Nu stiu, nu am cazut niciodata in sus

Daca stau putin sa ma gandesc, si de va fi sa cad, nu va fi nici o problema. De data asta voi cadea in sus. Si cazand in sus, nu ma voi lovi de nimic. Pentru ca doar cazand in jos m-am lovit de nimic. Nimicul e mereu jos, e rigid, plat si loveste. Insa in sus e atata cale libera! Teoretic, m-as putea lovi doar de ceea ce ma atrage gravitational in sus. Dar nu cred ca ajung prea repede acolo. Poate n-o sa ajung deloc! Si chiar daca as ajunge, nu m-ar lovi, ci as intra usor in atmosfera sa...nu stiu ce va fi. Nu am cazut niciodata in sus. 

Si daca acea gravitatie nu ma va mai chema, tot nu m-as lovi de nimic, as pluti usor sau ametitor inapoi.Ar trebui sa am ceva greu in spate, ca un costum de scafandru, ca sa pot sa cobor iar la nimic. Eu de mine statatoare am prea mult aer curat in ganduri. Pluteste aici in prezent.

Dar unele cuvinte au atata heliu! Cred ca au, pentru ca simt cum incep sa cad in sus atingndu-le. Sigur, nu stiu daca e heliul din cuvinte sau e gravitatia cu care sunt atrasa in intregime de catre acel ceva de sus. E heliul cu directia sa invariabila sau sunt eu, materia mea, catre ceva concret ce anume atrage, cu gravitatia sa, prin materia sa?
Nu stiu, nu am cazut niciodata in sus.

Ma supun...

Intru si privesc in jurul meu tacuta, ca un copil care paseste intr-un muzeu vast. Dupa atatia ani,in casa lui, fara el! Lucrurile lui peste tot, vechi sau noi, stiute sau nu. Cate un colt striga cate o amintire, evoca o voce, o gluma, un raset, o buza muscata. Imaginea ii apare, transparenta, peste real, facand ceva ce a facut candva...
Imi doresc sa inchid ochii, sa ies din starea de constienta, dar mi-e cu neputinta... Captiva pana si in insomnia lui. Ma supun...si ma las prada amintirii...