Nu stiu.

Nu stiu. Nu stiu ce se intampla cu mine, ce s-a intamplat cu ceilalti. Nu stiu ce fac, unde merg. Ma simt ratacita, ca si cand nimic din jur nu ma mai poate aduce acasa. In linistea singuratatii gasesc raspunsuri care nici macar pe mine nu ma mai multumesc. Nu inteleg ce vor ceilalti, nu stiu ce ar tebui sa fac. Cum ar trebui sa reactionez cand toti se indeparteaza din ce in ce mai repede de mine. Raman singura. Singura in fata tuturor problemelor. Nu stiu. Nu stiu ce sa cred, ce sa continui. Nimic din ce era al meu nu mai este aici. Au disparut toate! Vreau sa dispar si eu odata cu ele caci aceasta incertitudine ce ma inconjoara incepe sa ma inebuneasca. Nimic nu e sigur, nimic nu e clar si ei, ei continua sa se indeparteze. Imi inec gandurile in lacrimi. Lacrimi grele ce se scurg lent pe obrazii inflacarati in fiecare seara. Am pierdut tot. Mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut fiecare lucru ce ma facea sa simt inca ca exista fericire pe aceasta planeta din provincie pe care ne zbatem inconstient cu totii asteptand ca intr-o zi toata aceasta lupta pentru supravietuire sa se incheie. Simt ca mi-am pierdut si visele. In fond, ce rost mai are sa visez cand stiu deja ca nimic nu e real. Nu stiu, nu stiu ce e cu mine.