Nunta

 *Vom numi cele doua personaje principale A si B pentru a simplifica scenariul*

Era primul eveniment important la care mergeau impreuna. Desigur, frecventasera petreceri si intalniri ale grupului de prieteni, dar nu se afisasera niciodata in fata familiei, si mai ales nu in fata celor apropiati familiei. Hotarasera sa mearga impreuna la aceasta nunta din dorinta de a incerca ceva nou. Ea nu cunostea pe nimeni iar asta o impiedica sa adopte o postura relaxata. Se pregatise temeinic pentru acest eveniment pentru ca nu dorea sa lase o impresie proasta persoanelor pe care avea sa le cunoasca. Un timp au privit tacuti dintr-un colt al bisericii pe cei doi fericiti ce isi uneau vietile. A avea impresia ca toata lumea se uita intr-un mod ciudat si de fiecare data cand privirea i se intalnea cu cea a unui strain care parea sa o studieze simtea ca ii fuge pamantul de sub picioare. Il tinea strans de mana, el era singurul lucru care ii oferea incredere. B ii zambea linistitor, incercand sa ii vorbeasca din priviri pentru a o linisti. In putinele momente in care el trebuia sa o paraseasca pentru cateva momente se simtea stingherita si evita orice contact cu cei din jur. Fusese introdusa multor persoane carora nu le retinuse numele, dar care ii zambeau duios. Purtau discutii scurte si mai mult soptite pentru ca de fiecare data cand se apropiau unul de celalalt pentru a-si sopti cateva cuvinte, cei din jur zambeau facand semne discrete. Stim sigur ca erau fericiti pentru ca li se citea aceasta fericire in priviri. 
Mai se asezara la masa sfios, unul langa celalalt. Se priveau cu coada ochiului studiindu-si miscarile. Mana lui se sprijini pe spatarul rece al sacaunului pe care era asezata fata, iar ea tresari. Degetele lui lungi imbratisara umarul drept al ei, dezgolit de rochia in bretele pe care o purta. Cu o miscare scurta, buzele lui saruta umarul stang, iar fata zambi. Se privira in ochi un timp, dar momentul de tacere fu intrerupt de un baiat brunet ce ii privea mirat, asezandu-se pe un scaun alaturat. Baietii intrara in vorba, iar dupa un timp in care noul partener de discutie contiunua sa vorbeasca privind-o fix, intrebator, iar degetele lui B ce statea pe scaunul de langa fata ii mangaiara mana transmitand astfel un fel de "Sunt aici, stai linistita" acesta isi intoarse privirea catre fata spunand: "Ea este iubita mea, A!". Apoi zambi linistitor, intorcandu-si privirea catre tipul brunet ce ii privea atent. Ea zambi sfios catre necunoscutul uimit. Apoi, cuplul se intoarse in lumea lui, iar necunoscutul brunet se ridica si pleca in cautarea altor oameni cu care sa faca conversatie. A rasufla usurata, aranjandu-i cravata partenerului ei. Tresari din nou pentru ca cineva tocmai se asezase pe scaunul din dreapta sa. Se intoarse cu o miscare rapida pentru a descoperi ca langa ea se asezase verisorul lui B si rasufla din nou usurata pentru ca era o persoana cunoscuta. Acest lucru o ajuta sa se destinda, caci dupa o scurta conversatie cu cei doi baieti care se asezasera strategic, in stanga si in dreapta ei pentru a-i oferi confort, se simtea mult mai bine. Au intrerupt conversatia din cauza muzicii ce incepuse sa rasune in sala atrangand atentia asupra fetei in rochie alba si a domnului in costum negru ce isi dansau primul vals din casatoria lor. Acela fu momentul in care fata cauta caldura mainii lui B. Ii stranse degetele intre ale ei si ridica privirea catre a lui. Acesta ii saruta fruntea. Privira un timp cuplurile ce se miscau mecanic pe ringul de dans. Surprizator, el se ridica sfios de pe scaun, invitand-o pe aceasta la un dans. Ea il urma sfioasa. Simtea privirile celor din jur care ii studiau zambind. Ajunsi in marginea ringului, el o cuprinse protectiv cu bratul dictandu-i pasii si ritmul. Chiar si cu pantofi cu toc era micuta pe langa acesta. Intr-un moment in care se mai calmase A isi sprijinii capul pe pieptul lui. El o stranse si mai tare la piepul lui. Acordurile melodiei si pasii pe care ii faceau erau in tandem cu respiratia lor. Intr-un refren intarziat fata ridica capul de pe pieptul lui si il privi insistent. Acela fu momentul in care dezvaluira lumii din imprejurimi cel mai sincer sarut. De la masa unde stateau se auzi un fluierat galagios, "cineva" le tinea galerie. Sarutul fu intrerupt de zambetul fetei care intoarse capul pentru a se stramba catre baiatul brunet ce zambea de la masa. Isi intoarse apoi privirea catre B, care privea uimit. Nu mai simteau nimic, era ca si cand nu mai erau inconjurati de oameni ce ii priveau. Dar melodia se sfarsi si ei se trezira din minunatul vis. Se indreptara zambind spre masa, iar fata il lovi usor pe brunetul verisor langa care se aseza. Restul serii si-o petrecura  intr-o maniera distinsa, iar stresul primei impresii disparu de pe fata tuturor. Purtara conversatii lungi razand zgomotos, ringul de dans fu cucerit de cei 3 de cateva ori, ba chiar fatafu inmanata pentru un dans, ce e drept nu atat de apropiat, si verisorului indraznet. Undeva dupa miezul noptii, in timp ce B se angajase intr-o conversatie ce il interesa, fata se ridica de pe scaun,isi lua haina si iesi din sala fara sa spuna nimic. Desigur, nu dupa mult timp baiatul observa absenta fetei si se scuza, indreptandu-se spre iesire, fiind insotit de baiatul brunet. O gasira in fata cladirii, privind masinile ce mergeau mecanic pe strada. Tremura. B se apropie usor de ea, imbratisand-o din spate. O simtea tremurand in bratele lui si incerca sa-i transmita macar o farama din caldura lui. Purtara un discurs scurt, fara sa se priveasca pana intr-un moment in care A se rasuci in bratele lui. Ajungand cu fata, ii prinse capul in palme si ridicandu-se pe varfuri il saruta. In departare izbucni un foc de artificii zgomotos. Se intoarsera inautru pentru ca fata incepea sa tremure din ce in ce mai tare. Tarziu, aproape de rasaritul soarelui acestia se retrasera in camera de hotel impecabila pe care trebuiau sa o imparta. Dupa ce se invartira cateva minute facand lucruri inutile, se aseaza in pat. Dupa un "te iubesc" somnoros, adormira imbratisati.

Cand sunt langa tine.

Iubeste-mă astăzi,
Când sunt lângă tine,
Căci mâine, poate,
Amintire voi fii.
Acesta-i cadoul,
Lipsit de podoabe,
Încărcat de speranţe,
Pe care, din suflet,
Cu toată fiinţa,
Încerc să-l ofer.
Acuma şi mâine,
Şi întotdeuna,
Până-n ultimul ceas,
Priveşte-mă bine
Şi strâge-mă tandru,
Şi gustă acuma
Parfumul subtil.
Să fiu langa tine,
Este proba iubirii,
Şi a mirajului
Ce trece subtil,
Te văd şi te simt,
Mi-e infinit bine,
Doar şoaptele calde
Şi mâna-mi fierbinte
Sunt darul iubirii,
Pe care-l ofer.
Să lucrăm împreună,
Să credem în viaţă,
Să ne ţinem de mână,
Să râdem într-una,
Să cântăm nesfârşit,
Să nu suferim,
De parc-ar fi clipa
De care ne temem,
Acea clipă finită,
Sfârşitul ar fi.
Să nu plângem, nici astăzi
Şi niciodată,
Am fost lângă tine,
Şi prea mult bine
Am croit împreună,
Pe pământ, pentru cer.

Melancolie

 

Simţi, uneori, prin trupul, răvăşit
De griji vremelnice, atroce,
Când nimeni nu-ţi mai stă aproape,
Că îndoiala te-nconjoară,
Și greutăţile te-ajung,
Că vrei să te scufunzi adânc,
In vremi trecute şi frumoase,
Să te ascunzi în nostalgie,
În tainica melancolie?
Citeam, că nostalgia este o rană
Deschisă de necazuri şi de griji,
Ce sângerează de-o atingi,
O fragedă simţire, doar o fâlfâire.
Deci, fi mai grijuliu cu ea, atunci.
Încearcă, cu paşi simpli, temători,
Să-i protejezi lumina tremurândă,
Ce pâlpâie, timidă uneori,
Şi să-i oferi un reazem sigur
Şi un buchet de mândre flori,
Ca să o scoţi din cămara inimii
În care s-a cuibărit, neştiută,
Atunci când furtuna vieţii
A lovit cu furie, ca o tornadă.
Oferă-i, deci, o certă șansă
O mână întinsă si, poate, un sărut!

Capitol.

Am crezut mult timp ca distanta intervine in orice socoteala legata de dragoste. Poate si pentru ca cineva a incercat sa ma convinga ca acest lucru este adevarat pentru a-si masca propriile greseli. Si intr-un final, a si reusit iar eu am facut greseala de a crede. Asta pana intr-o zi, nu de mult, cand viata mi-a mai dat o sansa si mi-a scos in fata un alt el indepartat. Am ales atunci sa imi deschid sufletul inca o data in fata lui, iar el mi-a demonstrat inca o data ca visezle pot deveni realitate atata timp cat crezi in ele. M-a invatat sa visez. M-a invatat din nou sa zbor. Mi-a aratat apoi ca atunci cand permiti cuiva sa-ti fie alaturi nu mai ai de nevoie de nimic altceva pentru a te salva. Am trecut apoi peste barierele trecutului si mi-am aruncat sufletul in bratele celui care statea la sute de kilometri departare asteptand. Am trecut peste toate parerile celor din jur urmandu-mi instinctul. M-am lasat salvata de necunoscutul fermecator in "bratele" caruia mi-am gasit in scurt timp linistea. Am trecut peste noptile nedormite pline de intrebari nesfarsite care nu-si gaseau niciun raspuns logic si zilele in care as fi lasat totul si as fi plecat, peste toate momentele in care am inchis ochii si am inspirat adanc incercat sa simt macar o mica parte din caldura unei imbratisari. Am invatat sa am incredere si sa transmit incredere. Am invatat sa am rabdare si sa perseverez. Acum visam, sau cel putin unul dintre noi, la momentul intalnirii. Acel moment in care voi putea strange in brate pentru prima oara persoana careia i-am cam distrus viata, dar care poate fara sa realizeze a salvat-o pe a mea. Dar scenariul ramane inca neclar. Cert este ca am gasit noul inceput de care aveam nevoie. Incep un alt capitol, am intors pagina.

Priveste-ma inca o data

Priveste-ma inca o data. Mi-e sufletul in agonie. Mi-e frig si frica. Simtirile-mi sunt paralizate. Scrie-mi sentinta.Omoara-mi si ultima raza a sperantei. Doboara-mi visele. Zdrobeste-mi mandria. Fa-ma scrum. Injoseste-ma. Calca-ma in picioare. Inchide-mi sufletul dezgolit in cusca cuvintelor tale acerbe. Priveste-ma inca o data. Priveste in urma. Priveste imaginea dezastrului pe care il lasi in urma iar. Gandurile tale ma dor, iar durerea incepe sa rezoneze cu amintirile. Mai sune-mi o data ce-ai de spus si rupe incet bucatele din mine. Mai priveste-ma o data si pleaca. Lasa-ma sa-mi plang trecutul. Lasa-ma din nou fara cuvinte, sperand la un viitor mai bun. Calca-ma iar in picioare. Ai mai facut asta, n-ar fi ceva nou pentru niciunul dintre noi. Iesi iar din viata mea, dar mai priveste-ma o data. Priveste-mi ochii plini de lacrimi si zambetul amarnic pe care il am cand spun tuturor ca totul e okay. Priveste-ma asa cum sunt, asa cum nu m-ai mai vazut niciodata. Priveste-mi durerea si-atat. Te astept in viitor tot aici, in viata mea frumoasa sa ma calci din nou in picioare. Priveste-ma inca o data.

Distrugator sau Salvator?

Oamenii ne aleg. Din anumite motive, oamenii care intra in viata noastra ne aleg. Aleg sa isi schimbe viata pentru noi. Suntem un fel de distrugatori ce intra in viata lor sfios urmand sa facem din ea tot ce vrem. Ne este permis sa intram in inimile lor, sa ne creem un culcus cald si sa le distrugem viata. Sunt un distrugator al vietii tale. M-ai primit cu bratele deschide in lumea ta, fara frica. Ai inceput apoi sa iti schimbi viata din cauza mea. Ti-ai impartit mai intai timpul in 2. Fara sa vrei, ai inceput sa iti imparti si personalitatea in 2. Apoi, in cel mai scurt timp ai renuntat la cateva din obiceiurile tale. Ti-ai schimbat firea. Ti-ai schimbat viata. Pentru mine. Sunt un distrugator al vietii tale si imi pare rau. Avem discutia asta destul de des pentru ca vinovatia ma face sa imi cer scuze prea des. De fiecare data, de prea multe ori adica imi stergi lacrimile spunandu-mi ca ti-am salvat viata. Ma transformit din distrugator in salvator. In cate alte moduri ti-am distrus viata decat ti-am salvat-o? In cate alte moduri ma poti invinui ca ti-am schimbat legile lumii. Ai renuntat pentru mine la lucruri proaste pentru ca stiai ca nu as fi putut rezista, mi-ar fi fost prea greu. Dar ai renuntat apoi la tine. Ti-am distrus viata, ti-am impartit lumea in doua parti egale "Cu ea"si "Fara ea". Continui sa ma privesti in ochi tinandu-mi fata intre palmele calde in timp ce eu iti recit acelasi discurs despre cum ti-am distrus viata. Ma primesti cu o oarecare mila caci imi multumesti in fiecare seara pentru momentul in care ti-am salvat viata, iar eu continui sa imi cer scuze pentru schimbarile radicale. Sunt un distrugator sau un salvator? Imi saruti apoi buzele tandru pentru a ma face sa tac dupa un "dar" rostit cu nervozitate. Imi spui apoi "Niciun dar. Discutie terminata. Te iubesc. Mi-ai salvat viata." Nu vei accepta niciodata ca ti-am distrus viata asa-i?

Ne zguduie lumea...

Exista fraze care ne zguduie lumea. Exista acele simple insiruiri de cuvinte care ne intorc lumea pe dos, care sunt capabile sa ne zguduie sufletul si sa ne paralizeze simturile. Exista acele momente cheie menite sa ne taie respiratia. Suntem pusi involuntar si prea rapid in fata cuvintelor rostite prea tarziu sau prea devreme, aflandu-ne in incapacitatea de a reactiona. Fiecare muschi al corpului ramane inert in ciuda dorintei acerbe de a actiona, fiecare cuvant pe care vrem sa il rostim se adanceste in sufletul nostru din teama de esec. Nimic din tot ce planuisem nu mai este asa cum ar fi trebuit sa fie. Iar in acel moment, acel moment unic in care toate simturile iti ingheata lasandu-te incapabil sa reactionezi ce e de facut?  Care este lucrul la care ne gandim in acea prima secunda de soc? Ramanem neclintiti in fata frazei distrugatoare, recitind-o in minte, cantarind fiecare litera din dorinta de a intelege ce se intampla. Ce intrebari ne vin in cap? Nu stiu, cu siguranta nu ne amintim nimic din acele cateva secunde de soc ce se aseamana cu ani. Sfarsim prin a gasi un raspuns ce pentru o clipa ni se pare potrivit. Raspunsul se transforma in urmatoarea clipa in problema pentru ca teama de esec este prea mare. Tragem de timp pentru ca ne e frica de final, am vrea ca acest moment sa nu se incheie. Fugim de noi si de toate ideile, fugim de realitatea noastra si de persoanele ce o compun. Fugim pentru ca suntem in soc si ne e frica. Sunt enunturi care ne zguduie lumea. Si avem nevoie de ele din cand in cand pentru a ne trezi la realitate. Sunt enunturi care ne zguduie lumea.... ne zguduie lumea...

In acest moment.

Chiar in acest moment, cineva se indragosteste. Cineva are primul sau sarut si simte primii fluturasi in stomac. Cineva isi tine pentru prima oara in brate bebelusul abea nascut. Cineva plange. Cineva isi serbeaza ziua de nastere. Cineva are dureri de stomac de la prea multe rasete. Cineva ajunge la spital in stare critica. Cineva tipa. Cineva adoarme gandindu-se la persoana iubita. Si cineva adoarme in bratele persoanei iubite. Cineva intra in puscarie.  Cineva danseaza. Cineva este cerut in casatorie. Cineva este victima a unui accident. Cineva este fericit. Cineva doarme. Cineva isi planuieste propria nunta.  Cineva este strans in brate. Cineva cunoaste o persoana pentru prima oara. Si cineva moare. Chiar in acest moment, in diferite parti ale lumii, oamenii traiesc cu intensitate un eveniment din viata lor. Un eveniment care poate va ramane marcat in memoria lor pentru mult timp de acum incolo. Chiar in acest moment, in acelasi timp oamenii pe care poate nu ii vom cunoaste niciodata incep sa isi traiasca restul vietii. Acesta este momentul in care sunt mai tineri decat vor putea vreodata sa fie. Pentru multi dintre ei, secunda asta, care trece cu repeziciune este decisiva si le poate schimba destinul. Tu? Ce faci in secunda asta?

El si ea

In perceptia lui...
Asteptarea e grea, ir traficul infernal al orasului face asteptarea mea din ce in ce mai lunga. Astept autobuzul de ceva timp verificand ceasul din moment in moment. Intr-un final, autobuzul poposeste lenes in statie deschizand zgomotos usile. E aprope gol. Cativa oameni cu fete posomorate sunt raspanditi razelt pe cateva dintre scaunele invechite. As putea sa le urmez exemplul caci am de ales dintre o varietate mare de locuri, dar simt ca nu am stare asa ca ma rezum la a ramane in picioare. Ma rezem de una dintre barele galbene si incerc sa ma concentrez la imaginile ce se perinda prin fata ochilor mei. In zadar. O intarziere imaginara, caci am plecat cu o ora mai devreme, ma macina din adancul gandirii silindu-ma unei groaznice chinuiri sentimentale. Nu am mult de mers, doar cateva statii, dintre care ultima mi se pare atat de indepartata. Dupa un drum in care mi-am facut 1001 de scenarii in minte cobor in graba impingand in inversunarea si graba mea doua doamne care cu siguranta isi vor incheia ziua discutand despre cat de imoral era tanarul din autobuzul cu numarul 17. Putin imi pasa. Traversez strada alergand ca un nebun printre masini. In departare, zaresc blocul ei. Cocotati undeva la etajul 5 pe schelele sighinase cativa muncitori simulau o munca grea, supraveghindu-se unul pe celalalt. Ajung in fata blocului cu greu, gafaind. Sunt epuizat de efortul depus, un efort mai mult psihic decat fizic. Intru in scara si urc scarile mizerabile in aceeasi graba. La inceput, etajul 8 nu pare atat de sus, dar pe ultimele scari nu le mai pot urca sarind ci mai mult tarandu-mi fiinta cu ultimele puteri. Respir adanc, incercand sa imi potolesc inima, sa o conving ca totul s-a sfarsit si acum poate sa isi revina la normal. Ajung in fata usii maro, cu vizor si imi aranjez postura. Bat sfios in lemnul maroniu, iar de partea cealalta a usii aud mici pasi hotarati ce se indreapta spre mine. E din ce in ce mai aproape. Imi deschide sfios si ca de obicei ma lasa cu gura cascata. Pare mai frumoasa decat de obicei. Poate mi se pare si pentru ca ma asteptam sa o gasesc epuizata, obosita, distrusa de perioada cruciala de boala ce incepea sa isi vada apusul. Cand colo, arata minunat, are un zamber care ii ridica si mai mult pometii rozalii, iar ochii verzi ii stralucesc ca diamantele. Pasesc sfios peste pragul usii intrand in holul luminos al apartamentului. Mi se arunca imi brate, lipindu-mi intreaga fiinta de a ei. Ramane lipita de mine pentru un timp, respirand incet. Intr-un final, trezita parca dub vis se dezlipeste de mine si uitandu-se in ochii mei imi rosteste cel mai frumos "multumesc" pe care il mai auzisem vreodata. Intram in camera ei ordonata unde ma asez pe marginea patului. Se repede sa imi scoata haina. Cu un gest meticulos isi infige degetele in geaca mea cea neagra, trage de ea si apoi o aseaza ca pe un bibelou langa mine. Se opreste in fata mea uitandu-se la mine atent. Imi studiaza pentru un timp trasaturile, imi asculta respiratia. Se apropie apoi de mine si incepe sa ma priveasca de sus. Degetele ei lungi se impletesc cu suvitele parului meu ciufulit. Se joaca un timp cu parul meu, caci mereu i-a placut sa faca asta. Se aseaza timid pe unul din genunchii mei. Ii mangai parul roscat cu tandrete si o intreb de ce e trista. Ezita, iar raspunsul ei se transforma intr-un oftat. Se ghemuieste din nou la pieptul meu ca un copil ce simte frica si tace. Tace. Tace. E in ea un amestec de tandrete, duiosie si timiditate care imi da curaj, imi da o senzatie de familiaritate. Realizez ca ai nevoie de liniste si poate acesta este motivul pentru care ai nevoie de mine in momentul asta. O curpind usor in brate si ma ridic, purtand-o ca pe un trofeu in brate. Fac cativa pasi pana ajung in laterala patului si o depun sfios pe mijlocul acestuia, apoi ma asez langa ea Imi zambeste, imi spune apoi un "Nu trebuie sa faci asta pentru mine" mai mult soptit si se cuibareste la loc lipita de trupul meu. Ii sarut tandru si protectiv crestetul capului si ii soptesc "Voi fi aici cand te vei trezi. Somn usor" Apoi tac. Ii ascult respiratia pana aceasta se regleaza, semn ca a adormit. Este un sentiment atat de placut sa stii ca in bratele tale si-a gasit linistea cineva si ca acum  poate visa in liniste. Tacere.

In perceptia ei...
Timpul trece din ce in ce mai greu. E ca si cum ar schiopata in urma unei leziuni ce ii impiedica normalitatea. In ultimul timp, de cand sunt inchisa in casa, trec zilele pe langa mine intr-o monotonie acerba. Pentru prima oara in ultimele cateva saptamani imi este permis sa interactionez. Am stabilit o ora a dupamiezei in speranta ca nu ma voi simti atat de obosita si voi putea lega un dialog decent cu el, in ciuda infatisarii mele. Imi este dor de vocea lui, de el. Ma invart prin camera toata dimineata pentru ca rabdarea a disparut de mult. Pentru un timp ma opresc in fata oglinzii care reflecta imaginea unei fete ce seamana mai mult cu o fantoma si incerc sa imi retusez trasaturile obosite. In zadar. Cu cateva minute inainte de ora stabilita ma postez in fata geamului si arunc o ultima privire prin camera rece. Ma uit un timp absenta la norii ce se deplaseaza rapid pe cerul cristalin. Trezita parca dintr-un vis captivant aud batai sfioase in usa. Imi adun puterile si ma indrept rapid spre ea, sa deschid. Imi postez un zambet larg pe fata obosita ca sa salvez aparentele si deschid. In fata usii regasesc un el la fel de frumos cum il stiam. Poarta imprimat pe fata alba acelasi zambet strengaresc. Respira sacadat ca urmare a unui efort pe care l-a depus urcand scarile tuturor celor 8 etaje. Ramane inmarmurit in fata usii si  ma priveste intr-un mod in care nu o mai facuse pana acum. Stiu ca arat de parca as fi inviat abea acum 5 minute, dar speram sa omita acest aspect. Frigul trece pe langa corpul meu surmenat, provocandu-mi un tremur involuntar. Paseste incet peste pragul usii apropiindu-se de mine. Ma lipesc cu toata fiinta de el, ghemuindu-ma la pieptul lui rece. Miroase a toamna, iar acest miros se completeaza perfect cu parfumul puternic. Raman un timp in amorteala, respirand incet. Este un moment de liniste, de relaxare a sufletului. Intr-un tarziu, ma dezlipesc brusc de la pieptul lui, il apuc de mana si il privesc in ochi. Simt nevoia sa rostesc un "multumesc" pentru momentul ce tocmai fusese consumat. Zambetul lui stramb devine din ce in ce mai larg, iar multumirea i se citeste in ochi. Il trag dupa mine prin holul prost iluminat spre camera mea. Cu el aici, parca atmosfera sa incalzise si in camera mare. Se aseaza incep pe marginea patului. Realizez ca nu i-am dat ragaz nici sa-si scoata geaca asa ca hotarasc sa ii reamintesc ca de acum isi poate lasa geaca, o data cu toate grijile undeva intr-un cuier. Dupa ce ii plantez geaca neagra undeva in spatiu, ma opresc la o mica distanta si il privesc. Ii studiez trasaturile fermecatoare si zambetul larg pentru cateva secunde. Ma apropii de el, sfios. Genunchii mei patrund intre picioarele lui iar capul lui se lipeste sfios de abdomenul meu. Degetele mele patrund in parul lui matasos, jucandu-se cu suvietele rebele. Ma asez pe genunchii lui, epuizata, asa cum te asezi in bratele Mosului in ajunul Craciunului ca sa ii istorisesti dorintele. Simt o oboseala groaznica, al carui motiv nu reusesc sa il gasesc. Stau linistita, tacuta in bratele lui, in timp ce el se joaca cu suvitele mele roscate. Se simte un aer un amestec de trandrete si timiditate, o atmosfera familiara de care simt ca aveam nevoie. Tacere. Nu vreau sa fiu egoista, dar motivul pentru care aveam nevoie de el azi nu a fost neaparat faptul ca imi era dor de vocea lui, poate ca aveam nevoie de putina liniste, pe care mi-o ofera acum intelegand dispearata mea nevoie. Oboseala ma sileste sa raman impietrita in bratele lui. Ma ridica in brate si face cativa pasi pana la marginea dreapta a patului. Ma depunde ca un razboinic teuton pe mijlocul patului cu o tandrete neobisnuita. Se aseaza apoi usor langa mine, cuprinzandu-mi trupul cu mainile puternice. E liniste si bine. Cu ultimele puteri ii rostesc un "Nu trebuie sa faci asta pentru mine. Putem vorbi". Imi zambeste intelegator spunand: "Voi fi aici cand te trezesti. Somn usor" Imi saruta crestetul capului si tace. Ii ascult bataile inimii care ma conduc spre un somn dulce. Liniste.

My life is fucked up

Nu ma recunosc. Sunt ca o fantoma in ultimul timp. Ma indrept spre idealuri pe care stiu ca nu le voi atinge niciodata si incerc sa imi depasesc limitele inexistente ale fiintei. Ma pierd in simtiri in timp ce gandurile trepideaza asurzitor in toata fiinta mea obosita. Rabdarea m-a parasit de mult iar dorintele aprige imi macina sufletul. Sunt singura, iar in singuratatea mea glasurile tuturor celor care au trecut prin viata mea urla de durere, o durere pe care o simt numai eu. Mi-e frica de mine. Mi-e frica de ce voi deveni daca mai continui asa. Ma doare totul si imi e frica. Vreau sa plang, sa imi vars toata supararea si sa imi eliberez sufletul ranit. Dar nici sa plang nu imi mai este permis, caci nu am voie sa dau dovada de lasitate. Sunt paralizata. Si parca nici prietenii nu imi mai sunt prieteni. S-au schimbat. A trecut si peste ei timpul, prefacandu-i in ceva ce nu mi-as fi inchipuit vreodata ca vor deveni. Printre putinii oameni care au ramas aceiasi, sau aparent nu s-au schimbat prea mult gasesc rar sprijin caci majoritatea au la fel de multe probleme ca mine. Suntem o generatie de oameni cu probleme ale caror solutii nu au fost descoperite inca. Suntem o generatie a misterelor, a sentimentelor amestecate. Suntem noi, generatia oamenilor tristi si dezorientati.

Spectator

Stateau fata in fata, impietriti. Frigul le trimite fiori de-a lungul spatelui, in timp ce soarele le gadila suav suvitele jucause. Se priveau atenti in ochi, lipsiti de orice expresivitate. Linistea ce se lasase era chinuitoare. I ciuda relatiei pe care tocmai o incheiasera, nu mai aveau nimic sa-si spuna. De fapt, nu avusesera niciodata ce sa-si spuna, nici la inceputurile lor, si nici la sfarsit. Ochii lui albastrii, insetati si plini de tristete priveau ochii caprui ai fetei ce se abtinea cu greu din plans. In mijlocul razboiului, stateam tacuta, neclintita studiind privirile intepatoare. Eram aproape invizibila, stand inmarmurita langa ei. Simtirile mele erau complet paralizate. Il priveam atent pe cel pentru care am tanjit si am plans de atatea ori ce sta acum neclintit, tacut si stingherit si pe ea, fata care a primit sarutarile infierbantate si imbratisarile calduroase, o ea ce i s-a parut mai buna. Si cel mai rau e ca nici nu stiu ce simt. Un fel de tristete ma cuprinde vazandu-i ochii ce exprima o durere acerba si faptul ca probabil nu va fi niciodata al meu si o oarecare fericire, o liniste sufleteasca pentru ca totul s-a incheiat si in curand niciunul dintre ei nu va mai fi nevoit sa sufere. Dar cine sunt eu in tot acest peisaj furtunos? Ce legatura am eu cu toata povestea asta? Practic, sunt un mic spectator ce inca mai spera ca unul dintre protagonisti isi va deschide sufletul ranit in fata mea, permitandu-mi sa-i vindec ranile. Iar intre ei nimeni nu mai stie ce este. Nu par a se uri, dar iubirea a disparut deja. Nici prieteni nu se mai pot numi momentan, in urma tuturor cuvintelor aruncate cu inversunare prea tarziu sau prea devreme. Am decis sa rup tacerea, incercand sa-i despart definitiv si iremediabil de amintirile lor. Dar niciunul nu ma auzea. Era ca si cand lumile noastre erau despartite de un perete ireal ce impiedica comunicarea. Intr-un tarziu, unul dintre ei a cedat, intorcand spatele si plecand. Am plecat si eu in graba lasandu-l pe el in urma. Privea buimacit. Am intors capul inclinda-l si zambit sfios. I-am facut semn pentru a-l asigura ca totul va fi bine. Nu stiu daca a inteles ca mai exist si eu.

In parcul inghetat

Mai stii seara aceea in care ne-am intalnit in parcul acela inghetat si pustiu?Eu. Eram palida, iar ochii imi erau inundati de lacrimi sarate ce se prelingeau din cand in cand pe obrajii inghetati. Culoarea verde-albastruie a acestora era ultimul semn ce justifica faptul ca inca traiesc, era ultima urma de vlaga din corpul meu. Tremuram. Dar parca nu imi tremura doar trupul, ci si sufletul era zguduit de un oarecare tremur psihologic. Priveam absenta miscarile dansante ale frunzelor  ruginii. De fapt, nici nu mai stiu ce culoare aveau frumzele pentru ca se inserase de mult, dar era toamna. Tu. Obrajii iti erau rosii si te plimbai pasind apasat pe aleile parcului cufundat in tacere. Respirai incet, pretuind parca fiecare gram de oxigen ce iti invada plamanii obositi. Treceai nepasator pe langa oameni, de parca nici nu i-ai fi vazut. Am urmaritsunetul pasilor tai apasati printre frunzele ce fosneau strivite sub pantoful tau, pana s-au intensificat. Ajunsesei pe aleea unde se afla banca pe care ramasesem imobilizata de ceva timp. Erai deja aproape cand acel copilas a fugit de langa mama sa, care parea mai preocupata de telefonul ei decat de minunea cu ochi albastrii si par carliontat, si mi-a oferit zambind un manunchi de frunze colorate, intrebandu-ma de ce plang. I-am zambit, multumindu-i din priviri pentru buchetul tomnatic, fara sa ii raspund la intrebare, apoi mi-am atintit iar privirea spre copacul cu frunze ruginii. Si tu ai zambit. Am simtit asta, desi nu ma uitam la tine. Apoi, pasii apasati au rasunat din nou printre frunzele uscate. Fara sa spui nimic, te-ai asezat langa mine lipindu-ti piciorul de al meu. Mana ta calda a imbratisat perfect degetele mele reci. Am refuzat sa imi intorc privirea spre tine, pentru ca stiam ca acest lucru va duce la revarsarea altor lacrimi. Deodata, mainile noastre impreunate au facut un zbor amplu pana in dreptul gurii tale. Acolo, buzele tale infierbanta-te au sarutat cavalereste dosul palmei mele, gest de a starnit doua zambete frumoase. Al tau, cel stramb dar frumos cu care eram obisnuita si al meu, inecat in lacrimi. Mi-ai soptit un "Buna" mai mult mut, apoi ti-ai ridicat usor mana, stergand o lacrima de pe obrazul drept ce pornise intr-o cursa cu o alta ce ajunsese deja in dreptul buzelor. M-ai luat apoi protectiv in brate, incercand sa imi dai putin din caldura ta. Si acum, parca totul era bine. Am inchis ochii si m-am lasat stransa la pieptul tau, cufundata in parfumul puternic pe care il indragisem din prima clipa. Iti ascultam bataile lenese ale inimii ca pe o simfonie pe care o mai auzisem de mii de ori fara sa ii inteleg sensul. Respiratia ta sacadata trimitea un iz de menta amestecat cu tutun spre buclele dezordonate. Am simtit cum buzele tale se apropie de capul meu, plantand un sarut intre suvitele roscate. Mi-am ridicat sfios capul, dezlipindu-l cu greu de la pieptul tau. Pentru prima oara in acea seara, te priveam in ochi. Se formase o liniste confortabila intre noi, ca si cum iubirea vorbea fara ajutorul cuvintelor. Ne uitam fix, ca si cum am fi fost hipnotizati de ochii celuilalt. Fara sa realizez, buzele tale fierbinti s-au apropiat de ale mele. Acum respiram in tandem, trimitand aerul cald unul spre celalalt. Buzele noastre s-au contopit apoi intr-un sarut ce semana atat de bine cu primul, pe care mi-l furasei Craciunul trecut. Ne-am ridicat intr-un tarziu de pe banca noastra indemnati de o stare de somnolenta ce ne cuprinsese pe amandoi. Am pasit impreuna pe aleile impietrite ale parcului. Furtuna trecuse, iar in urma ei linistea ne adusese din nou impreuna.

Cafeneaua

Ma plimb in zadar pe strazile ude. Sunt doar un om trist, intr-o mar de oameni falsi ce incearca sa salveze aparentele purtand zambete largi pe fetele obosite. Astfel, simuleaza o fericire inexistenta, menita sa camufleze adevarul. Intru sfios in aceea cafenea micuta, pe colt, cafeneaua cu mese rotunde si canapele moi. Traversez camera si ma asez pe canapeaua roz pe care am zarit-o de la intrare. Se formeaza, parca, o legatura ciudata pentru ca exprima opusul starii mele de spirit. Arunc repede o privire asupra meniului, pe care, de altfel, il stiu deja pe de rost. Se pare ca mi-am format o obisnuinta din a veni in acest loc de cate ori am o zi proasta. Iar in ultimul timp, frecventez aceasta cafenea. Am trecut de prea multe ori pe aici. E ca si cum, aici ma regasesc. Ca si cum cafeneaua asta ma scapa pentru un timp de realitate si imi permite sa visez la lucruri marete. Acum, e aproape gol. Ciudat pentru aceasta ora. Chelnerita paseste intepat, trecand printre mese. Dupa ce se loveste de 2 scaune, ajunge in fata mea, iar o voce pitigaiata ma intreaba ce doresc. Balbaindu-ma comand ceva in graba si ii urmaresc pasii ce se indreapta cu rapiditate spre cealalta incapere. Privirea mi se opreste acum pe altceva. Zaresc acum, in ceata pentru ca nu vad prea bine la distanta si refuz sa port ochelari, in coltul opus al camerei, pe o canapea colorata un cuplu. Incerc o perioada sa le deslusesc trasaturile, dar imi dau seama ca incep sa ma holbez. Renunt intr-un final si imi intorc privirea spre fereastra. Chicotelile lor adolescentine ce rasuna intr-o deplina armonie cu muzica incalzesc atmosfera tomnatica. Dragostea lor, amplificata de 1000 de ori de singuratatea mea si de peisajul rosiatic pare atat de reala, de intensa. Acum, cand toate iluziile mele au fost daramate iar visele zdrobite de idealuri bolnave nu-mi ramane decat sa ma bucur pentru fericirea altora si sa sper ca imi voi gasi si eu fericirea, care pare sa se fi ratacit pe drum. Pana atunci, imi petrec singuratatea in cafeneaua de pe colt, pe canapeaua roz, visand.

O realitate complicata

Mi se intampla deseori sa fiu invatata de senzatia unui gol, de prezenta unei forme, ca nu mai poate fi modelata, dar care inca mai astepata sa fie umpluta cu ceva. E, fara indoiala, vorba de ceva dens, toxic, asemenea mercurului. Nu atat de argintiu, in schimb. Si astept. Astept sa apara undeva. Ca un raspuns la o intrebare pe care nu am curajul sa o pun, vreodata. Ca o poaie pe care nu o strigi, dar la a carei revarsari, visezi, in fiecare secunda. Cand alerg prin desertul asta absurt mi se intampla deseori sa ma trezesc cantand, asa, ca o proasta, poezii pe care nu le-am citit pe niciun zid. Si ma adorm pe strazi care dus spre un nicaieri efemer, bucurandu-ma ca, in cele din urma, in cele doua edificii ale creierului meu, se joaca o piesa geniala. Cu tot elanul pe care mi l-am luat, cu tot spiritul meu egocentric, nu imi doresc nimic mai mult decat aici si acum. E o aroma vie, ce se emana in raze de lumina, din busola ce a uitat unde e Nordul Magnetic. Uite! Ca si astazi, in pofida oricaror incercari, ma zbat sa vad dincolo de inruneric. Nu ca as cauta lumina, vreau doar un intuneric si mai frenetic. Unul care sa ma izbeasca cu tampla de adevar. Altminterim foarte tandru. Si in intunericul absolut mereu va straluci o realitate complicata, care te va atrage mereu mai mult decat un intuneric plin de adevaruri. O realitate plina de minciuni si incertitudini.

Povestea

Poate daca n-ar fi fost excursia aceea, daca nu m-ar fi intrebat pe coridorul liceului daca voi merge, daca n-ar fi fost atat de vesel, daca nu m-as fi asezat in fata lui, daca nu i-ar fi fost rau colegei mele, ca el sa-i cedeze locul lui de la geam, daca nu as fi vrut sa dorm pe umarul lui, daca n-ar fi tremurat insesizabil mangaind-mi mana...Daca n-ar fi fost toate diminetile in care ne salutam pe balconul camerei de hotel. Daca nu ar fi fost acea dupamiaza cand ne spalam pe dinti unul pe celalalt printre hohotele isterice de ras. Si daca nu ar fi fost toate momentele in care ma facea sa ma simt eu.. Daca nu m-ar fi impresionat tot ce-am simtit ca poate vibra... Daca nu i-as fi trimis mesajul acela, daca nu m-ar fi cautat, daca nu mi-ar fi dat desenul, daca nu ar fi fost concertul, daca nu ar mai fi venit Oktoberfest-ul...Si daca nu as fi crezut ca incearca sa se apropie de mine...Poate atunci nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat... Si acum nu as mai fi stat sa adun fir cu fir amintirile. Si acum nu as fi stat sa analizez toate posibilitatile. Si el nu ar mai fi avut ocazia sa conteze atat. Dar toate acestea s-au intamplat si marea ne pastreaza povestea. Sau cel putin povestea mea, caci el nici nu stia ca eu si el a devenit o poveste, o poveste pe care marea o va sopti vara viitoare nui copil ce-si contruieste castelul prea aproape de apa. Caci mare stie. Si intelege durerile mele. Si povestea noastra..

E doar fictiune.

Era o seara de vara si cum stateam pe banca alba, in parcul cu felinare, cu capul in poala lui, puteam sa vad cerul, printre crengile copacilor. Era senin. El imi citea din romanul acela despre fata bolonava de cancer care se indragosteste de un Augustus perfect... si atunci am realizat ca as putea sa-i ascult vocea la nesfarsit, pentru ca imi dadea o liniste... pe care n-o mai simtisem de cand eram mica.I-am atins tampla, obrazul, buzele, ramase impietrite, stand insa in fata mea ca dovada vie a tuturor vorbelor spuse vreodata... Si le-am tradat tacerea cu un sarut inecat in nebunia disperarii de a ramane intre timpuri... Gurile se sfasiau lacome, trupurile se striveau imbratisate, in dorinta absurda de a contopi cele doua franturi de timp, pentru a nu frange iluzia acelei clipe….

 Lucrurile nu s-au intamplat asa. E fictiune.Era doar un vis, un vis ce s’a sfarsit brusc odata ce alarma ceasului desteptator a inceput sa sune.Un vis! Un vis stupid! Si ce cauta acest vis stupid la mine in cap?! Stiu ca asta nu se va intampla niciodata si eu continui sa am vise dinastea fara sens…

In realitate...Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat... Dar era acolo. Fusese acolo intreaga noapte tinut legat cu lanturile unei vinovatii grele. Fusese legat de mine si de intamplarea mea in seara precedenta iar vinovatia il tinuse acolo toata noaptea. Dar oare doar vinovatia?

La multi ani, dragule!

Da, zilele de nastere sunt menite sa apropie persoanele. Chiar si in filme zilele de nastere fac minuni, reunind familii, cupluri, prieteni de mult pierduti, rezolvand toate problemele trecutului. Si pana la urma, si filmele sunt inspirate de undeva. Poate ca aniversarile sunt menite sa ne faca sa ne gandim si la cei din jur, sa renuntam la egoism, sa fim mai buni. Sunt menite sa ne ajute sa ne rezolvam problemele si sa ne continuam viata intr-o alta maniera. De multe ori de-a lungul celor 2 luni mi-am imaginat ca va veni ziua ta si-mi voi dori sa iti arat ca vreau sa iti fiu alaturi Mi-am imaginat de multe ori cum voi fi nevoita sa iti trimit un simplu mesaj cu un text posomorat care sa nu exprime mare lucru. Si de cele mai multe ori m-am gandit ca nu voi avea curajul sa iti expediez nici macar un amarat mesaj lipsit de expresivitate si stil. Dar viata e mai surprinzatoare decat ne-am putea imagina vreodata. Se pare ca nu sunt nevoita sa imi exprim sentimentele intr-un mesaj scurt pentru ca stiu ca nu sunt nevoita decat sa imi arat latura prietenoasa. Prin urmare:
Multumesc pentru toate amintirile frumoase pe care mi le-ai daruit in acest scurt timp si multumesc pentru toate lectiile pe care mi le-ai dat cu sau fara stire. Sper doar ca ma vei pastra in viata ta macar ca pe un prieten de departe care te va astepta oricand cu bratele super-deschise. Sper ca viitorul sa nu te schimbe si sa iti permita sa iti urmezi si sa iti indeplinesti toate visele pentru ca meriti. Promit ca daca imi vei permite, iti voi fi aproape sa te sprijin la fiecare pas pe care il vei face. Am ajuns sa multumesc internetului pentru ca mi-a dat ocazia sa te cunosc si nu regret nicio secunda din toate cele care au trecut. Sa fii sanatos, iubit, norocos si fie ca dorintele sa iti fie ascultate si implinite. La multi aaaaani, Alex! Si multumesc!

P.S: Eu inca iti iubesc numele! <3

Straini

Te-ai uitat vreodata la o fotografie cu tine si ai vazut un strain undeva in fundal? Un om simplu ce parea ca se afla in acel loc din intamplare. Dar oare intamplarea l-a adus pe acel om exact in momentul acela in locul in care tu iti salvai o amintire. Ce lucru magic a facut ca acel strain sa ia parte la acel moment important din viata ta si apoi sa dispara. Si cu cati din strainii cu care facem poze din inamplare ne vom mai intalni vreodata? Cu cati dintre acei oameni ni se va mai intersecta viata? Si daca tot nu ii vom mai vedea niciodata, de ce fac parte din amintirea noastra? De ce au facut parte din momentul important din viata noastra? Multumesc tuturor strainilor care au binevoit sa faca o poza cu mine, sa ia parte la amintirile mele. Imi pare rau ca nu va voi putea cunoaste vreodata. Va salut pe toti! :3

Bine ati venit

De ce se intorc anumite persoane in viata noastra? Am putea spune ca fac asta doar ca sa ne dea o lectie, sa ne invete ceva despre noi si despre greselile pe care nu trebuie sa le repetam cu persoanele sau in situatiile care ne astepta, sa incerce sa ne fie alaturi si in aventurile pe care ni le rezerva viitorul. Dar de fapt, poate ca unele persoane se intorc in viata noastra doar pentru a-i inlatura pe cei care nu ar trebui sa ne fie in preajma. Si poate din acelasi motiv apar si persoanele noi, pentru a ne asigura ca ce facem este corect, este perfect pentru noi. Vezi? Fiecare persoana care apare sau dispare din viata noastra ne poate transmite ceva. Noi trebuie doar sa fim atenti. Cat despre persoanele la care am incercat sa fac referire, bine ati venit sau revenit in viata mea. Mi-a fost dor de voi. Stiam ca ne vom intalni candva! Sunt gata sa-mi continui povestea si sa va distribui in rolul pricipal. Sunt gata sa aflu ce surprize mi-ati pregatit si ce lectii aveti de gand sa imi dati. Sunt gata sa aflu de cate ori ma veti pune la pamant pentru ca apoi sa ma ridicati cu un zambet cald si inocent si sa ma pregatiti de urmatoarea lupta cu mine. Sunt gata sa primesc momentele frumoase ce vor deveni odata amintiri si toate momentele in care voi fi stalpul de sprijin pentru unul din voi. Mai pe scurt: Bine ati venit in lumea mea! Mi-a fost dor de voi! 

Dor

Am aflat cu surprindere ca inca nu m-ai lasat in bratele crude ale uitarii. Esti inca aici, prezent. Iti faci aparitia misterios din cand in cand, fara sa dai de stire. Ti-ai format un fel de zid care sa ma tina departe, un zid pe care il privesc in fiecare noapte infricosata incercand sa gasesc o cale de a trece de el. Am realizat ca mi-e dor de tine, un dor care ma macina zilnic, care imi tine inima inlantuita. As vrea macar sa iti pot vorbi. Stiu ca nu te vei apropia de mine niciodata si stiu ca poate si un dialog amical m-ar distruge pentru ca mi-e dor. As minti daca as spune ca nu am avut nicio vina si poate ca vina e toata a mea si va trebui sa traiesc cu acest sentiment pentru ca distanta la care m-ai tinut tot acest timp imi da de inteles ca "noi" nu existam. Ce mai faci? Stau in fiecare seara si privesc numarul tau din agenda facandu-mi scenarii. Si de multe ori blogul tau e singurul care ma mai aduce aproape de tine. Nu stiu daca mai ai de gand sa citesti asta, dar sper ca viata ta e exact asa cum ti-o doresti! Continua, iubire, vei reusi! Si sper ca iti va placea Brasovul, am auzit ca o sa faci o vizita. Mi-e dor de tine :3

Intrebari.

Opreste-te putin, te rog. Respira! Opreste-te putin si gandeste-te. Ce faci? Cum te simti? De cand nu ti-ai mai pus singur aceste 2 intrebari. Sau mai exact, de cand nu ai mai dat un raspuns sincer acelora care iti puneau aceste 2 intrebari simple,poate doar din politete, intr-o noapte linistita sau intr-o dupamiaza insorita. De cate ori ti-ai fi dorit ca in locul banalului "bine" sa ai ocazia sa faci un pas in fata si sa spui tot ce iti trecea prin minte, fiecare mica urma de indoiala, fiecare umbra de tristete ce iti invaluia sufletul. De cate ori ai fi vrut ca in locul banalului "bine" sa poti dezvalui fericirea care iti inunda sufletul sau entuziasmul cu care urma sa pasesti mai departe. Dar mereu ai ales sa taci, sau mai exact sa ascunzi ce simti in spatele unui "bine" chinuit de numeroase dorinte si a unui zambet trist. Si totusi, de ce? Pentru ca tuturor ne e frica de noi insine, de imrpesia pe care am putea lasa-o celorlalti, de greselile pe care am putea sa le facem. Si asta e doar un raspuns simplu. Dar la cate alte intrebari nu le gasim cate un raspuns? 

De maine

I'm moving on. Am pornit cu fraza asta in cap azidimineata. Am pornit acum, mai hotarata ca niciodata sa schimb totul. Si ciudat este ca exact acel el m-a motivat sa fac asta. Am pasit mai hotarat spre un nou capitol. Am pasit drept, apasat, fara sa ma mai uit in spate. Poate am luat atitudinea asta doar pentru ca stiam ca nu voi putea sa trec peste atat de usor. Aceasta siguranta pe care de fapt nu o am m-a ajutat sa castig lupta cu mine. De asemenea, am pasit azi pentru ultima data prin scoala care mi-a fost casa timp de 4 ani, alaturi de toti cei 31 de frati pe care i-am avut in tot acest timp. Am pasit cu ei dand pagina pentru a incepe o noua etapa. O noua etapa care promite atatea lucruri bune. Ce sincronizare, finalul celor 4 ani de "Unirea" si finalul epocii in care nu am facut nimic pentru mine. De maine, incepem sa rescriem povestea. In rolul principal, EU. 

Scurt.

-Il iubesti pe M?
-Nu stiu. Simt doar ca daca s-ar apropia putin mai mult de mine mi-ar fi mai bine. 
-Asta e dragut. Dureaza pana iubesti pe cineva. Eu nu l-am iubit pe S. Si nici tu pe Alex.
-Nu stiu. Poate ca nu. Dar Alex a fost un capitol din care am invatat ceva. Adica am invatat ceva mai mult..
-Si S a fost tot un capitol din care am avut de invatat doar ca el ma iubeste. Atat
-Pentru mine, cel putin, Alex a fost omul care mi-a redat o parte din increderea in sine..
-Vorbesti atat de frumos de el de fiecare data cand te intreaba cineva. De ce? Ai fi putut si tu sa il faci.. Cum ii spune la curva la masculin?
-Pentru ca daca nu ar fi fost asa si nu am fi incheiat discutiile in felul acesta sunt sigura ca mi-ar fi devenit un foarte bun prieten. 
-Si M nu iti reda incredrea?
-Ba da.. Cred.. El e genul ala de greseala pe care as repeta-o de 10000 de ori fara sa ma satur. 

Inregistrarea

Am gasit din intamplare inregistrarea cu vocea lui. Si fara sa vreau, am ascultat-o. Si a2-a, si a3-a, si a 10-a oara. Am analizat fiecare cuvant, fiecare litera de parca as fi cautat ceva, cand de fapt probabil doar vroiam sa imi amitesc de el. Nu-mi pot explica de ce am facut asta. Nici nu imi pot explica de ce a trebuit sa dau de ea? Se spune ca toate lucrurile se intampla cu un motiv. Care este motivul acestei intamplari? Pana si universul vrea sa ma aduca inapoi in trecut si sa ma lase acolo, printre amintiri? Nici universul nu a inteles inca  faptul ca nu mai e nimic de facut? Si totusi. Nu ma pot lasa doborata de asta. Nimic nu poate schimba trecutul si probabil nici viitorul.  

Cunostinte

Am vazut negru in fata ochilor. Credeam ca asa ceva nu mi se poate intampla mie. Imi doream doar sa nu o zaresc din intamplare prin imprejurime. Mi-ar fi parut rau pentru toate lucrurile pe care i le-as fi putut spune. Mi-ar fi fost mila de biata fiinta cu creier de furnica. Nu te astepti ca astfel de comentarii sa vina de la un om caruia i-ai incredintat cele mai ascunse secrete, un care pana nu de mult ar fi facut orice ca sa te convinga ca este acolo pentru tine. Nu poti astepta ca un astfel de om sa roasteasca astfel de jigniri la adresa ta. Ti se pare pur si simplu imposibil. Dar uita-te putin in jur. Fara sa vrei vei afla ca pana si cele mai dragi persoane tradeaza. Poate nici nu a fost vreodata "prietena" mea. Pana la urma este o diferenta intre amic si prieten. Sa fi prieten implica lucruri mult mai complexe, implica timp si rabdare. Din lipsa informatiilor etichetam anumite persoane ca fiind "prietenii" nostri cand de fapt nu le putem numi decat "cunostinte". Dar pana la urma si "cunostintele" te pot distruge. Pentru ca si cunostintele ne stiu punctele slabe, din pacate.

Imi pare rau

Da! Imi cer scuze. Imi pare rau pentru toate greselile pe care le-am facut. Imi pare rau pentru toate lucrurile care nu aveau ce cauta intre noi. Imi pare rau pentru ca m-am lasat convinsa sa incerc teoriile altora. Imi pare rau pentru melodrame, imi pare rau pentru momentele cand am crezut ca nu conteaza. Imi pare rau ca nu am incercat mai mult. Imi pare rau ca nu am stiut ce sa spun in momentele alea. Imi pare rau ca te-am dezamagit. Imi pare rau ca am ajuns sa trebuiasca sa te uit. Imi pare rau pentru tot. Dar mai conteaza? Poate ca as mai fi avut atatea lucruri pentru care ar fi trebuit sa imi cer scuze dar momentan toate idelile mi se invart in cap intr-o ordine pe care nici ele nu o cunosc. Pana acum totul era clar. Imi parea rau ca te-am pierdut. Acum insa, parca sunt mult mai multe.Imi pare rau si pentru mine ca am plans. Imi pare rau pentru tot.

Iubire moarta?

A trecut timp. Se presupune ca ar fi trebuit sa trec peste? Poate ca ranile adanci nu se vindeca atat de usor. As fi vrut sa fie atat de simplu. A fost ceva sau a fost doar imaginatia mea? Ma iubea? Ultima conversatie. Da, ultima conversatie.. Aproape ca am memorat-o. La fel ca si pe celelalte. Dar ultima conversatie..Poate ca asta imi face mai mult rau. Ar trebui sa incetez, sa nu ma mai gandesc la asta. Dar lucrurile importante nu sunt uitate usor. De ce nu putem uita lucrurile asa de usor. Toate lucrurile pe care ni se spuneam, micile noastre lucruri.. Parca inca ma bantuie amintirea unui el perfect care era acolo langa mine. Fiecare masina care imi atrage atentia ma trimite cu gandul undeva departe, la un strain care mi-a sucit mintile. Si ce-as putea sa fac? Sa imi cer scuze? Probabil nici nu ar mai vorbi cu mine. Probabil nici nu mi-ar mai raspunde, sau daca ar face-o probabil am reincepe o cearta nterminabila. Si asta ar inrautati stuatia, nu? Mi-e dor. Dar ce mai poti face cand iubirea a murit? Iubirea moarta? Si daca iubirea nu e moarta inca? Ar trebui sa o lasam sa moara doar pentru ca orgoliul nu ne lasa sa lamurim si ce mai avem de lamurit? Dar ce mai avem de lamurit? Ne mai leaga iubirea aproape moarta si atat nu? Si poate dorinta mea de a mai incerca. 

Prieteni.

Uneori gasim iubirea de care avem nevoie in cele mai ciudate locruri. Chiar si la persoane pe care le cunoastem de multi ani dar nu am incercat niciodata sa privim dincolo de prietenie. Si poate gasim asta tocmai printr-o gluma ce pare inofensiva. Dar cum sa-i spui? Nici tu nu stii. Ai putea strica totul doar pentru o pasiune pe care ai descoperit-o de curand. Dar pana la urma nu mai e pasiune pentru ca 1 an nu e tocmai putin. Stai! Il placi de 1 an? Nu. Ai avut perioade si perioade. Si ce te-a apucat acum? Nu sti nici de ce, cum si cand. Pur si simplu ai avut acum curajul sa recunosti. Da, cu toate ca nu va vedeti foarte des si mai nou nu vorbiti prea des tie iti place de el. Si asta e. E unul din lucrurile pe care nu mai poti sa le ascunzi. Pentru ca sti ce? Pana acum te-ai ascuns de tine si de ce simteai pentru ca ti-a fost frica de ce s-ar putea intampla. Ti-a fost frica de ceilalti. Si ai tacut. Ai incercat cu altii uitand de acel el. 
Si totusi.  Gasesc in el lucruri pe care nu gaseam in celalalt el. Si poate asta e cel mai fascinant lucru. Poate tocmai asta e motivul pentru care inca mai incerc. Poate asta e doar un pansament pentru orgoliul meu. Lucrul care imi spune ca am trecut peste, am gasit ceva mai bun. Dar de unde stiu ca asta e ceva mai bun? De unde stiu ca este pentru mine? Nu ma pot baza pe intuitie pentru ca, atunci cand vine vorba de el nimic nu e sigur. Nu pot vorbi cu el pentru ca nu ma pricep la subtilitati si si-ar da seama. Ma cunoaste prea bine. Nu-mi ramane decat sa continui jocul asta prostesc in care ne ascundem sentimentele creand o posibila relatie. Nu-mi ramane decat sa sper ca va recunoaste el primul. 

Festivalul luminii

O seara linistita. Vantul sufla usor un aer rece ce impietreste atmosfera. Parcul central se transformase intr-un loc de plin de lumina. Un el si o ea se plimbau pe aleile parcului tinadu-se de mana. Se lasau ghidati de lampioanele ce le indicau drumul. Era intuneric. Pentru acest eveniment luminile din parc fusesera stinse. Se zareau numai miile de lumanarele care imprejmuiau aleile reci si sufletele calde ale indragostitilor care calcau atent pe asfaltul ud.  Plouase. Poate de aceea era si asa frig. Intr-un colt al parcului, cercetasii care se ocupasera de organizare cantau. Si oamenii singuri cantau. Si cuplurile cantau. Vocile lor inghetate rasunau in tot parcul. Din cand in cand cate o lumina strabatea cerul. Erau lampioanele lansate de iubirea celor prezenti. Lampioane pe care cuplurile le aprindeau si le lasau in bataia vantului, si lampioanele zburau purtate de rafale reci pentru a raspandi iubirea calda. Si ei erau acolo. Se impacasera. Trecusera peste cearta teribila pe care o avusesera cu o seara inainte cand ea plecase trantind usa dormitorului conjugal. Trecusera peste. Nu se mai plimbau pentru ca ei, ca de obicei, i se facuse frig. Stateau tacuti pe o banca, imbratisati, privind stelele. Adierile reci atingeau trupul firav al fetei facandu-l sa tresara. De fiecare data, baiatul o privea atent strangand-o parca si mai tare in brate. Ar fi vrut sa ii dea toata caldura lui pentru ca, incapatanata fiind, nu vroia sa plece. Ar fi vrut doar sa ramana pe banca aceea cu el, sa inghete si sa ramana acolo ca dovada a iubirii pe care o tinea ascunsa in adancul sufletului.Dar era totusi prea frig. Si acum chiar vroia sa mearga acasa. Acasa cu el. 

Motiv

Se spune ca totul se intampla cu un motiv. Atunci, de ce ne este dat sa simtim singuratatea? De ce ne este dat sa intalnim persoane care nu se vor uita niciodata la noi? De ce ne este dat sa speram ca macar 1 mic locuitor al planetei ne va observa si va dori sa ne observe in fiecare zi din acel moment? Nu e usor sa simti respingerea. Sa te uiti in ochii persoanelor care trec pe langa tine si sa te simti de parca le esti inferioara. Si asta doar pentru ca, undeva, candva, cineva ti-a distrus increderea in sine. Si acum ai ajuns sa nu mai crezi ca orice ai face, tu vei ramane tot persoana invizibila. De ce ne este dat sa simtim singuratatea? De ce ne este dat sa ii vedem pe cei din jur fericiti, iubind, traind clipele frumoase alaturi de ceilalti? Care este motivul?  Poate ca ne este dat sa simtim asta doar pentru ca atunci cand vom gasi persoana care sa ne aprecieze, atunci sa traim momentele acelea mai intens decat o face oricare alta persoana care a primit orice a vrut pana in prezent. Poate undeva, intr-o zi, pe o strada laturalnica sau intr-un parc aglomerat vom gasi persoana care sa ne alunge singuratatea. Toate se intampla cu un motiv..

Dupa punct

-Ce cred eu? Ce cred eu este ca, in ciuda tuturor vorbelor spuse, perioada care s-a incheiat nu a fost si nu va fi niciodata rea. Am cunoscut un om de treaba, mi-am legat viata de el pentru o perioada si atat. Ne este dat sa cunoastem atatea persoane care sa ne treaca prin viata, dar nu de multe ori cunoastem persoane de genul. Cu toate ca a ales sa ma eticheteze prematur eu nu pot spune nimic rau despre el. Nu mi se pare firesc. 
-Si totusi, suferi. De ce?
-Nu sufar. Imi pare doar rau. Aleg sa cred ca poate asa este mai bine. 
-Iti pare rau pentru ca a ales sa puna punct?
-Din cate stiu eu, punctul este un semn de ortografie care incheie ceva. Dupa punct, mereu urmeaza altceva. Poate chiar ceva mai bun. De multe ori, punctele ne fac sa continuam pentru a afla ce ne va aduce urmatorul. Punctul desparte de cele mai multe ori un lucru ce ne pregateste pentru viitor de ce ne asteapta acolo, ne invata cum sa ne ridicam atunci cand cadem si peste ce cuvinte sa trecem. 
-Ana, oricat ai incerca sa negi asta, nu ti-a trecut. Persoanele care te cunosc realizeaza asta. Si stiu ca orice ti-as spune nu ar ajuta. Orice as spune, durerea tot acolo este. 
-Este timpul sa trec peste. Dupa puncte, sau dupa puncte atat de hotarate, nu mai exista decat alt inceput. 
-"Covrigel" este noul tau inceput?
-Nu. Probabil nici nu ar mai vrea sa incerce. Nu cred ca a trecut inca peste partea in care altul ii ia locul. Ar fi vrut sa se chinuie mai mult, dar atunci nu a avut timp. Si eu am fost prea fraiera si nici nu am observat ca incerca sa se apropie de mine. 
-Ai de gand sa vorbesti cu el? Sa incerci? 
-Poate. Trebuie sa gasesc un mod de a incepe. 
-Si restul?
-Care rest?
-Ai renuntat la multi in ultima perioada doar pentru un el. Nu crezi ca ai putea sa o iei de la capat cu unul din ei?
-Nu stiu. Tot ce stiu e ca trebuie sa incep un nou capitol.
-Dupa punct mereu urmeaza ceva nou, nu? 

Tuna

Tuna. De cateva ore stau intinsa, privind tavanul. Mi-am promis ca o sa trec peste fara sa mai sufar, dar orice as face ajung tot la el. Si mi-am promis ca nu o sa mai scriu nimic despre el pentru ca imi fac mai mult rau, dar ma gandeam, cum pot ajunge doi oameni care teoretic s-au iubit sa isi rezolve ultimele probleme prin niste postari pe un blog? Cum pot doi oameni care sustin ca se iubesc sau macar ca s-au iubit nici sa nu mai vorbeasca, sa incerce sa rezolve tot ce mai e de rezolvat? Si pana la urma, ce am mai putea sa ne spunem? Ne-am certa iarasi pentru ca unul din noi incearca, iar celalalt nu mai vrea. Unul dintre noi nu mai vrea si asta e tot. Punem punct, fara alte explicatii. Calcam peste toate ranile pe care ni le-a lasat toata povestea si incercam sa trecem peste. Dar nici ranile nu se vindeca asa usor. Si fiecare gand care ajunge la celalalt adanceste rana. Oamenii ofera sanse atata timp cat inca mai spera la ceva mai bun. Tuna.. Parca nu a mai plouat de mult asa..Si chiar azi s-a gandit natura sa faca atmosfera si mai trista. Chiar azi. Tuna si fulgera.

Despartiri.

Oamenii se intalnesc, se plac si cateodata ajung sa se iubeasca. Dar despartiri exista peste tot. Atunci cand ceva nu mai merge, oamenii isi curma suferinta si se despart. Fiecare in felul sau. Dar pana la urma nu despartirea este cea mai dureroasa ci felul in care este facuta ea. Felul in care persoana pe care o iubeai alege sa iti spuna ca renunta la tine. Ala este lucrul care doare cel mai tare. Se spune ca prima zi este cea mai grea, indiferent de ce vorbim. Prima zi cand simti ca nimic nu mai are sens, cand te invinovatesti pentru fiecare mic lucru  care consideri ca ar fi putut sa-l faca sa ia decizia. Dar realizezi apoi ca si daca nu ai fi facut-o acum, ar fi gasit altceva. Si atunci, desi simti ca totul se prabueste si ca ai nevoie sa plangi, alegi sa inghiti in sec, sa taci si sa afisezi in fata tuturor un zambet fals. De ce sa-i lasi pe toti sa afle? Dar nimic nu e usor in viata asta. Te trezesti strans in brate de o persoana care iti spune ca totul va fi bine, ca asta a fost doar o greseala si ca e acolo ca sa te ajute sa treci peste. Si atunci, abea atunci realizezi cat de tare imi doresti sa plangi. Sa plangi si sa lasi toata tristetea asta sa plece. Si plangi. Plangi in fata tuturor, silentios promitandu-ti ca asta e ultima data cand mai faci asa ceva pentru aceeasi persoana. Incerci sa te convingi ca totul s-a terminat si ca nu mai are niciun rost sa mai speri. Si totusi, de unde stiu toti ce s-a intamplat? Oamenii care te iubesc simt, asta e singura explicatie. Oamenii care te iubesc te lasa sa plangi si iti sunt alaturi. Abea atunci iti dai seama cine te iubeste. 

Oameni

Cunoastem oameni care doresc sa ramana in viata noastra. Sau cel putin asa credem noi. Ii lasam sa ne cunoasca, sa ne fie alaturi, prezenta lor sa devina obligatorie. Si tocmai pentru ca devenim vulnerabili, ei ne ataca. Cu riscul de a-l copia, da, aveam nevoie de cineva. Aveam nevoie de o persoana simpla, sincera, care sa ma accepte asa cum sunt. O persoana care sa priveasca dincolo de aparente. Aveam nevoie de o persoana care sa simplifice tot, sa fie acolo, sa ma ajute sa ma ridic. Dar nu tot timpul gasim exact ceea ce cautam. Am gasit persoana care, dupa ce aveam sa cred ca este exact ceea ce aveam nevoie, mi-a aratat adevarul. Atunci cand ma asteptam cel mai putin, am descoperit si lucrurile pe care nu as fi vrut sa le descopar vreodata, Pentru ca au stricat toata magia. Mi-a demonstrat ca am gresit cand am ales sa ma atasez de strainul binevoitor. Am sa-i raman recunoscatoare pentru ce am invatat si pentru toate greselile pe care le-am facut de dragul lui. Dar, dim greseli invatam. 

Furtuna

M-am trezit confuza. Ploua. Furtuna de afara semana perfect cu ce simteam. O furtuna de ganduri. Natura era deacord cu mine. Pentru un moment as fi vrut sa cred ca totul a fost un vis si ca acum, cand a venit dimineata, visul a disparut. Am realizat imediat ca nu mai are rost sa fac situatia asta si mai grea pentru mine. O luna. Se pare ca, in ciuda celor spuse de oameni, o luna conteaza foarte putin. Nu poti ajunge sa cunosti o persoana intr-un timp atat de scurt. Ajungem sa cunoastem doar exteriorul, incercand sa lasam ce se afla in interior pe baza intuitiei pentru ca suntem atrasi de ambalaj. Dar pana la urma, interiorul conteaza nu? Si am facut si eu greseala sa ma las dusa se nad doar pentru ca exteriorul, sau modul in care era prezentat acesta parea a fi exact ceea ce imi trebuia. Si acest lucru aproape m-a distrus. Nu as putea sa spun alte lucruri despre el, nici macar sa il jignesc in vreun fel pentru ca oamenii nu jignesc persoanele pe care le iubesc. Prefer doar sa il pastrez in amintire ca "primul care m-a distrus". Aparentele inseala.

Discutie.

-Esti sigura de alegerea asta?
-Nu. Da. Nu stiu! Unele alegeri nu par a fi cele mai bune, nu?
-Ti-e greu?
-Poate doar cateodata.
-De ce faci asta?
-Pentru ca il iubesc.
-Cum poti iubi o persoana pe care nici macar nu o cunosti?
-N-ai intelege.
-Explica-mi. Te rog, fa-ma sa inteleg. Sunt aici pentru tine, dar trebuie sa ma faci sa inteleg.
-Nu stiu cum sa iti explic. Inchipuieste-ti cum e sa cunosti o persoana pe care iti pare ca deja o cunosti de mult timp. O persoana care te face sa te iubesti pe tine mai intai. O persoana pe care ai vrea sa o pastrezi cat mai mult langa tine. O persoana care iti face atat bine. O persoana de care te atasezi fara sa vrei, care te face sa tanjesti dupa atentie. O persoana pe care esti pregatita sa o accepti cu toate plusurile si minusurile atata timp cat va incerca sa te pastreze. 
-Asta exista doar in filme, sti?
-Si daca nu? Daca el este persoana mea? 
-Tu nu-ntelegi? Chestia asta te va distruge.In momentul asta, simti ca ai putea sa renunti la el?
-Nu. Am incercat, dar pur si simplu nu pot.
-Si daca el va renunta? 
-Eu inca sper ca nu va renunta, intelegi? Ma trezesc in fiecare dimineata si realizez ca singura mea dorinta este ca el sa mai ramana inca o zi cu mine. Imi doresc in fiecare dimineata sa nu se razgandeasca chiar atunci si sa renunte. 
-Uita-te la tine! 
-Ma uit si nici eu nu stiu ce vad. Poate ca asta nu e greseala. O greseala ar fi sa il pierd. Te rog spune-mi ca asa e. Taci.. De ce ai ales sa imi spui toate astea?
-Pentru ca te vad cum suferi in momentele in care ti se pare distant. Pentru ca vad cum te framanti atunci cand se supara. Pentru ca te-am vazut plangand acum putin timp pentru el. 
-Si probabil ma vei mai vedea. Pentru ca il iubesc. Si se pare ca nu e bine.. 

Greseli.

Facem greseli. Greseli ce ne pot costa totul. Dar suntem oameni, nu? Pe noi nu ne invata nimeni cum sa evitam asta. De mici ni se spune ca a gresi este un mod de a invata. Si ce se intampla daca unele greseli ne fac sa pierdem tot.Lucruri spuse fara a fi gandite, actiuni despre care preferi sa vorbesti tu primul. Lucruri ce distrug tot ce avem. Si daca noi nu suntem singurii care gresim? De multe ori tindem sa ne invinovatim numai pentru ca, pe moment, consideram ca greseala noastra e tot ce conteaza. Dar daca ceilalti incearca sa gaseasca o greseala pentru care ar putea sa ne indeparteze? Oamenii au tot felul de idei, iar cand doresc ceva gasesc orice mod de a duce la capat dorinta. Deci, daca oamenii incearca sa ne indeparteze folosindu-se de greselile noastre minore?

Undeva pe-o plaja goala

E devreme. Plaja e goala. De fapt, e atat de de vreme incat nici pescarusii nu s-au trezit inca. Nici soarele nu a rasarit. Numai ei sunt treji. Un el si o ea ce asteapta rasaritul. Baiatul vorbeste. Ochii fetei par atat de obositi, dar zambeste. Zambetul acela copilaresc si ochii cu care priveste marea parca ii mai sterg din oboseala. Sopteste din cand in cand raspunsuri pe care numai el le intelege. Bratele lui o tin strans de mijloc. Sta lipita de el si asculta. Desi e cu spatele, ii simte fiecare suspin. Ar fi vrut sa mai doarma dar soarele nu rasare decat dimineata devreme. Dintr-o data baiatul tace. Ii saruta sfios obrazul rece si inchide ochii. Acum sunt numai ei si ea, ea e numai al lui. Viseaza? Intr-un tarziu realizeaza ca fata tremura. Probabil i s-a facut frig. Ii da drumul si se ridica. Isi scoate jacheta, se apleaca si o depunde usor pe umerii fetei. Se aseaza la loc in spatele ei cuprinzand-o din nou in brate. Ea, privind picioarele ce tocmai se asezasera la loc imprejmuindu-i corpul sopteste:
-Multumesc. Nu ti-e frig?
-Voi fi bine. Ti-e chiar atat de frig? Vino aici. 
O strange si mai tare in brate incercand sa o incalzeasca. Fata pare vrajita de imaginea marii. Cu o miscare nesigura baiatul ii cuprinde parul cu mainile dezgolindu-i gatul. Priveste indelung o mica pata rosie de pe gatul ei. O mica vanataie pe care i-o lasase chiar el. Era o "hickey" asa cum le numea ea.  Saruta usor pata rosie, de parca dorea sa-si ceara scuze. Fata tresari ca trezita dintr-un vis. Zambi. Soarele incepea sa rasara. Lumina suav fetele celor doi indragostiti. Acestia priveau tacuti. Dintr-o data, fata se smuci. Sari in picioare si alrga spre mare. El ramase buimac, privind-o nedumerit. Era ca un copil ce tocmai descoperise o jucarie noua. Se ridica si el incet, inaintand catre ea. Fata ii sari in brate. Fara sa-si dea seama, se trezira intinsi pe nisip. Se pare ca el cedase sub greutatea fetei care acum radea. Era atat de fermecatoare. Ca un adolescent ce primeste primul sarut isi lipi timida buzele de ale lui lasandu-se moale. Era un sarut atat de sincer. Erau doar ei si marea. Undeva pe-o plaja goala. Doar ei. 

Norii.

Stateam intinsa pe iarba in parcul acela privind norii.Bucatile pufoase inaintau repede pe cerul albastru, de parac se grabeau undeva. Poate veneau la tine. Si soarele parca zambea atunci. Oare daca le-as fi spus norilor o poveste ar fi ajuns sa ti-o sopteasca si tie intr-o noapte linistita? Ar fi putat soaptele atata drum doar ca sa te faca sa te simti mai aproape? Ar fi purtat greutatea gandurilor mele pana la tine? Cum ar fi ca fiecare om sa-i spuna unui norisor povestea lui pentru a o trimite mai departe altora? Atunci, abea atunci, am putea sa ne numim nebuni. Am fi toti niste nebuni care vorbesc cu nori. Si atunci cand ar ploua, ar ploua cu "te iubesc"-uri rostite-n graba si cuvinte spuse cu dor. Asa ar afla toata lumea povestea noastra si poate si a altora. 

Viitor.

Pentru ce ne facem planuri de viitor? Cred ca fiecare s-a gandit macar 1 data in viata la viitor si si-a imaginat cum va fi. Eu cel putin stiu ca o sa am o nunta maaaare, in stil american. Oamenii o sa stea frumos asezati pe niste scaune care o sa creeze o alee pana la altar. Viitorul meu sot va astepta acolo emotionat, in timp ce eu voi pasi alaturi de tatal meu impleticindu-ma in rochia lunga. Se vor depune juraminte si se vor tine discursuri emotionante. Nunta mea o sa fie cea mai frumoasa nunta. Pentru ca va fi a mea. Apoi, imi voi incepe viata alaturi de noul meu sot, care va avea o viata grea langa un copil ca mine. Vor veni si bebelusii la un moment dat si toata familia va fi fericita. Ne facem planuri de viitor. Dar de ce? Poate doar pentru ca ne grabim sa crestem. Cine ne-a invatat pe noi sa facem asta? Si de ce? De ce sa ne grabim sa facem viitorul prezent? Incercam de multe ori sa facem timpul sa zboare mai repede doar pentru ca vrem sa vedem ce ne rezerva viitorul. Eu mi-am facut planurile. Si timpul pare atat de lung pana in viitor. Cum sa astepti atat?!

Ne insusim

Astazi am terminat de citit cartea "Panza de paianjen" de Cella Seghi. Ma simt atat de pustiita acum, dupa ce am incheiat si ultimul rand. Atatea coincidente si un Alex la fel de nehotarat ca al meu. Alex al meu? Nu al meu. Sau poate..  Avem tendinta sa ne insusim toate lucrurile pe care incepem sa le iubim. Iar dupa ce ni le insusim, orice lucru care seama cu ce-i al nostru devine un termen de comparatie. Gasim asemanari si deosebiri incercand sa ne convingem pe noi insine ca ce-i al nostru e mai bun. Mi te-am insusit. Sti? Nu stiu cum sau de ce, dar ai ajuns sa fi "Alex al meu". Te regasesc in orice Alex care imi apare in cale si totodata iti gasesc atatea lucruri care te fac diferit. Si crede-ma, nu sunt putini care-ti poarta numele pe lumea asta.De-atatea ori pe zi imi vine-n minte numele tau. Si parca in toata galagia care ma inconjoara rasuna numai el. De ce ne insusim lucruri?

Distanta?

Distanta.. Auzim de multe ori vorbindu-se despre asta. De cele mai multe ori oamenii vorbesc cu tristete despre ea. Dar de ce? Ce e distanta? Multi ar spune ca e lucrul care separa oameni, care le naruie visele. Dar pentru noi, visatorii, ce e de fapt distanta? Pentru noi, e nimic. Pentru noi, distanta este nimicul care ne face sa visam, este nimicul ce ne defineste. Distanta este cea care ne da motive sa speram ca intr-o zi, cand ea se va miscora vom ajunge exact langa lucrurile pe care ni le dorim. Si tot ea ne face de multe ori sa ne gandim la lucrurile pe care ni le dorim cu adevarat. Ne face sa ne gandim "Ce vreau cu adevarat?" Si-apoi ne face sa realizam "Da, as vrea sa fie aici. As vrea sa pot sa-l simt aproape. As vrea sa pot sa il ating macar pentru putin. As vrea.. As avea nevoie de un singur sarut, o singura imbratisare. As vrea.." Da.. Asa e. Distanta ne poate distruge si pe noi, visatorii. Ne face sa credem ca nu mai putem, ne darama. Dar sti ce? Se spune ca oamenii visatori iubesc mai mult. Si iubirea ne face sa ne straduim, sa asteptam si sa speram.Suntem atat de copilarosi incat uitam de orice lucru ce ne aduce nefericirea. Chiar si de distanta. Inchidem pentru un moment ochii si respiram adanc. Si pe noi ne doare inima, dar ascundem asta in spatele tuturor momentelor in care respiram adanc. Inchideti ochii.. Inspirati. Vedeti? E chiar acolo, langa voi.  Si pe mine ma distruge distanta asta.. 

Oamenii ne surprind

Oamenii ne surprind. Dupa ce ne dau toate motivele sa-i uitam, incearca sa se apropie. Atunci cand ne lasa fara nicio speranta se intorc binevoitori, incercand sa mai incerce inca o data, sa repare ce a fost stricat. Deci da, oamenii sunt surprinzatori. Sa mai incercam.. Dar de ce incearca oamenii? Pentru ce se straduiesc atat sa repare ce au stricat? Probabil nici ei nu stiu. Poate din instinct. Sau poate din prea multa dragoste. O explicatie simpla, Incercam sa reparam ce a fost stricat pentru ca iubim prea mult. Si oamenii lupta pentru ce iubesc. Asa suntem noi construiti. Dar ce e dragostea, in fond?  Cine ne poate da o definitie completa? Probabil nimeni. Vezi? Asta tot de oameni a fost inventata. Iubirea si in fond viata sunt 2 lucruri simple. Numai noi incercam sa le complicam. Si totusi, a doua sansa schimba de cele mai multe ori totul, nu? Oamenii ne surprind. Deciziile pe care le iau ei ne surprind. 

S-a dus

Mi-e dor. Imi e atat de greu sa ma gandesc ca tie, in lumea ta probabil nici macar nu-ti mai pasa, ai uitat.. Mi-e atat de greu sa ma gandesc ca nu mai esti al meu. Astept in zadar un mesaj, un mail. Astept in zadar sa imi spui ca poate asta nu a fost alegerea cea mai buna. Astept in zadar pentru ca stiu ca asta nu se va intampla. Mesajele de la tine nu vor mai veni. Mi-e atat de greu sa stiu ca trebuie sa ma asez in pat si sa ma gandesc la orice altceva, numai sa nu imi mai amintesc de tine si de tot ce a fost. Sunt un om care asteapta. Dar ce mai asteapta? E greu sa renunti la ceva care parea sa fie un lucru atat de bun. Am crezut in imposibil si se pare ca realitatea mi-a dat o palma atunci cand ma asteptam cel mai putin. As vrea macar sa nu mai tin la tine. Sau sa nu fi tinut vreodata. Asta ar fi facut lucrurile mult mai usoare. Dar intre timp, continui sa stau cu telefonul in mana. Si stau degeaba. Mi-au ramas doar amintirile. Si poate nici alea. Si poate ai dreptate, mai bine sa suferi acum decat de 1000 de ori. S-a dus.. Si eu incerc sa trec peste. Incerc.

(Poate ca nu vei mai citi posturile mele. Si chiar daca le vei citi, vei spune ca am inebunit. Mai sti toate acele motive pentru care puteai rade de mine? Si asta e unul din ele.)

Alex.

Spuneai de multe ori ca ar trebui sa pun si numele tau aici, in sertarul cu amintiri. Acum, cand poate nici nu mai conteaza am hotarat sa te trec si pe tine in revista. Iar asta, postarea asta e numai pentru tine. Te-am adaugat si pe tine aici, printre alte vise spulberate. Ai stiut mereu ca pana si numele tau era una din slabiciunile mele. Iubeam si voi iubi in continoare numele "Alex" desi si asta este unul din lucrurile pe care nu pot si nu voi putea sa mi se explic vreodata. Si am ajuns in final sa iubesc si numele "Dani" si "Sophie" si nu cred ca voi renunta prea curand la ele. Nu stiu de ce, dar in momentul asta imi doresc sa nu gasesti niciodata asta, poate doar pentru ca mi-e frica de parerea pe care o sa ti-o faci. Ai fost un vis, visul meu. Si daac pe moment mi-a parut rau ca m-ai trezit la realitate, realizez acum ca poate asa e mai bine. Dar merita sa visezi? Merita oare sa speri? Pana si cele mai marete vise se naruie la contactul cu realitatea. Dar de ce sa mai traiesti daca nu visezi? Visele ne metin in viata pentru ca ne dau cate un motiv bun pentru a incerca, pentru a continua. As vrea sa nu ma judeci pentru asta si mi-as dori sa incerci sa intelegi. Cuvintele spuse altora pot sa doara mai mult decat cele spuse in fata. O sa-mi trebuiasca ceva timp sa imi revin, dar sunt iaci. Si voi fi mereu aici. M-ai invatat sa iubesc. M-ai invatat ca merita sa urmezi chiar si visele care ti se par absolut imposibile. Si pentru ca m-ai invatat asta ca pe un copil care abea incepe sa mearga, vei ramane mereu in mintea mea. 

Ai suferit?

Ai suferit? Macar putin?
Nu am putut sa dorm deloc. Mi-am petrecut noaptea plangand. Da, am plans! La inceput, am plans pentru ca m-a durut prea tare si eu, de fapt copilul din mine, nu a mai putut suporta. Apoi treptat, dupa ce m-am invinovatit si mi-am asumat 1000 de lucruri, am inceput sa nu mai simt nimic. Priveam in gol peretii si plangeam, desi nu imi mai trecea nimic prin cap. Nici nu mai stiam de ce plang desi lacrimi reci mi se scurgeau alene pe obraji. As fi vrut sa ma opresc cumva, sau macar sa adorm si sa nu mai simt gustul sarat care ma trezea la realitate cand una din picaturile reci imi atingea buzele, facandu-si loc. dar nu am reusit. Micul meu locuitor al planetei. Imi amintesc ca mi-au venit candva in minte franturi din discutiile noastre. Desi incepusera sa ma lase rece, alte lacrimi mari imi tulburau rece. Atunci am realizat ca incerc sa neg. De ce? Nici eu nu stiu. Pentru ca mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu ideea. Micul meu locuitor al planetei, nu mai era al meu. Si nici Dani si Sophie nu mai erau ai mei. Erau undeva departe, intr-o amintire a adolescentei care ma va distruge cate putin de fiecare data cand se va intoarce. Eu sunt aici, intelegi? Poate ca asta nu a mers, dar eu sunt aici pentru tine. Iti pot fi prietena, daca ma lasi. Da, voi suferi. Dar as prefera sa nu ma indepartez si mai tare de tine. Eu sunt aici, "pisicel". Sunt inca aici. Nu plec nicaieri. Si chiar daca nu cred ca vei citi vreodata asta, prefer sa adaug si aceste cuvinte la sertarul cu amintiri. Am sa-mi revin. Cateva persoane care cred in mine si o noapte de plans o sa ma oblige sa trec peste. Inchei acum inainte sa incep iar sa plang, asa cum obisnuiam:
"Inchei acum, inainte de a te plictisi cu detalii neimportante. Cu drag, un mic locuitor al planetei. Ai grija de tine, puiule."

(Nu stiu de ce, dar am considerat ca asta este finalul potrivit. De dragul vremurilor bune. Candva o sa-mi amintesc cu drag de tine. Te iubesc.)