Mi se intampla deseori sa fiu invatata de senzatia unui gol, de prezenta unei forme, ca nu mai poate fi modelata, dar care inca mai astepata sa fie umpluta cu ceva. E, fara indoiala, vorba de ceva dens, toxic, asemenea mercurului. Nu atat de argintiu, in schimb. Si astept. Astept sa apara undeva. Ca un raspuns la o intrebare pe care nu am curajul sa o pun, vreodata. Ca o poaie pe care nu o strigi, dar la a carei revarsari, visezi, in fiecare secunda. Cand alerg prin desertul asta absurt mi se intampla deseori sa ma trezesc cantand, asa, ca o proasta, poezii pe care nu le-am citit pe niciun zid. Si ma adorm pe strazi care dus spre un nicaieri efemer, bucurandu-ma ca, in cele din urma, in cele doua edificii ale creierului meu, se joaca o piesa geniala. Cu tot elanul pe care mi l-am luat, cu tot spiritul meu egocentric, nu imi doresc nimic mai mult decat aici si acum. E o aroma vie, ce se emana in raze de lumina, din busola ce a uitat unde e Nordul Magnetic. Uite! Ca si astazi, in pofida oricaror incercari, ma zbat sa vad dincolo de inruneric. Nu ca as cauta lumina, vreau doar un intuneric si mai frenetic. Unul care sa ma izbeasca cu tampla de adevar. Altminterim foarte tandru. Si in intunericul absolut mereu va straluci o realitate complicata, care te va atrage mereu mai mult decat un intuneric plin de adevaruri. O realitate plina de minciuni si incertitudini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu