Ființa mea urlă prin zâmbete forțate de împrejurări. Își urlă durerea insuccesului la fiecare colț de stradă unde se mai aude vreo amintire. Sufletul îmi tremură încă de emoție neîmpărtășită. Mi-am închis întreaga colecție de gânduri într-o cutie de fildeș pe care am îngropat-o apoi cu nesiguranță în interiorul ventriculului stâng, unde bătăile susținute ale inimii le mai acoperă zumzetul, în speranța că voi reuși să adorm. Am alungat orice formă de interacțiune și tot ce mi-a mai rămas să fac a fost să evadez. Am părăsit temporar aglomeratul oraș, fiind conștientă că asta nu însemna decât că fug de adevăr, sau mai exact de ceva ce încercam să scot din adâncul meu. Dar m-a urmărit.. Am fugit de mine și de tot ce cunoșteam în speranța că atunci când realitatea mă va aduce iar la mal, voi fi pregătită să supraviețuiesc războiului. Cu toate astea, ființa mea urlă și numai eu mai pot auzi. Izolarea nu mi-a adus nimic în plus, căci acum mă întâlnesc cu același război de uzură pe care-l înfrunt pe două fronturi și încă nu știu dacă finalul mă va găsi în tabăra învingătoare. Ciudat, acum o lună jurnalul meu de bord arăta promițător. Totul era perfect aranjat și nimeni nu putea prevesti furtuna. Astăzi, jurnalul ăla afurisit nu mai dă detalii decât despre personajul pus în fața unui imperiu care se prăbușește sub furia gândurilor. Am crezut pentru un timp că am găsit locul în care pot să fac totul bine. Am crezut doar că asta era momentul în care lucrurile începeau să se așeze. Și m-am străduit, am făcut tot ce îmi stătea în putință ca să văd cum se clădește, pietricică cu pietricică, viitorul personajului meu. Toate astea până când realitatea m-a lovit din nou, ca un semnal de alarmă. Eram prea aproape, mă apropiasem prea mult. Trebuia să bat în retragere. Și retragerea mea va duce la prăbușirea imperiului. Dar trebuie să fac asta... Pentru mine, pentru noi.
