E doar fictiune.

Era o seara de vara si cum stateam pe banca alba, in parcul cu felinare, cu capul in poala lui, puteam sa vad cerul, printre crengile copacilor. Era senin. El imi citea din romanul acela despre fata bolonava de cancer care se indragosteste de un Augustus perfect... si atunci am realizat ca as putea sa-i ascult vocea la nesfarsit, pentru ca imi dadea o liniste... pe care n-o mai simtisem de cand eram mica.I-am atins tampla, obrazul, buzele, ramase impietrite, stand insa in fata mea ca dovada vie a tuturor vorbelor spuse vreodata... Si le-am tradat tacerea cu un sarut inecat in nebunia disperarii de a ramane intre timpuri... Gurile se sfasiau lacome, trupurile se striveau imbratisate, in dorinta absurda de a contopi cele doua franturi de timp, pentru a nu frange iluzia acelei clipe….

 Lucrurile nu s-au intamplat asa. E fictiune.Era doar un vis, un vis ce s’a sfarsit brusc odata ce alarma ceasului desteptator a inceput sa sune.Un vis! Un vis stupid! Si ce cauta acest vis stupid la mine in cap?! Stiu ca asta nu se va intampla niciodata si eu continui sa am vise dinastea fara sens…

In realitate...Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat... Dar era acolo. Fusese acolo intreaga noapte tinut legat cu lanturile unei vinovatii grele. Fusese legat de mine si de intamplarea mea in seara precedenta iar vinovatia il tinuse acolo toata noaptea. Dar oare doar vinovatia?