Am supraviețuit cutremurului. Da, ființa mea a fost zguduită de la interior spre exterior de un cutremur devastator. Și chiar dacă încă nu s-a descoperit ce provoacă cutremure în sufletele oamenilor și cum le putem evita, puținii supraviețuitori care rămân în picioare pot confirma că pagubele sunt enorme. Emoțiile au scăpat de sub control, visele bântuie nestingherite pe coridoarele din lobul drept, speranțele țiuie în urechea stânga și o negură ciudată acoperă întregul. O singură rază mai străpunge pâcla, strecurându-se printre cioburi. Încă un răsărit de soare. Îmbrăţişarea valurilor ce se contopesc cu malul promite multe. Cine nu a spus niciodată că iubeşte marea, nu a simţit-o niciodată cu adevărat. Pentru că eu cred că numai marea înţelege cu adevărat tandreţea...Comunică de mii de ani prin vuiet, îmbrăţişându-ne tuturor destinele. Ne uneşte, ne aduce amintiri, ne vindecă. La mare se naşte frumosul şi se croieşte viitorul. Plaja ne e casă tuturor, oferind linişte sufletelor zbuciumate si lăsând loc poveştilor. Marea ne spală de gânduri şi ne uşurează inima. Iar soarele, soarele pecetluieşte în fiecare dimineaţă alte amintiri, alte sărutări somnoroase, alte începuturi. Și pentru că eu încă mai cred în oameni și în puterea lor de a iubi și a lupta, îmi rescriu memoriile post furtună la mare și regăsesc imaginea răsăritului în fiecare zi în telefonul meu și el îmi amintește mereu de un viitor mai bun, un viitor mai simplu. Și poate că naivitatea e cea care îmi permite să continui, să cred in fiecare mic detaliu sau persoană care pătrunde la momentul potrivit și se cuibărește în mine. Și câteodată avem nevoie de puțină nebunie la plic deci decidem să ne aruncăm în golul necunoscutului. Și golul se termină undeva, depinde însă cum. Finalul probabil ca mereu provoaca un cutremur. Dar vom supravietui pentru ca marea va fi mereu acolo să ne spele de lacrimi, să ne refacă după cutremure. Căci marea înțelege și iartă, vizualizează dezastrele cu ochi senini și nu condamnă inimile ce se leagă de ei.
