Zac de ceva timp pe un pat rece privind tavanul. Gasesc ceva interesant in seara asta privind in sus, ca si cand tavanul de deasupra patului nostru e altul, s-a schimbat. Imaginea pe care o vad acum imi dezvaluie mii de stele ce respira alene pe tavanul rosu. Ceasul de pe perete ticaie lenes masurand incet, incet fiecare secunda ce trece. Te astept. Te astept sa vi din nou si sa-mi spui ca totul va fi bine. Si ca noi, noi vom fi asa cum eram la inceput si nimic nu ne va mai desparti vreodata. Te-astept sa vi sa ma strangi la pieptul tau si sa-mi soptesti vorbe dulci, sa ma ametesti din nou. Si eu sa te cred, si sa uit de toate si de toti. Sa ma las moale la pieptul tau, sa-ti ascult inima. Sa-mi las capul pe pieptul tau cald si parul sa mi se ravaseasca pe pielea moale. Sa iti ascult ritmul respiratiei. Sa-mi soptesti din nou acelasi "te iubesc" pe care mi-l sopteai in fiecare seara. Si sa mi se para atunci ca nu imi mai trebuie altceva. Si sa nu mai vreau sa ma dezlipesc niciodata de tine. Sa zac langa trupul tau cald, ascultandu-ti vocea somnoroasa fara sa ma intereseze ce-mi spui. Astept. Si timpul parca trece din ce in ce mai greu caci in asteptarea ta parca trec ani! Tresar dintr-o data ca trezita dintr-un vis. Esti aici. Stai sprijinit de perete si ma privesti absent. Ai vrea sa spui ceva dar iti lipseste curajul. Erai aici... Te uiti insistent si ochii tai albastrii parca ma sorb ca pe ultima gura de cafea inainte de plecare. Ma intrebi daca sunt bine si daca am mancat. Te prefaci ca nu s-a intamplat nimic. Te apropii incep, ma saruti pe frunte si apoi ma lasi buimaca in camera goala. Erai aici si totusi nu ai scos nici un cuvant. m-ai lasat sa plutesc in visul meu inchipuindu-mi ca esti aici si ai ramas tacut si te-ai cufundat in gandurile tale. De ce? Ai preferat sa ramai rece, sa ma lasi pe mine in tacerea mea si sa pastrezi distanta. Ca apoi sa te apropi pentru o secunda de mine si apoi sa pleci din nou si sa ma lasi din nou in visare. Dar eu te vreau inapoi. Si incep din nou sa te astept.. Te astept.
Nu stiu. Nu stiu ce se intampla cu mine, ce s-a intamplat cu ceilalti. Nu stiu ce fac, unde merg. Ma simt ratacita, ca si cand nimic din jur nu ma mai poate aduce acasa. In linistea singuratatii gasesc raspunsuri care nici macar pe mine nu ma mai multumesc. Nu inteleg ce vor ceilalti, nu stiu ce ar tebui sa fac. Cum ar trebui sa reactionez cand toti se indeparteaza din ce in ce mai repede de mine. Raman singura. Singura in fata tuturor problemelor. Nu stiu. Nu stiu ce sa cred, ce sa continui. Nimic din ce era al meu nu mai este aici. Au disparut toate! Vreau sa dispar si eu odata cu ele caci aceasta incertitudine ce ma inconjoara incepe sa ma inebuneasca. Nimic nu e sigur, nimic nu e clar si ei, ei continua sa se indeparteze. Imi inec gandurile in lacrimi. Lacrimi grele ce se scurg lent pe obrazii inflacarati in fiecare seara. Am pierdut tot. Mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut fiecare lucru ce ma facea sa simt inca ca exista fericire pe aceasta planeta din provincie pe care ne zbatem inconstient cu totii asteptand ca intr-o zi toata aceasta lupta pentru supravietuire sa se incheie. Simt ca mi-am pierdut si visele. In fond, ce rost mai are sa visez cand stiu deja ca nimic nu e real. Nu stiu, nu stiu ce e cu mine.
