa facem timpul sa zboare mai repede doar pentru ca vrem sa vedem ce ne rezerva viitorul. Eu mi-am facut planurile. Si timpul pare atat de lung pana in viitor. Cum sa astepti atat?!

Ne insusim

Astazi am terminat de citit cartea "Panza de paianjen" de Cella Seghi. Ma simt atat de pustiita acum, dupa ce am incheiat si ultimul rand. Atatea coincidente si un Alex la fel de nehotarat ca al meu. Alex al meu? Nu al meu. Sau poate..  Avem tendinta sa ne insusim toate lucrurile pe care incepem sa le iubim. Iar dupa ce ni le insusim, orice lucru care seama cu ce-i al nostru devine un termen de comparatie. Gasim asemanari si deosebiri incercand sa ne convingem pe noi insine ca ce-i al nostru e mai bun. Mi te-am insusit. Sti? Nu stiu cum sau de ce, dar ai ajuns sa fi "Alex al meu". Te regasesc in orice Alex care imi apare in cale si totodata iti gasesc atatea lucruri care te fac diferit. Si crede-ma, nu sunt putini care-ti poarta numele pe lumea asta.De-atatea ori pe zi imi vine-n minte numele tau. Si parca in toata galagia care ma inconjoara rasuna numai el. De ce ne insusim lucruri?

Distanta?

Distanta.. Auzim de multe ori vorbindu-se despre asta. De cele mai multe ori oamenii vorbesc cu tristete despre ea. Dar de ce? Ce e distanta? Multi ar spune ca e lucrul care separa oameni, care le naruie visele. Dar pentru noi, visatorii, ce e de fapt distanta? Pentru noi, e nimic. Pentru noi, distanta este nimicul care ne face sa visam, este nimicul ce ne defineste. Distanta este cea care ne da motive sa speram ca intr-o zi, cand ea se va miscora vom ajunge exact langa lucrurile pe care ni le dorim. Si tot ea ne face de multe ori sa ne gandim la lucrurile pe care ni le dorim cu adevarat. Ne face sa ne gandim "Ce vreau cu adevarat?" Si-apoi ne face sa realizam "Da, as vrea sa fie aici. As vrea sa pot sa-l simt aproape. As vrea sa pot sa il ating macar pentru putin. As vrea.. As avea nevoie de un singur sarut, o singura imbratisare. As vrea.." Da.. Asa e. Distanta ne poate distruge si pe noi, visatorii. Ne face sa credem ca nu mai putem, ne darama. Dar sti ce? Se spune ca oamenii visatori iubesc mai mult. Si iubirea ne face sa ne straduim, sa asteptam si sa speram.Suntem atat de copilarosi incat uitam de orice lucru ce ne aduce nefericirea. Chiar si de distanta. Inchidem pentru un moment ochii si respiram adanc. Si pe noi ne doare inima, dar ascundem asta in spatele tuturor momentelor in care respiram adanc. Inchideti ochii.. Inspirati. Vedeti? E chiar acolo, langa voi.  Si pe mine ma distruge distanta asta.. 

Oamenii ne surprind

Oamenii ne surprind. Dupa ce ne dau toate motivele sa-i uitam, incearca sa se apropie. Atunci cand ne lasa fara nicio speranta se intorc binevoitori, incercand sa mai incerce inca o data, sa repare ce a fost stricat. Deci da, oamenii sunt surprinzatori. Sa mai incercam.. Dar de ce incearca oamenii? Pentru ce se straduiesc atat sa repare ce au stricat? Probabil nici ei nu stiu. Poate din instinct. Sau poate din prea multa dragoste. O explicatie simpla, Incercam sa reparam ce a fost stricat pentru ca iubim prea mult. Si oamenii lupta pentru ce iubesc. Asa suntem noi construiti. Dar ce e dragostea, in fond?  Cine ne poate da o definitie completa? Probabil nimeni. Vezi? Asta tot de oameni a fost inventata. Iubirea si in fond viata sunt 2 lucruri simple. Numai noi incercam sa le complicam. Si totusi, a doua sansa schimba de cele mai multe ori totul, nu? Oamenii ne surprind. Deciziile pe care le iau ei ne surprind. 

S-a dus

Mi-e dor. Imi e atat de greu sa ma gandesc ca tie, in lumea ta probabil nici macar nu-ti mai pasa, ai uitat.. Mi-e atat de greu sa ma gandesc ca nu mai esti al meu. Astept in zadar un mesaj, un mail. Astept in zadar sa imi spui ca poate asta nu a fost alegerea cea mai buna. Astept in zadar pentru ca stiu ca asta nu se va intampla. Mesajele de la tine nu vor mai veni. Mi-e atat de greu sa stiu ca trebuie sa ma asez in pat si sa ma gandesc la orice altceva, numai sa nu imi mai amintesc de tine si de tot ce a fost. Sunt un om care asteapta. Dar ce mai asteapta? E greu sa renunti la ceva care parea sa fie un lucru atat de bun. Am crezut in imposibil si se pare ca realitatea mi-a dat o palma atunci cand ma asteptam cel mai putin. As vrea macar sa nu mai tin la tine. Sau sa nu fi tinut vreodata. Asta ar fi facut lucrurile mult mai usoare. Dar intre timp, continui sa stau cu telefonul in mana. Si stau degeaba. Mi-au ramas doar amintirile. Si poate nici alea. Si poate ai dreptate, mai bine sa suferi acum decat de 1000 de ori. S-a dus.. Si eu incerc sa trec peste. Incerc.

(Poate ca nu vei mai citi posturile mele. Si chiar daca le vei citi, vei spune ca am inebunit. Mai sti toate acele motive pentru care puteai rade de mine? Si asta e unul din ele.)

Alex.

Spuneai de multe ori ca ar trebui sa pun si numele tau aici, in sertarul cu amintiri. Acum, cand poate nici nu mai conteaza am hotarat sa te trec si pe tine in revista. Iar asta, postarea asta e numai pentru tine. Te-am adaugat si pe tine aici, printre alte vise spulberate. Ai stiut mereu ca pana si numele tau era una din slabiciunile mele. Iubeam si voi iubi in continoare numele "Alex" desi si asta este unul din lucrurile pe care nu pot si nu voi putea sa mi se explic vreodata. Si am ajuns in final sa iubesc si numele "Dani" si "Sophie" si nu cred ca voi renunta prea curand la ele. Nu stiu de ce, dar in momentul asta imi doresc sa nu gasesti niciodata asta, poate doar pentru ca mi-e frica de parerea pe care o sa ti-o faci. Ai fost un vis, visul meu. Si daac pe moment mi-a parut rau ca m-ai trezit la realitate, realizez acum ca poate asa e mai bine. Dar merita sa visezi? Merita oare sa speri? Pana si cele mai marete vise se naruie la contactul cu realitatea. Dar de ce sa mai traiesti daca nu visezi? Visele ne metin in viata pentru ca ne dau cate un motiv bun pentru a incerca, pentru a continua. As vrea sa nu ma judeci pentru asta si mi-as dori sa incerci sa intelegi. Cuvintele spuse altora pot sa doara mai mult decat cele spuse in fata. O sa-mi trebuiasca ceva timp sa imi revin, dar sunt iaci. Si voi fi mereu aici. M-ai invatat sa iubesc. M-ai invatat ca merita sa urmezi chiar si visele care ti se par absolut imposibile. Si pentru ca m-ai invatat asta ca pe un copil care abea incepe sa mearga, vei ramane mereu in mintea mea. 

Ai suferit?

Ai suferit? Macar putin?
Nu am putut sa dorm deloc. Mi-am petrecut noaptea plangand. Da, am plans! La inceput, am plans pentru ca m-a durut prea tare si eu, de fapt copilul din mine, nu a mai putut suporta. Apoi treptat, dupa ce m-am invinovatit si mi-am asumat 1000 de lucruri, am inceput sa nu mai simt nimic. Priveam in gol peretii si plangeam, desi nu imi mai trecea nimic prin cap. Nici nu mai stiam de ce plang desi lacrimi reci mi se scurgeau alene pe obraji. As fi vrut sa ma opresc cumva, sau macar sa adorm si sa nu mai simt gustul sarat care ma trezea la realitate cand una din picaturile reci imi atingea buzele, facandu-si loc. dar nu am reusit. Micul meu locuitor al planetei. Imi amintesc ca mi-au venit candva in minte franturi din discutiile noastre. Desi incepusera sa ma lase rece, alte lacrimi mari imi tulburau rece. Atunci am realizat ca incerc sa neg. De ce? Nici eu nu stiu. Pentru ca mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu ideea. Micul meu locuitor al planetei, nu mai era al meu. Si nici Dani si Sophie nu mai erau ai mei. Erau undeva departe, intr-o amintire a adolescentei care ma va distruge cate putin de fiecare data cand se va intoarce. Eu sunt aici, intelegi? Poate ca asta nu a mers, dar eu sunt aici pentru tine. Iti pot fi prietena, daca ma lasi. Da, voi suferi. Dar as prefera sa nu ma indepartez si mai tare de tine. Eu sunt aici, "pisicel". Sunt inca aici. Nu plec nicaieri. Si chiar daca nu cred ca vei citi vreodata asta, prefer sa adaug si aceste cuvinte la sertarul cu amintiri. Am sa-mi revin. Cateva persoane care cred in mine si o noapte de plans o sa ma oblige sa trec peste. Inchei acum inainte sa incep iar sa plang, asa cum obisnuiam:
"Inchei acum, inainte de a te plictisi cu detalii neimportante. Cu drag, un mic locuitor al planetei. Ai grija de tine, puiule."

(Nu stiu de ce, dar am considerat ca asta este finalul potrivit. De dragul vremurilor bune. Candva o sa-mi amintesc cu drag de tine. Te iubesc.)

Durerea.

Da, ma doare. As vrea sa spun ca nu ma asteptam la asta, dar as minti. M-as minti de fapt pe mine. Pentru ca ma asteptam. Stiam ca va veni momentul in care imi vei spune ca te-ai saturat, ca nu mai vrei.  Dar acum, cand totul e real, simt ca nu mai vreau. Ma doare. Nici eu nu stiu unde sau ce. O durere ce pare sa imi invaluie intregul corp. Nu mai simt nimic. Ea a inlocuit orice. Simt ca nu mai vreau nici sa respir. As face orice numai sa opresc asta. As face orice numai sa dispar. As face.. Dar ce sa mai fac?! M-am aruncat cu capul in fata. M-am aruncat in gol. Si acum, cand am ajuns la pamant, realizez ca am stiut de la inceput ca asta nu o sa mearga, dar nu am vrut sa recunosc. Am gresit. M-ai lasat. Si poate ca a fost vina mea.Si nu esti primul. Dar de data asta chiar doare. De ce? Pentru ca ai fost primul om care chiar a contat. Si da, te-am iubit. Si am sa te iubesc si de acum inainte chiar daca asta o sa ma distruga incet. Si poate o sa mi se pare candva ca te-am uitat, ca nici nu ai existat. O sa-mi trebuiasca ceva timp sa ma obisnuiesc cu ideea ca asta nu a fost nimic. Voi trece peste, pentru ca timpul si persoanele din jur ma vor obliga. Dar tu vei fi mereu aici, pentru ca tu ai fost prima persoana pe care am iubit-o, fie ca vrei sa nu. Ma doare. Dar ce conteaza? As vrea sa pot sa trec peste. Da, sunt doar un copil cu ochi verzi care incearca. As vrea macar sa dorm in noaptea asta. E 11:11. As vrea sa-ti spun ca tu ai fost dorinta mea. Dar nu mai pot.  As vrea sa pot sa adorm. Dar nici asta nu mai pot sa fac. 

Exista persoane care ne distrug.

Stau de vreo 2 ore si privesc peretii in intuneric.Parca, de undeva de departe o voce vorbeste cu mine. Cum stau intinsa in pat cu fata in sus nu deslusesc insa de unde vine vocea. Pare o voce familiara, are ceva care-mi aduce aminte de mine. Ma gandesc sa ii si raspund, dar nu stiu cum. Pare ca stie tot ce imi trece prin cap..
-Respira. imi sopteste vocea incet.
-Nu-i pasa de mine, intelegi?
-Tu de unde sti? Ai calatorit tu prin capul lui?
-Tu nu-ntelegi? Exista persoane care trec prin viata noastra numai pentru a ne distruge. Desi pentru moment credem ca sunt exact ceea ce vrem, ajungem sa realizam ca ele ne fac numai rau. Si renuntam. Incepem sa traim si fara ele. Ne refacem, ne vindecam ranile si o luam de la capat cu altcineva. Si timpul trece. Toti cei din jurul nostru se obisnuiesc cu persoana care ne face atata bine. Dar apoi, parca ni se rupe firul. Si avem impresia ca persoana ce ne-a distrus e mai buna. Tragem sa ne intoarcem la ea. Si pentru ca suntem orbiti, ne intoarcem la persoana care ne face atata rau fara sa privim in urma. Trecem peste cuvintele tuturor, pentru a ajuge inapoi in bratele persoanei pe care cica o iubim. Calcam pe toata lumea in picioare doar pentru ca avem senzatia ca asa ne e noua bine. Si indepartam pe toata lumea. Sunt persoane care ne distrug, intelegi? Si ea e o persoana care il va distruge.
-De ce gandesti asa? Incearca sa vezi problema si din alt punct. Pe el de ce nu vrei sa-l intelegi?
-Si ce sa inteleg? Ca incearca sa ne distruga pe toti? Ca nu mai vrea sa ne asculte pe niciunul? Nu vrea sa vorbeasca, nu vrea sa inteleaga. Face doar cum vrea el. Acuza pe toata lumea pe nedrept doar pentru ca el se simte stapan pe situatie. Dar nu e asa. Ii e frica, intelegi? Ii e frica dar nu ne lasa sa vedem asta, pentru ca vrea sa ne faca sa intelegem ca face ce vrea cu viata lui. Ii e frica de ce va urma, ii e frica sa lase trecutul sa il faca sa se razganeasca. De aceea nici nu vrea sa vorbeasca cu mine. Eu fac parte din trecut. Sunt o greseala, nu ii pasa. Tot ce vrea el acum e sa ne demonstreze ca el stie ce face. Dar nu e asa..
-De unde sti?
-De unde stiu? Nu stiu. Imi inchipui. Asta e un raspuns care nu ma doare atat de tare. Mi-e frica intelegi?
-De cine?
-De viitor. Toata lumea ma va lasa. El va ramane cu ea, indepartand astfel pe toata lumea. Si pentru ca eu trebuie sa-i raman alaturi oricum, toata lumea ma va lasa si pe mine. Mie frica, intelegi? Mi-e frica ca nimeni nu va mai fi acolo pentru mine. Mi-e frica pentru ca atunci cand ea ma va pune la pamant si pe mine nimeni nu va fi acolo sa ma ridice. Si va trebui sa fac eu asta. Mi-e frica pentru ca si pe el il va pune la pamant. Si eu  nu sunt in stare sa salvez 2 persoane. Totul se va destrama in jurul meu si eu voi fi singura.. Singura. Mi-e frica si ma doare.
-Nu sti nimic despre viitor.
-Nu, poate ca sunt doar un mic locuitor al planetei care pare sa nu inteleaga multe. Dar inteleg ca asta va indeparta singura persoana care imi era alaturi. Voi plati pentru greselile altuia si cand acesta va realiza, va fi prea tarziu. Si mie o sa-mi fie greu..
-De ce nu vrei tu sa intelegi ca poate asa e mai bine?
-Asa e mai bine? E mai bine sa calci in picioare persoanele care te iubesc pentru a le aduce inapoi pe cele care nu isi urmaresc decat scopul personal? E mai bine sa ti langa tine persoanele care te distrug?
-Tu nu-ntelegi. Esti doar un copil cu ochii verzi care viseaza. 
-Eu nu mai sunt un copil. N-am sa las aceasta persoana sa ma distruga din nou. A facut asta acum ceva timp. M-a ajutat sa ma maturizez mai repede decat trebuia. Nu am sa o las sa mai faca asta o data. Iar daca el ii va permite sa-i distruga viata, eu nu vreau sa stau si sa privesc asta. Eu nu pot sa fac asa ceva. Ma doare.
-Ce te doare?
-Nici eu nu stiu. Sufletul. As vrea sa dispar acum. Sa nu mai stie de mine. Sa-l las sa-si traiasca viata asa cum vrea el, fara sa ma distruga si pe mine.
-Si unde sa pleci?
-Nu stiu..
-De ce plangi?
-Tu nu vezi? Atatea persoane sufera in jurul lui din cauza ei. Atatea persoane care nu mai pot dormi noaptea doar pentru ca el a ales sa se distruga. Eu nu mai vreau sa-i vad pe toti acesti oameni suferind. Nu mai pot. Exista persoane care ne distrug..
-Si el?
-Care el?
-Acel el. Persoana aceea, pe care o iubesti nebuneste. Unde e?
- Schimbi subiectul. E aici...
-Vezi? E aici.. Te sustine. Nu te va lasa sa cazi.
Vocea ma parasi dintr-o data. Cred ca adormisem. Si el era aici. Nu mai simteam durerea sfasietoare. Franturi din amintiri mi se prezentau in fata ochilor. Atatea momente in care am tacut. Am tacut. Exista persoane care ne distrug.. Am tacut.. E aici..

Durerea?

 Stateau asezati fata in fata. Taceau. Pareau impietriti de linistea apasatoare ce-i inconjura. Ii privea ochii verzi, ce pareau mai frumosi acum, dupa ce plansese. Trasaturile ei erau si mai fermecatoare acum, desi parea obosita. Era calma desi din cand in cand lacrimi mari i se scurgeau pe obrajii rosii dezvaluind imaginea unui copil maturizat prea repede care a cedat durerii si a iesit la iveala. Ea privea in gol. Nu putea sa-l priveasca in ochi. Un gand ii tremura pe buza de jos. Avea sa-i spuna multe.Dar tacea. Tacea pentru ca nu stia daca mai merita sa lupte.
        -De ce plangi?
     Intrebarea ramasese fara raspuns. Un nou val de lacrimi inundara ochii fetei. Nici ea nu stia. Plangea pentru ca acum, cand durerea era reala, nu mai stia ce sa faca. Isi imaginase de multe ori ca el va renunta la ea pentru alta, dar niciodata nu ar fi crezut ca doare asa de tare. Era pentru prima oara in acea dimineata cand il privea.
        -Ce ai de gand? incepu ea calm, cu o voce stearsa.
        -Nu inteleg. Ce vrei sa spui?
        -Ce ai de gand sa faci? Cu mine cum ramane?
        -.......
        - E chiar atat de usor sa renunti la mine? Eu nu insemn nimic? De ce taci? Spune ceva!
        -Nu stiu! Tu nu-ntelegi ca nu stiu?! Ce ai vrea sa iti spun?
     Tipa. El tipa. Era pentru prima data cand el tipa. Il privea in ochi uimita. Tristetea din ochii ei se transformase in frica. Amutise. El se uita insetat la ea. Isi daduse seama de ce facuse. Tipase la ea. Nici el nu intelegea de ce facuse asta. Tipase la ea, copilul cu ochii verzi. 
        -Te rog frumos, iarta-ma! Te iubesc! Intelegi?
        -Minti! 
     Nu mai rezista. Tipa si ea. Se ridica de pe scaunul pe ca-si petrecuse noaptea. Camasa lui lasa in ruma un miros de parfum puternic. Obisnuia sa-i poarte camasile. Parfumul il alesese chiar ea. Desi o vazuse de atatea ori imbracata cu camasile lui, acum parea mai frumoasa. Intra in graba in bucatarie si se opri in fata geamului. El, ramase acolo, impietrit pe scaunul lui. Acum era doar ea. Putea sa planga. Regreta ca s-a ridicat. Isi dorea sa nu fi tipat la el. Dar fara sa-si dea seama realiza ca niste brate puternice se incolacisera in jurul mijlocului ei. O strangea in brate. O stransoare ce o lipea de el. Respira greu.
        -Mhm!
     Bratele ce ii tineau corpul imobilizat, legat de al lui, slabisera stransoarea.
        -Iarta-ma! Te-am strans prea tare?
     Se intoarse cu fata. Acum, cand il privea in ochi descoperi o privire buimaca. Bratele lui continuau sa o tina aproape de el. Era cald si bine. Isi trecu mainile prin parul lui. Acum ii era bine. Toata tristetea si lacrimile se pierdusera. Ramasesera in camera in care doua scaunde stateau asezate fata in fata, in liniste. Cu o miscare tandra si usoara el ii saruta nasul, apoi fruntea.
        -Te iubesc! sopti el privind-o.
        -Minti! rosti ea zambind
     Pentru un moment uitase ca el avea de gand sa renunte. Acum era al ei. O strangea in brate sarutandu-i gatul. Era vulnerabila. 
        -Te iubesc! Intelegi? ii sopti iar.
     Nu stia ce sa mai creada. Incercase sa o inlocuiasca cu alta si acum o iubea? Era posibil?
    O ridica in brate de pe podeaua rece si o purta ca pe un fulg pana in dormitor. O aseza usor pe marginea patului. Isi lua scaunul si se aseza in fata ei luandu-i mainile intr-ale lui. Avea mainile reci ca-ntotdeauna. Imaginea fetei ravasite ce il privea cu ochii goi incepea sa-l distruga. Nu suporta sa o vada asa. Isi desprinse pentru un moment mana dreapta pentru a-i aseza parul ce-i intra in ochi. Zambi. Era atat de frumoasa. 
        -Te rog, nu mai plange!
     Ii sterse lacrimile, ii saruta fruntea calda si o privi in ochi. Durerea se citea din nou in ochii ei mari. Acum isi amintea ca el, cel care se arata atat de tandru, dorea sa o inlocuiasca. Nu intelegea de ce, dar era pregatita sa-i accepte decizia. Isi lasa capul in jos. Ii privea mainile ce le tineau strans pe ale ei. Nu intelegea cum de se formase acea legatura indestructibila intre ei. El se aseza in genunchi si ii ridica privirea. 
        -Ai incredere in mine? Uita-te la mine! Spune-mi!
        -Nu stiu! raspunse ia cu un ton ragusit.
        -Nu te inlocuiesc cu nimeni. A fost o gluma. Te iubesc atat de mult, copilas! Intelegi? Esti numai a mea si nu as renunta la tine pentru nimeni si nimic in lume!
        -Sunt .... A ta!
        -Vino aici!
     Se aseza usor langa ea si o stranse din nou in brate. Ochii ei obositi se inchisera. Nu mai rezista. Era in bratele lui, acolo unde se simtea cel mai bine. Ramase asa pentru un timp, neclintita. Se simti apoi ridicata in brate. Iubitul ei o insinse usor pe patul rece. Apoi simti cum el se aseaza usor langa ea. Iubitul ei.. Al ei..
Fara sa realizeze adormi. Ii simtea caldura, ii auzea ca prin vis bataile ritmice ale inimii. Era ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. 
     Se trezi dupa cateva ore. El era inca acolo. Nu plecase? De ce? O privea, dar parca privea prin ea. De fapt, asta facuse tot timpul. Isi privise frumoasa iubita ce se odihnea in liniste la pieptul lui. Era atat de liniste. Si parca toate lucrurile pe care si le spusesera se auzeau in departare. O iubea. O iubea cu toata fiinta si realiza asta doar acum. Dar cu durerea din ochii ei cum ramane? 

Relatii la distanta.

Relatii la distanta. Cand am inceput sa ma indragostesc de tine am fost avertizata. "Asta nu va merge". La inceput, fiecare persoana are dubii. Iti place ca te face sa razi, iti place ca iti face complimente, ca te face sa te indragostesti repede. Si ajungi sa nu mai ai somn. Ajungi sa stai zi si noapte cu gandul la necunoscutul de care se pare te-ai indragostit. Cu toate ca e departe, face tot posibilul sa iti fie aproape, sa vorbeasca cu tine si sa iti poarte de grija. Si tu, incepi sa il adori. Cei din jur incep sa-ti tina predici ca te-ai schimbat, ca ai ajuns sa visezi la lucruri ireale si ca iti pierzi timpul degeaba. Si tu taci, taci si te gandesti la cum ar fi sa le poti demonstra ca gresesc, ca de fapt tu ai gasit acea persoana pe care o asteptai de  ceva timp sa apara. Si trec cateva zile, cateva saptamani. Majoritatea sustin in continoare ca asta nu va merge. Dar voi, voi chiar de la inceput v-ati facut planuri ca veti fi impreuna, veti avea o familie frumoasa, o cariera, veti calatori mult, foarte mult si la fiecare cearta va aduceati aminte pentru ce luptati, aveati increde in visul vostru. Si ca in orice relatie, unul iubeste mai mult. Si vrei sa crezi ca el e cel care iubeste mai mult. Ajunge sa devina gelos, dar asta ti se pare normal pentru ca "Nu lupti decat pentru ceea ce iubesti". Tu ajungi sa il iubesti pentru ca ii pasa de tine, pentru ca e mereu acolo. Si incepi sa-ti faci scenarii. Intr-o seara iti vine in minte o poveste: El se poarta ciudat o perioada spunand ca in curand va veti vedea. Tu nu il crezi, ai impresia ca minte. Intr-o dimineata gasesti in posta niste copii ale unor bilete de avion. Il suni, dar telefonul lui se pare ca nu functioneaza. Iti continui rutina zinica. Vine pranzul si o prietena te roaga sa mergi cu ea pana in oras. Dupa ce inventeaza scuze, te aduce in centrul orasului unde el asteapta nerabdator. Ii sari in brate, incepi sa plangi, fara sa mai realizezi ca lumea se uita la voi. 
Relatiile la distanta chiar functioneaza atunci cand exista comunicare, respect si incredere. 

De cateva saptamani incerc sa ma conving pe mine ca relatiile la distanta chiar functioneaza. De cateva saptamani ma chinui sa ma cred cand imi spun ca trebuie sa am incredere. De cateva saptamani, de cand a aparut el, totul s-a schimbat. Si imi e frica ca si asta se va sfarsi. Si cand toata povestea asta frumoasa se va sfarsi, va trebui sa ma trezesc la realitate. Sti cum e sa te trezesti dupa un vis atat de frumos si sa realizezi ca nu mai ai nimic?!

Vreau.

"Vreau un băiat care să nu-mi aducă un buchet de trandafiri când ne certăm, ci să rupă o floare de pe stradă într-o zi oarecare şi să mi-o pună în păr. Vreau un băiat care să mă gâdile, să mă ciupească, să îmi pună piedică pe stradă în glumă. Vreau un băiat cu care să pot să merg în parc doar pentru a sta pe o bancă, să meargă în parcul de distracţii şi să se dea cu mine în orice carusel, deşi lui îi este frică sau nu are chef. Un băiat care să alerge cu mine prin ploaie fără să-i fie frică că-şi murdăreşte adidaşii de firmă, care să mă ţină de mână, să mă ciufulească, să mă tragă de păr în glumă, să mă muşte. Vreau un băiat al cărui zâmbet să mă topească. Vreau un băiat care să mă strângă tare în braţe, care să se uite în ochii mei fără a-mi spune nimic, iar eu să înţeleg totul, care să aibă iniţiativă, să mă conducă atunci când am nevoie. Vreau un băiat caresă-mi dea mesaj chiar în timp ce suntem unul lângă celălalt, care să mă oprească în mijlocul trecerii de pietoni doar că să mă sărute, să danseze cu mine oricât de prost s-ar mişca, cineva care nu mă judecă după aparenţe. Vreau un băiat pupăcios şi haios, care să mă facă să plâng de la atâta râs.Un băiat care să mă ducă la gară şi să se urce cu mine într-un tren la întâmplare. Vreau un băiat care să arunce cu popcorn în mine când mergem la cinema, care să să fie pregătit să mă sperie când vizionăm un film horror. Vreau un băiat care îşi doreşte să mă cunoască, care îşi dă seama cât de complicată sunt. Vreau un băiat care să mă recucerească în fiecare zi, care să asculte o melodie şi să se gândească la mine, care apreciază un curcubeu, care se bucură când e soare. Un băiat căruia îi place mirosul primăverii, care vede dincolo de aparenţe. Vreau un băiat care se chinuie să-mi facă clătite indiferent de cât fum ar ieşi în bucătărie Vreau un băiat care să mă ţină în braţe noaptea şi să se trezească cu o jumătate de oră mai devreme doar ca să mă vadă dormind, care să mă trezească cu un sărut, care îmi zice atunci când greşesc şi mă ajută să repar ce am stricat. Vreau un băiat care să nu-mi zică “te iubesc” din prima lună doar ca să mă bage în pat, un băiat care ştie cum să mă împace atunci când sunt supărată.Un băiat care ştie că sunt sensibilă şi mă ceartă când nu am grijă de mine, iar iarna se duce acasă să-mi aducă el fular şi mănuşi ca să ieşim la săniuş. Un băiat care să oprească trecătorii şi să le zică cât de mult mă iubeşte. Vreau un băiat care să înţeleagă că nu îmi place să gătesc singură şi atunci când e acasă să mă ajute, cineva care mă consideră cea mai frumoasă de pe pământ, neţinând cont de defecte. Vreau un băiat care să îmi pregătească un ceai fierbinte atunci când sunt răcită, care să mă sărute fără să-i fie teamă că se molipseşte. Un băiat care să-mi aducă plastelină, acuarele şi cărţi de colorat şi să ne distrăm împreună. Vreau un băiat care înţelege că prietenii sunt importanţi pentru mine, că uneori simt nevoia să ies cu fetele sau cu gaşca la un suc, cineva care dă libertate atât cât să nu mă simt sufocată şi care e gelos cât să simt că ţine la mine. Vreau un băiat care să înţeleagă atunci când nu am chef să ies din casă, care să vină la mine să-mi ţină companie când e urât afară, să-mi aducă ceva bun. Vreau un băiat la care să ţin atât de mult încât să nu-mi pese ce maşină conduce sau cu ce tramvai mă duce acasă, pentru care să fiu în stare de orice, care să ştie că îl iubesc fără să îi zic în fiecare zi. Vreau un băiat care să iubească animalele, care să mă ducă vara la piscină şi să se scufunde cu mine, cineva care să mă sărute sub apă, să mă şteargă cu prosopul. Un băiat care să mă întrebe dacă vreau să fiu soţia lui şi să ne “căsătorim” neoficial. Vreau un băiat care să nu se uite după altele pe stradă când e cu mine, care să ştie când să renunţe la ceva pentru mine, care să mă ducă pe stadion la meciul cu Steaua, deşi e dinamovist sau nu e microbist, care să se bucure de bucuria mea. Vreau un băiat care să se înţeleagă bine cu prietenii mei, care să nu se laude cu ceea ce are, ci să se facă plăcut de ceilalţi prin ceea ce este.Un băiat care îmi facă cadouri cu valoare sentimentală şi nu de sute de lei, să intre într-un magazin când ne plimbăm şi să-mi cumpere o bomboană. Vreau un băiat care să mă alinte, un băiat care să meargă cu mine pe vârful unui munte doar pentru a vedea apusul, care vara la mare să se înghesuie într-un pat de o singură persoană doar ca să poată fi cât mai aproape de mine. Un băiat care să mă poată domina, dar să nu profite de asta. Vreau un băiat căruia să îi placă să călătorească, care să fie de acord să vină cu mine în cele mai trăznite locuri. Vreau un băiat care să iasă cu mine în cluburi, care să mă apere de cei care se iau de mine. Vreau un băiat care să mă oprească cu un sărut atunci când vorbesc mult şi aiurea. Vreau un băiat care să mă surprindă mereu cu ceva. Şi mai ales, vreau un băiat care să se bucure de mine şi să înţeleagă că uneori nu vreau să fiu mai mult decât un copil…."

"La muti ani, iubito!"

"E ziua ei liberă, dar nu și a lui. A plecat la muncă înainte să se trezească ea, nici măcar nu a intrat în dormitor să-i spună bună dimineața. Se așează la masa din bucatarie și își aprinde o țigară. E o cană cu cafea în microunde, apasă butonul și o încălzește. E încă ursuză și nu vede biletul de pe masă. Aprinde televizorul din bucătărie și trecând de pe un canal pe altul se oprește pe un post muzical. Era melodia lor. Ii dă o stare de bine și începe să o fredoneze ușor, deși nu are ureche muzicală.

Iși aruncă privirea pe masă și vede biletul. Ridică o sprânceană și deschide biletul împaturit în două, își pune ochelarii și începe să citească.

“Bună dimineața, iubito. Nu aveam somn, m-am trezit pe la 3 dimineața și m-am gândit să-ți scriu. Nu ți-am mai scris demult, știu că îți plăcea asta. Ți-am lăsat cafeaua în microunde și ți-am făcut niște clătite, sunt în dulap.

M-am gândit să-ți țin companie azi, deși nu sunt lângă tine. Am program scurt că e sâmbătă, dar nu voiam să te las singură. Vezi că lângă clătite mai e un bilet, vorbim acolo. Te pup.”

Se ridică de pe scaun, umblă prin dulap și găsește o farfurie cu clătite rulate. Sunt cu gemul ei preferat, cel de caise. Sub farfurie se află un alt bilet.

“Imi cer scuze că am ars prima clatită, dar știu că ție îți plac și astea arse. Cum sunt? Mi-au ieșit bine? Mi-ar fi plăcut să mă vezi cum le întorc în aer, un adevărat maestru. Știu că ai venit direct în bucătărie să fumezi, mi-ar fi plăcut să bem cafeaua împreună. Acum probabil stai picior peste picior pentru că faci pe tine și vrei să termini de citit biletul. Pe asta l-am facut mai scurt, cât să apuci să mănânci o singură clatită. Următorul bilet e în baie, sub tubul de pastă de dinți. Vorbim acolo.”

Ușurată că s-a terminat biletul, se șterge cu un șervețel pe degete și fuge spre baie. Ia biletul și îl citește.

“Pun pariu că ești relaxată acum. Aseară te-ai agitat mult, mi-ai dat coate și m-ai dezvelit. Cred ca iar ai visat că te urmarește cineva, te încruntai foarte tare. Te-am trezit să te liniștesc și mi-ai spus că nu ai furat florile, că le-ai găsit acolo pe masă. Am zâmbit și te-am lăsat să dormi, eram sigur că nu o să îți amintești. Dupa vreo o oră am simțit nevoia să te pup pe frunte, și te-am pupat. Ai zis “mhm”, de parca m-ai aprobat. Imi place să dorm cu tine, e o adevarată aventură în fiecare seară.

Ai terminat? Mergem pe balcon? Hai.”

Se spală pe mâini, apoi se spală pe față și pe dinți.

Pe balcon găsește un bilet și o foaie mototolită aruncată pe jos. Ia foaia și o citește.

“Vezi cât de bine te cunosc? Eram sigur că o să ridici întâi foaia asta mototolită. Nu scrie nimic în ea, dar poți să citești biletul.”

Ea zambește și deschide biletul.

“Stăteam pe balcon azi dimineață, fumam o țigară și mă uitam spre fântână. Era așa liniște încât auzeam numai apa. Am stat și m-am gandit la cât de fericit mă faci tu pe mine și mă gândeam să îți fac o surpriză. Iți mai plac surprizele? Ce întrebare, nu..? Ți-am luat ieri un cupon de la un salon de masaj, cu tot cu împachetari în algele alea scârboase. Vezi că stai pe cupon, e sub păturica de pe băncuță, ia-l de acolo și hai înapoi în bucătărie să mai vorbim că ți se răcește cafeaua. Ne vedem în congelator.”

Zambește timid și împachetează înapoi biletul. Se ridică și scoate de sub paturică un plic roz care conținea cuponul. Cu gura până la urechi face pași lenți către bucătărie, citind. Ajunge în dreptul frigiderului și deschide congelatorul. Găsește un bilet și o înghețată Panda.

“Surprizăăă, ți-am luat ieri o înghețată Panda. Am vrut să ți-o dau aseară, dar dacă tot te-a durut burtica am hotărât să ți-o dau azi. Tocmai bine că s-a integrat perfect în scenariul de azi. Sper că ești la fel de entuziasmată ca mine pentru ideea asta cu biletele, sper că nu te plictisesc. Azi împlinim un an de când suntem împreuna și voiam să îți spun la mulți ani într-un mod mai puțin firesc. Du-te până la șifonier și uită-te acolo unde îmi țin eu cămășile. Vezi că în pantofi mai e un bilet. Cum care pantofi? Du-te odată!”

Se duce într-un suflet către șifonier și găsește o pungă de cadouri în care erau pantofii pe care îi probase cu două zile înainte, în mall, dar nu i-a cumpărat pentru că erau prea scumpi. În pantofi se afla un bilet.

“Ia vezi, îți vin? La mulți ani, iubita mea. Să-i porți sănătoasă. Când termini de admirat piciorul perfect, vino înapoi în bucătarie. Mă găsești în ibricul roșu.”

Ea se duce în bucătărie, caută peste tot și nu găsește niciun ibric roșu. Se enervează și începe să răscolească peste tot și îl găsește ascuns într-o oală cu capac. Ia biletul din ibric și îl deschide.

“De-asta te iubesc eu. Nu mi-ar fi dat prin cap să caut în oala aia cu capac. Tu nu renunți niciodată, de-aia nu ai renunțat la mine. Stii că pot mai mult, așa cum știai că există un bilet într-un ibric roșu.”

Azi am încercat să-ți arat că, deși m-am schimbat, nu am uitat de noi. Incă țin minte ce îți place, ce îți dorești și ce nu mai fac. "

Si zi-mi tu daca asta nu este cel mai dragut lucru pe care l-ai citit vreodata. Toata atentia pe care i-o acorda el. Am ales sa adaug povestioara asta aici pentru ca imi place sa cred ca mai exista si persoane care fac asta. Si ca sa-mi amintesc de ele, tin aceasta povestioara in sufletul meu, pe blog.