Ai suferit? Macar putin?
Nu am putut sa dorm deloc. Mi-am petrecut noaptea plangand. Da, am plans! La inceput, am plans pentru ca m-a durut prea tare si eu, de fapt copilul din mine, nu a mai putut suporta. Apoi treptat, dupa ce m-am invinovatit si mi-am asumat 1000 de lucruri, am inceput sa nu mai simt nimic. Priveam in gol peretii si plangeam, desi nu imi mai trecea nimic prin cap. Nici nu mai stiam de ce plang desi lacrimi reci mi se scurgeau alene pe obraji. As fi vrut sa ma opresc cumva, sau macar sa adorm si sa nu mai simt gustul sarat care ma trezea la realitate cand una din picaturile reci imi atingea buzele, facandu-si loc. dar nu am reusit. Micul meu locuitor al planetei. Imi amintesc ca mi-au venit candva in minte franturi din discutiile noastre. Desi incepusera sa ma lase rece, alte lacrimi mari imi tulburau rece. Atunci am realizat ca incerc sa neg. De ce? Nici eu nu stiu. Pentru ca mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu ideea. Micul meu locuitor al planetei, nu mai era al meu. Si nici Dani si Sophie nu mai erau ai mei. Erau undeva departe, intr-o amintire a adolescentei care ma va distruge cate putin de fiecare data cand se va intoarce. Eu sunt aici, intelegi? Poate ca asta nu a mers, dar eu sunt aici pentru tine. Iti pot fi prietena, daca ma lasi. Da, voi suferi. Dar as prefera sa nu ma indepartez si mai tare de tine. Eu sunt aici, "pisicel". Sunt inca aici. Nu plec nicaieri. Si chiar daca nu cred ca vei citi vreodata asta, prefer sa adaug si aceste cuvinte la sertarul cu amintiri. Am sa-mi revin. Cateva persoane care cred in mine si o noapte de plans o sa ma oblige sa trec peste. Inchei acum inainte sa incep iar sa plang, asa cum obisnuiam:
"Inchei acum, inainte de a te plictisi cu detalii neimportante. Cu drag, un mic locuitor al planetei. Ai grija de tine, puiule."
(Nu stiu de ce, dar am considerat ca asta este finalul potrivit. De dragul vremurilor bune. Candva o sa-mi amintesc cu drag de tine. Te iubesc.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu