Să iubeşti până la epuizarea secundelor este, în fond, un act de curaj. Curaj nebun dacă m-ai întreba pe mine, copilul cu ochii verzi ce a crescut ghidat de speranţa că poate într-o zi uitată în timp, iubirea îşi va arăta culoarea adevărată. Acum copila ce trece la a fi femeie şi-a pierdut reperele şi păşeşte nesigur prin lumea altor adulţi dezorientaţi, căutând culoarea. Se lasă frigul deseori şi ea se plimbă timid, cu mâinile ascunse de lumea reală, adânc în buzunare, dar sufletu-i vorbeşte sonor, cu tărie şi tristeţe. Ochii îi sunt calzi, căci poartă în priviri imaginea unei iubiri realizate, pe el, perfectul şi parcă numai ochii mai sunt calzi pe frigul ăsta. Şi îi spune acestui el, cu lacrimi în glas, tristeţi şi supărări şi speranţe. Tu nu știi, iubitule, de nopțile goale, de ochii nedormiți, de lacrimile clare și nici măcar cât doare gândul că ea, cu gânduri senine, te ține de mână de parc-ați fi făcuți să vă iubiți. Și cum cuvintele schimbate între noi, par a fi luate din povestea voastră, cum atingerea ta, pare a fi menită numai mie, dar gândul meu zboară, departe în visare, și dă de un sărut ce nu-mi aparține. Tu nu știi cum gânduri mă macină și șlefuiesc insecurități și supărări, cum fiecare secundă ce se lovește apoi de ele, aduce putere si prea multă importanță acestora. Şi nici nu ştii cât eu tânjesc după fărâme de atenţie şi după ziua în care totul îmi va fi menit mie. Tu nici nu știi cum mintea mea te venerează, cum trupul meu te cere, cum sufletul te adora și cum speranța mea se-agață de fiecare mic cuvânt sau sentiment de-al tău. Te-ador și te urăsc la nesfârșit, te-aștept și vreau să fii, să-mi fii mie cu totul, un infinit şi încă o secundă. Să-ţi fiu de-ajuns, să-mi fii întreg si nesfârşit şi să ne bucurăm de luni şi ani şi secole de soare şi de iubirea noastră mult prea încercată de destin. Îţi promit soare şi alint. Îti promit primăveri, veri, toamne şi ierni
întregi. Îţi promit linişte şi îndrăzneală, siguranţă şi acasă. Îţi
promit valuri sărate, plaje goale, lacrimi şi hohote de râs. Îţi promit totul şi încă un pic, căci în final tu-mi eşti şi început şi final şi încercare şi destin. Şi poate cel mai
important, îţi promit că o să te iubesc, şi azi şi mâine şi-nfiecare zi în care suflarea mea va mai încălzi zilele friguroase. Şi-i spune aşa, în hărmălaia străzii, în frigul iernii, cuvinte ce îngheaţă-n atmosferă, în speranţa că la primăvară se vor dezgheţa şi vor ajunge şi la urechile lui. Cu un curaj nebun şi inexplicabil îşi promite iubirea nesfârşită unui el pierdut, dezorientat. Copila cu ochii verzi încă mai speră la iubire, femeia bate cateodată în retragere, întregul nu mai poate renunţa, următoarea mişcare ar trebui să vină curând sau poate niciodată, din partea lui.
Somn uşor, iubire! Nu pleca! Se lasă noaptea peste noi, se lasă linişte şi sentiment. Kilometrii întregi prefăcuţi în îmbrăţişare, ore întregi prefăcute în secunde, cuvinte întregi prefăcute în linişte, eu şi tu prefăcuţi în noi. Un suflet frumos cu sclipiri de minune în ochi e cufundat într-un somn adânc pe partea dreaptă a patului, cu spatele la mine. Degetele mele i se plimbă de-a lungul spatelui într-un dans al tandreţii şi ii simt tresăririle şi respiraţia până în adâncul inimii. O primă noapte de linişte împărtăşită. Un prim somn dulce al comuniunii dintre suflete. Cu trupuri calde, cu sentimente însetate, cu respiraţii sacadate şi pleoape grele. Momente lungi în care oboseala nu mai îndrăzneşte să intervină, căci realitatea constituie scenariu al fericirii căruia greu îi mai pui pauză. O îmbrăţişare strânsă, căldură şi un sunet stins de adormire, şi ochii mei ce nu acceptau posibilitatea finalului. Într-un târziu de secundă, când liniştea pusese stăpânire pe toată fiinţa mea, când lacrimile şi amestecul de sentimente pierduseră din avânt, când sufletul ce mă ţinea strâns ca formă a siguranţei era cuprins de mult într-un somn ce-i permitea să simtă fiecare mişcare a mea, filmul s-a rupt şi pentru sufletul meu. M-am trezit când soarele începea să transforme noaptea în zi, într-o căldură infernală, prea buimacă, fără să realizez şi sursa ei. În jurul meu stătea încolăcit trupul lui, cufundat într-un somn ce părea a fi mult prea adânc ca să mai semnalizeze căldura.Suflul cald i se revărsa pe gâtul meu în reprize monotone, braţele mă strângeau posesiv, adunându-mi fiinţa dintre aşternuturi şi copilul era plecat departe, îngânat de vise. O mişcare scurtă din partea mea, o tresărire rapidă din somnul lui adânc, o privire adormită ce îmi căuta expresia, un sărut plat, lipsit de vlagă şi plin de tandreţe şi o îmbrăţişare strânsă, urmate de adormirea instantă. Scenariu ce s-ar fi repetat de un milion de ori dacă noaptea ar fi fost nesfârşită. În aceeasi căldură emanată de trupurile contopite, în acelaşi sunet asurzitor de inimi ce bat, universul nostru îşi continua noaptea. O primă noapte de linişte împărtăşită, o dimineaţă târzie cu două suflete ce se trezesc pentru întâia oară cu voci şi zâmbete, fără artificii şi grabă. Un univers de linişte şi tandreţe, pe care ţi-ai dori să nu îl părăseşti. O imagine monotonă a unor suflete ce par că-şi pierd din chimia iubirii, dar care în realitate, încep pentru a multa oară să se descopere, să se obişnuiască, să se iubească în noi moduri. Bună dimineaţa, dragoste! Mai stai puţin, nu pleca!
Ai încredere-n instinct, păstrează ce-ţi aduce fericire. Ai grijă de cel care-ţi alintă simţurile. Preţuieşte-l pe cel care îţi face sufletul să tremure de plăceri ascunse. Iubeşte-l pe cel care-ţi aduce artificii şi linişte. Ai grijă de sufletul de copil, de zâmbetul senin, de ochii mult prea sinceri. Alintă-i viaţa şi gândirea, trăieşte-i în suflet şi in minte, insuflă-i sentiment. Şi nu îţi pune singur beţe în roata iubirii, trăieşte cu pasiune clipa şi nu scăpa momentul pentru incertitudini apărute din senin, pentru ce ar putea fi dacă... Preţuieşte-l pe cel care e, oricum ar fi şi nu impune standarde ale iubirii. Trece-ţi cu grijă degetele prin nodurile sufletului lui şi desluşeşte rând pe rând fiecare gând, fi răbdător cu viitorul, cu posibilitatea. Rămâi alături de cel care tresare atunci când îţi simte încordarea, a cărui fericire se revarsă mult prea des prin lacrimi, de cel ce face universul să se oprească, să se dizolve în clipită. Iubeşte-l sincer şi cu exaltare şi te va iubi cu toată fiinţa, aşa cum va crede cu cuviinţă că este potrivit. Şi nu fugi, şi nu te-ascunde, nu-ţi căuta prilej de scăpare doar pentru ca nu vrei să înţelegi dimensiunea sentimentului. Ascultă-i şuieratul sufletului şi vindecă-i tristeţea. Alină-i mintea şi descreţeşte-i fruntea, susţine-i visele şi ridică-i privirea atunci când nesiguranţa pune stăpânire. Să nu îţi fie frică nici de lume, nici de stele, nici de oameni, nici de urmări. Cântă-ţi iubirea în faţa universului şi rămâi alături de ea, cu demnitate şi curaj, oricare-ar fi posibilitatea. Ai grijă de cel pe care îl iubeşti şi ţine.l strâns de mână până la ultimele artificii, până când va cădea cortina. Iubeşte şi vei fi iubit, înţelege şi vei fi înţeles, alege şi vei fi ales. Nu fugi de adevăr, ai încredere în senimtente.
Te simt să ştii, din ale respiraţiei vibraţii, din ale inimii trepidaţii. Te simt şi te cunosc atât de bine, cum stăm aşa, în amorţire, piele pe piele. Îţi simt amalgamul de gânduri cum îţi ţiuie-n urechea dreaptă şi fără ca măcar să-ţi mai susţin privirea, îţi stiu expresia pierdută în visare. Şi când te-ntreb ce gând îţi tulbură prea nonşalant ritmul cardiac, e pentru ca prin răsuflarea apăsată transmiţi stări prea multe şi diverse. Îţi desenez pe piept infinitul cu atingerea uşoară a degetului, în semn de linişte şi împlinire. Şi te intreb din nou ce gând îţi stă prea greu pe suflet. Cu greu urneşti din loc cuvintele, ce ţi se revarsă dulce printre buze, şi gândurile devin realitate materială. Îţi ascult acordurile vocii şi cuvintele, încercând din nou să mai dezleg o parte din misterul ce-ţi stă sub pleoape. Şi plâng, în linişte. Plâng pentru ca vorbele tale râsună până în adâncurile mele şi mângâie cu atingeri dulci fiecare îndoială, plâng din prea mult sentiment revărsat în îmbrăţişările din întuneric, din neputinţa mea de a-ţi aduce toată fericirea pământului, din prea mare fericire izvorâtă în sufletul tău şi ajunsă la mine. Iar când vocea ta se stinge, cufundându-ne înapoi în linişte, îţi caut privirea. Toate simţirile-mi îngheaţă, când îţi surprind ochii în lacrimi şi-ncep să-ţi simt suspinele. Sprâncenele ţi se apropie într-un fel de încruntare cu iz de suferinţă, privirea se fereşte de orice intersectare cu a mea şi buza de jos începe să îţi tremure a chin. Cu fiecare gură de aer care intră sacadat în pieptul meu, cu fiecare suspin mut pe care îl eliberezi, simt că tot ce am se fărămiţează şi se-mprăştie pe podea, printre hainele si cuvintele uitate acolo. Te privesc cu neputintă, aceeaşi neputinţă care-ţi urlă şi ţie în priviri, alături de spaima generată de lacrimile mele şi o oarecare durere ce pulsează vizibil în sclipirile din ochii tăi. Îţi sărut rând pe rând fiecare lacrimă şi le transform în linişte şi-aştept ca ochii tăi să înteleagă mesajul, să uite de spaimă, să mi se-ntoarcă la normal şi să sclipească a magie. Îmi derulez în minte, de-atâtea ore înşirate, imaginea ochilor tăi şi cum palmele mele ţi-au cuprins faţa imbujorată ca primă reacţie, în spaimă. Desluşesc cu uşurinţă, printre amintiri, şi cuvintele spuse şi lacrimile, şi parcă cu fiecare rememorare, suspinele se acutizează şi neputinţa mea se amplifică. Îmi pare rău, suflet frumos, că ţi-am adus şi lacrimi. Iar ţie, oricine ai fi, acolo departe în spatele unui ecran, îţi doresc să nu îţi vezi vreodată sufletul mult prea iubit plângând, să nu ii simţi durerea, să nu îţi simţi vinovăţia şi eşecul.
P.S. Am încercat. Jur că am încercat să nu îmi fie dor, să nu te vreau, să nu te mai visez. Am încercat să nu te vreau, în niciun fel din toate cele în care o fac acum, să nu te mai aştept, niciunde, nicicând. Am încercat să nu-ţi mai vreau privirea, să nu îţi mai ador prezenţa. Tot ce-mi doresc este să-mi fii mereu şi pentru totdeauna, căci şanse de plecare cu siguranţă nu mai am..
Tu câţi kilometrii de iubire ai înfăşurat în jurul persoanei tale? Şi câte gânduri pornesc de la tine spre acelaşi om? Câte sentimente ai rostit în şoaptă şi câte vise ai petrecut înconjurat de căldura unor zâmbete prea largi? Câte dimineţi şi câte nopţi ţi-au fost acasă aceleaşi braţe şi aceeaşi răsuflare caldă? Câte planuri tăcute ai scris şi câte îmbrăşiţări senine ai aruncat jurul acelui om? Câte ore în şir de alint şi gesturi mici, cât dulce şi amar ai împărţit? Şi cât de tare te-a durut fericirea? Cât te-ai bucurat de realitate şi până unde se întinde iubirea? Îţi doresc să ajungi macar o dată-n viaţă, oricine ai fi tu, să iubeşti atât de tare încât să doară, să plângi cu suspine de fericire şi-apoi din prea multă iubire, să-ţi zâmbească fiinţa nopţi la rând, fără vreun alt impediment. Să-ţi fie pătat sufletul de culoare şi inima să tropăie în neştire când priviri se întâlnesc, să poţi măcar atunci să fii moale şi vulnerabil fără remuşcări şi jumătăţi de măsură. Să acţionezi fără cap pentru un minut şi să ai încredere că nu vei cădea, căci ochii sinceri ce zâmbesc în faţa ta te vor menţine pe linia de plutire. Îţi doresc să plângi şi din frustrare, pentru situaţii neîntelese, pentru cuvinte nespuse, dar nu cât să te doară, ci doar ca motivaţie, ca reamintire a realităţii, să plângi din neputinţă şi prea explozive trăiri. Să-i plângi în braţe dacă e nevoie, să nu-ţi ţii niciodată lacrimile ascunse. Îţi doresc să-ţi găseşti omul căruia să ştii că nu vei fi capabil să îi dai drumul şi despărţirea nu ar fi doar un cutremur, ci un adevărat seism ce-ar dărâma totul. Şi-ţi doresc să nu gândeşti prea mult, să nu te pasioneze nici finalul, nici impedimentele şi nici planeta în general. Să-ţi fixezi oglinzile retrovizoare şi să apeşi cu putere pe pedală, să te laşi în mâinile mirajului şi să plângi de prea mult sentiment. Să fii îndrăgostit ca în vechi poveşti, de cine vrei tu, unde vrei tu şi cum vrei tu. Şi să îţi fie bine, cu lucruri mici şi sărutări cu zâmbete. Şi dacă nu va fii să fie şi viaţa ţi-o va lua înainte, să plângi, să urlii şi să bei cât vrei, dar să nu îţi pară rău vreodată, căci atunci când îţi găsesţi un suflet şi te lipeşti de el, e ireparabil şi de prisos să pătezi imaginea lui cu îndoieli şi uitare. Îţi doresc să îţi găsesţi iubirea care să te facă să simţi, care să te trezească dimineaţa cu aceeaşi copilării, să te chinuie cu intensitate, nu o iubire perfectă, ci doar făcută pentru tine. Şi-ţi mai doresc doar să ai curajul de a o păstra, să nu găseşti vreodată până unde se întinde iubirea.
Suntem noi doi si restul lumii, deasupra tuturor sufletelor ce alcătuiesc oraşul ce se scaldă în razele soarelui. Şi pentru o secundă numai, suntem în siguranţă, departe de tot zbuciumul vieţii de jos, din oraş, departe de orice rău ce ne-ar putea strica mirajul . Îmi eşti peisaj perfect şi îmbrăţişare călduroasă, o mult prea mare fericire şi moment de linişte prea aşteptată. Şi pentru prima dată în mult prea multă vreme, sunt în siguranţă, împietrită în secundă şi privelişte, prinsă în braţele tale ca într-un vis mult prea îndepărtat. Îţi ascult prin îmbrăţişarea strânsă bătăile leneşe ale inimii ce-mi răsună în ureche ca zgomot de fundal, ca mărturie a realităţii fără de visare. Te privesc în momentele în care realitatea te distrage şi rămân surprinsă de seninătatea ce-ţi stă imprimată în expresie. Genele lungi ţi se cutremură alungând momentul de visare şi întreaga ta fiinţă se cutremură. Cu entuziasmul unui copil pierdut în lumea reală, îmi arăţi în depărtare ceva ce pare-a fi un fel de poieniţă uitată de piciorul omului contemporan şi-mi spui cu aceeaşi exaltare şi mândrie "Într-o zi am să te duc acolo!" O reacţie scurtă reprezentată de un zâmbet e tot ce îi pot răspunde micului copil ce-arată cu degetul un viitor ce poate nu se va materializa vreodată. Acolo sus, deasupra lumii, unde vântul îmi amestecă şuviţele şi soarele-ţi sclipeşte în priviri, acolo sus totul e bine şi nimic n-ar mai trebui să doară. Dar mintea-mi zburdă la momentul în care n-ai să-mi mai fii. Şi nimeni nu mă va mai duce-n poieniţa aia şi nimeni nu-mi va fi fericire aşa cum îmi eşti tu. Voi fi aruncată înapoi în vârtejul oraşului, departe de acustica vocii tale si sclipirea din ochii tăi. Ce voi face atunci? Atunci când nu vom mai fi noi doi si restul lumii, voi fi eu şi toţi ceilalţi. Şi totuşi, în secunda asta, în care aerul rarefiat îmi cutreieră prin suflet şi privirea ta stă aţintită asupra fiinţei mele privind-o ca pe o comoară, nu cred c-aş mai putea sa cer mai mult. Te privesc cu toata iubirea pe care pot să ţi-o ofer şi sper ca peste decenii să ne întoarcem tot aici, măcar cu gândul şi sa privim Braşovul neschimbat de sus. Şi pe-atunci să fim tot noi doi şi restul lumii şi să gândim şi să iubim dintr-o suflare.
Universul meu miroase-a bine. Cearşafurile ţi-au învăţat aroma şi patul îţi cunoaşte deja locul, pe care îţi păstrează amprenta şi parcă aşteaptă să te-ntorci. Mă scufund în mirosul parfumului tău ce se răspândeşte nonşalant la fiecare mişcare în jurul meu şi pentru clipe întregi rămân blocată în secvenţă, aşteptând parcă să mă trezeşti iar tu, cu sărutări timide. Dimineţi somnoroase se derulează pe tavan, cu zâmbete şi buze leneşe şi cred că mi-ar trebui încă o mie şi incă alte multe dimineţi de linişte, în care să te simt al meu, în care cuvintele să fie de prisos şi nici privirile să nu conteze. Să fie linişte şi dezmierdare, să fim doar noi doi la nesfărşit şi-n fiecare dimineaţă. Îmi ascund întrebările în sărutări mute, pe care le plantez pe-ascuns în porii tăi, ca mărturii ale ceva ce eu numesc iubire şi hohotele de plâns în artificii, pe care le mai simt şi-acum cu mare intensitate, dar vibrez odată cu mângâierile tale, ce călătoresc în lung şi-n lat pe pielea mea şi nu se satură sau obosesc . Se cutremură totul când îţi simt zâmbetul ce dă buzna în sărut şi se linişteşte totul când fruntea ţi se lipeşte de a mea şi siguranţa mă cuprinde. Stăm pe-un teren minat, care adună rând pe rând nesiguranţa mea şi temerile, dar parcă în cearşafurile roşii nimic nu-i rău şi-n dimineţi nu văd decât sclipirile din ochii tăi şi simt doar atingeri moi de buze iubite. În dimineţile astea nu văd decât frumos, între visare şi lumină, în scena mult prea iubită a tăcerii împărtăşite. Universul meu miroase-a bine. Acum nu e nici dimineaţă, nici cazul să tăcem. Nu-mi eşti aici, dar ţi-ai uitat azidimineaţă, când ai plecat în grabă spre lumea reală, o mică parte din aromă în patul meu şi dacă mă străduiesc puţin, te simt încă pe partea ta de pat, cum mă priveşti cu un zâmbet de copil deja matur. Un lucru e sigur, o să-mi lipseşti în fiecare dimineaţă şi o să plângă iarăşi patul după tine.
P.S. Mâine o să mă trezesc mai greu decât vreodată, căci ştiu că n-ai să mai fii la locul tău prea multe dimineţi de-acum încolo, să laşi în urma ta un suflet fericit şi-un pat ce te aşteaptă când vei păşi spre exteriorul lumii noastre. Vei fi în alte aşternuturi calde şi mai singur şi eu mai fără chef.
Eu sunt o visatoare a vremii şi lumea mea-i făcută din iubire. Eu cred în oameni şi-n simţire, fără să mai ascult prea guraliva lume. Printre sute de speranţe am călătorit, visând la simple suflete şi linişte şi încă mai nădăjduiesc că o să aflu într-un târziu al unei nopţi prea reci că visul meu se-ndeplineşte. Tu-mi eşti o fiinţă a miracolului, un mult prea mult şi prea puţin, o clipă de visare mult prea dulce şi-o linişte pe care îmi doresc s-o ţin. În capul meu rulează-adesea acelaşi film clişeic al unui vis ce-l port cu mine drept buletin. Căci lumea e rea şi mult prea trecătoare şi te-am ales ca destinaţie pe tine, miraj al fericirii mele şi-al unui vis ce se materializează în secundele cu tine. Şi poate nici nu-mi eşti şi poate nici nu-ţi voi fi vreodată, mai mult decât o gară uitată-n timp, dar lasă sufletul copilului pierdut din mine să mai viseze la un viitor frumos, reprezentat de anii ce-au să vină şi tu şi eu ce vom rămâne aşa cum suntem, o mult prea inocentă Ană prinsă prea strâns de un miracol al omenirii, împietriţi în timp şi spaţiu, fără scăpare, fără intruşi. Căci nu-ţi cerşesc decât să nu mă laşi uitării şi chiar de vei pluti departe să-ţi aminteşti de ce a fost cu mine şi să priveşti povestea prin ochii mei şi să te vezi aşa cum te văd eu, printre artificii. Să vezi trecutul ca pe-o speranţă împlinită, ca pe o mult prea adorată istorie, să vezi exagerata mea dorinţă şi toate filmele convieţuirii noastre. Cu riscul de-a părea mult prea naivă, mărturisesc că în prezenta clipă ce se scurge, nu-mi mai doresc decât să fiu o eu cu mult mai bună cât să-ţi asigur ţie liniştea cu mine, cât să-mi asigur mie o şansă a prezentului în preajma paradisului din tine. Căci mă găsesc adesea uitându-mă la mine şi nu-nţeleg ce cauţi în dezastrul ăsta, ce te-a adus şi ce te ţine. Pentru că eu te-aş mai alege de-un milion de ori să-mi fii minune a imaginaţiei, să-ţi simt sclipirile din ochi în fiecare noapte, să te-nvelesc în linişte şi vise. Dar ce-ţi sunt eu nimeni nu ştie şi nici de-ţi voi rămâne în poveste, dar momentan te privesc fermecată în timp ce-ţi stau cuibărită în suflet şi ştiu că aş putea rămâne-aşa ani întregi fără o clipă de plictiseală, căci nu-mi eşti gând efemer, ci paradis prezent şi-aşa îmi vei rămâne...o minune
