O realitate complicata

Mi se intampla deseori sa fiu invatata de senzatia unui gol, de prezenta unei forme, ca nu mai poate fi modelata, dar care inca mai astepata sa fie umpluta cu ceva. E, fara indoiala, vorba de ceva dens, toxic, asemenea mercurului. Nu atat de argintiu, in schimb. Si astept. Astept sa apara undeva. Ca un raspuns la o intrebare pe care nu am curajul sa o pun, vreodata. Ca o poaie pe care nu o strigi, dar la a carei revarsari, visezi, in fiecare secunda. Cand alerg prin desertul asta absurt mi se intampla deseori sa ma trezesc cantand, asa, ca o proasta, poezii pe care nu le-am citit pe niciun zid. Si ma adorm pe strazi care dus spre un nicaieri efemer, bucurandu-ma ca, in cele din urma, in cele doua edificii ale creierului meu, se joaca o piesa geniala. Cu tot elanul pe care mi l-am luat, cu tot spiritul meu egocentric, nu imi doresc nimic mai mult decat aici si acum. E o aroma vie, ce se emana in raze de lumina, din busola ce a uitat unde e Nordul Magnetic. Uite! Ca si astazi, in pofida oricaror incercari, ma zbat sa vad dincolo de inruneric. Nu ca as cauta lumina, vreau doar un intuneric si mai frenetic. Unul care sa ma izbeasca cu tampla de adevar. Altminterim foarte tandru. Si in intunericul absolut mereu va straluci o realitate complicata, care te va atrage mereu mai mult decat un intuneric plin de adevaruri. O realitate plina de minciuni si incertitudini.

Povestea

Poate daca n-ar fi fost excursia aceea, daca nu m-ar fi intrebat pe coridorul liceului daca voi merge, daca n-ar fi fost atat de vesel, daca nu m-as fi asezat in fata lui, daca nu i-ar fi fost rau colegei mele, ca el sa-i cedeze locul lui de la geam, daca nu as fi vrut sa dorm pe umarul lui, daca n-ar fi tremurat insesizabil mangaind-mi mana...Daca n-ar fi fost toate diminetile in care ne salutam pe balconul camerei de hotel. Daca nu ar fi fost acea dupamiaza cand ne spalam pe dinti unul pe celalalt printre hohotele isterice de ras. Si daca nu ar fi fost toate momentele in care ma facea sa ma simt eu.. Daca nu m-ar fi impresionat tot ce-am simtit ca poate vibra... Daca nu i-as fi trimis mesajul acela, daca nu m-ar fi cautat, daca nu mi-ar fi dat desenul, daca nu ar fi fost concertul, daca nu ar mai fi venit Oktoberfest-ul...Si daca nu as fi crezut ca incearca sa se apropie de mine...Poate atunci nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat... Si acum nu as mai fi stat sa adun fir cu fir amintirile. Si acum nu as fi stat sa analizez toate posibilitatile. Si el nu ar mai fi avut ocazia sa conteze atat. Dar toate acestea s-au intamplat si marea ne pastreaza povestea. Sau cel putin povestea mea, caci el nici nu stia ca eu si el a devenit o poveste, o poveste pe care marea o va sopti vara viitoare nui copil ce-si contruieste castelul prea aproape de apa. Caci mare stie. Si intelege durerile mele. Si povestea noastra..

E doar fictiune.

Era o seara de vara si cum stateam pe banca alba, in parcul cu felinare, cu capul in poala lui, puteam sa vad cerul, printre crengile copacilor. Era senin. El imi citea din romanul acela despre fata bolonava de cancer care se indragosteste de un Augustus perfect... si atunci am realizat ca as putea sa-i ascult vocea la nesfarsit, pentru ca imi dadea o liniste... pe care n-o mai simtisem de cand eram mica.I-am atins tampla, obrazul, buzele, ramase impietrite, stand insa in fata mea ca dovada vie a tuturor vorbelor spuse vreodata... Si le-am tradat tacerea cu un sarut inecat in nebunia disperarii de a ramane intre timpuri... Gurile se sfasiau lacome, trupurile se striveau imbratisate, in dorinta absurda de a contopi cele doua franturi de timp, pentru a nu frange iluzia acelei clipe….

 Lucrurile nu s-au intamplat asa. E fictiune.Era doar un vis, un vis ce s’a sfarsit brusc odata ce alarma ceasului desteptator a inceput sa sune.Un vis! Un vis stupid! Si ce cauta acest vis stupid la mine in cap?! Stiu ca asta nu se va intampla niciodata si eu continui sa am vise dinastea fara sens…

In realitate...Cand s-au ivit zorii, era prezent. Era timpul real. Era intreaga lume care isi relua cursul, intregul timp care nu se oprise si nu se intorsese din cauza unei singure nopti. Am deschis ochii si el ma privea cu aceeasi tacere de complicitate, cu aceeasi durere straverzie a vinovatiei mele si cu acelasi sentiment negat... Dar era acolo. Fusese acolo intreaga noapte tinut legat cu lanturile unei vinovatii grele. Fusese legat de mine si de intamplarea mea in seara precedenta iar vinovatia il tinuse acolo toata noaptea. Dar oare doar vinovatia?