Sunt aici.

Sunt aici si sunt pe punctul de a-mi deschide din nou sufletul in fata ta. Mi-e teama, drept sa-ti spun. De ce? m-ai intreba probabil mirat de cuvintele pe care probabil le citesti acum. Pentru ca mi-e teama. Istoriile se pot repeta. Ce ar putea impiedica trecutul sa se impotriveasca din nou in povestea asta si sa puna capat istoriei din nou. Mi-au ajuns noptile de plans si convorbirile interminabile cu unul dintre cei care inca mai suporta sa ma auda plangand la telefon la primele ore ale diminetii. M-am saturat sa ma uit in urma si sa nu inteleg nimic. Imi este frica pentru ca ai insemnat, insemni si probabil vei insemna prea mult pentru mine. Cu toate ca mi-e frica, parca o forta inimaginabila ma atrage spre universul tau, ma indeamna sa fac ce mi-am promis ca nu voi mai face vreodata. Iar eu, eu nu stiu cum sa reactionez. Ma doare sufletul si desi nu este ceva nou, pentru ca asta simt de mult timp, astazi parca ma doare mai tare. E o durere sfasietoare ce imi vajaie prin inima obosita. Sunt vulnerabila si mi-e frica. Mi-e dor de tine si incerc sa stau departe. Te vreau, dar nu mi te doresc. Te cunosc, dar esti un strain. Mi-e dor, dar as vrea sa uit. Sunt sentimente contradictorii care se invalmasesc in interiorul meu de-atata timp. Viata mea s-a schimbat mult de cand ai plecat. Eu m-am schimbat mult de atunci. Esti sigur ca vrei sa ma cunosti? Nu ma amagi din nou, te rog. Mi-e sufletul slabit si nu ar rezista.
Sunt aici si astept. Daca ai nevoie de mine, cauta-ma. Probabil nu mai ai numarul meu, caci acum ceva timp imi cereai sa dispar din viata ta pentru ca nu mai aveam loc, dar stii unde ma poti gasi. Nu te sfii, nu musc. Sunt aici. Un nou inceput? But let me be your friend first..

Salvatorule

Mi-e viata vraiste. Gandurile imi sunt imprastiate in 1000 de colturi si sufletul imi plange. Sentimente multiple urla de durere in interiorul meu. E intuneric in interior, si gandurilor mele...ei bine gandurilor mele le e frica de intuneric. Si plang, si urla caci nu pot iesi din negrul nemasurabil. Si tot plang si tot plang de atata timp si lacrimile lor dor, si tot dor de atata timp. De fiecare data cand o noua persoana trece pe langa ele, ca pe langa un cersetor neinsemnat ce nu doreste decat putin, totul se cutremura si sentimentele spera ca o mica raza de lumina sa treaca prin coconul opac, salvandu-le din intunericul rece. Dar niciunul din trecatori nu se opreste sa caute intrerupatorul magic ce ar putea reda lumina sentimentelor. Oamenii sunt prea ocupati, sunt preocupati sa-si urmeze convingerile si nu se gandesc niciodata la sentimentele ce ar putea sa urle intr-o zi si in interiorul lor. Lacrimile varsate de gandurile mele ajung in exterior, umilindu-mi persoana ce a inceput sa planga din ce in ce mai des in public. Am nevoie de o pauza. Am nevoie de niste brate salvatoare in care sa-mi odihnesc putin sufletul. O mana de ajutor mi-ar prinde bine in aceste momente de panica. Dar pe cine sa intreb? La cine sa apelez? Nici in convingerile mele nu mai cred. Nu mai cred ca prietenii mei sunt de fapt prieteni desi am inceput sa le accept ideea ca acel el nu este pentru mine. Si totusi, daca nici prietenii nu imi mai sunt prieteni si nici EL nu imi face bine, spre cine sa ma indrept? Oriunde esti, persoana salvatoare, te rog gaseste-ma. Lacrimile sarate ale sentimentelor mele ce incep sa imi umple sufletul imi apasa pe existenta. Ma scufund in ceea ce as putea sa devin cu ajutorul tau. Te rog, gaseste-ma. Sau lasa-ma macar sa te gasesc. Daca citesti asta acum, sau daca vei da in viitor din intamplare de acest lucru, te rog contacteaza-ma. Ma gasesti pe aceeasi strada si inca am acelasi numar de telefon. Lasa-ma sa te ajut sa iti continui existenta. Lasa-ma sa fiu egoista si sa te folosesc pentru a ma salva. Esti singura mea sansa.

Ai uitat?

Ai uitat? Nu, sa nu uiti! De ce? Pentru ca trebuie sa iti amintesti. Amintirea ramane vie, ca dovada a ce a fost. Sigur, este mai usor sa uiti tot si poate de multe ori mai putin dureros. Dar daca nu ne-am aminti deloc de trecutul nostru, de unde am stii cine suntem sau ce greseli nu trebuie sa mai facem? Zilele trecute, faceam un exercitiu de memorie. Si mi-as fi dorit atunci sa imi pot aminti cateva datele unor evenimente care m-au marcat si inca nu imi dau pace. As fi vrut macar sa imi pot aminti momentele frumoase,dar mi-a fost cu neputinta. Am retinut persoana si ideea dar nu am retinut momentele. Si cred ca asta este cel mai urat mod de a retine pe cineva. Ne legam adesea de persoane fara sa stim de fapt de ce, sau cu ce ne va ajuta asta pe noi, iar dupa ce acea persoana dispare, ii datoram macar un mic spatiu din memoria noastra incarcata, nu? Dar daca nu putem gasi acest spatiu? 

Joc de Poker

Cineva imi spunea acum mult timp ca viata nu este altceva decat o partida de poker. Iar mie mi-a luat ceva sa descopar valentele acestei comparatii. Dar ma aflu astazi in fata unui trecut apropiat care imi intareste acest principiu. Iubirea in sine este un simplu joc castigat. Si chiar daca probabil niciunul dintre noi nu stie sa joace poker, iubirea chiar este, in adancul ei, un joc complex. Un joc castigat cu greu, care lasa in urma lui premiul. De data asta, premiul meu poate parea banal. Premiul meu este un el ametit de societate, un el ce isi canalizeaza toata afectiunea catre mine. Totul tine de curajul nostru de a ne avanta in necunoscutul unui joc. Avem nevoie de o singura secunda de curaj nebun pentru a ne implica in necunoscut. Jocul se invata cu timpul, strategia se dobandeste mai greu, dar nu e imposibil! Eu am invatat sa ma las purtata pe aripile jocului si desi am facut anumite greseli din care am invatat si pe care probabil le voi regreta toata viata, am castigat. Am invatat sa joc si poate nu de la cei mai buni profesori. Sa-i lasam pe cei din jurul nostru sa ne invete. Sa nu ne fie frica sa renuntam. Eu am renuntat la tot ce ma tinea legata de trecut lasandu-i pe cei din jurul meu sa ma invete. Mi-a fost frica de ce as putea sa devin, dar m-am avantat in noua mea persoana si am descoperit ca "ce as putea sa devin" nu este o varianta tocmai urata a mea. Eu am intrat in jocul de poker si am castigat. Tu? Ce faci?

Il iubesti?

Il iubesti? Spune-i asta dimineata, la pranz si seara. Spune-i cum stii tu, cum crezi ca e mai bine. Spune-i chiar daca vocea iti tremura sau te balbai. Spune-i in soapta sau urla in gura mare. Spune-i cum poti tu, dar spune-i. Spune-i ca-i iubesti parul, ochii si nasul, inaltimea, picioarele sau mainile puternice si tot ce mai iubesti tu la el. Spune-i cum vrei tu, cand vrei tu. Spune-i la ce ora vrei tu, unde vrei tu. Spune-i prin SMS-uri, scrisori, biletele sau voicemails pe Whatsapp. Spune-i ca la el te gandesti la prima ora dimineata si in momentele in care nu ai ceva. Spune-i ca el este ultimul lucru care iti vine in minte inainte de culcare si primul lucru in momentele solicitante. Spune-i ca-l vei iubit pana la sfarsit, si chiar si dupa el, indiferent de conditii. Spune-i ca este lumea ta, dar spune-i. Spune-i ce vrei tu, cum vrei tu, cand vrei tu, dar spune-i. Si spune-o cu cuvintele tale, caci numai acelea pot audce iubirea in inima lui. Aminteste-i asta in fiecare zi, in fiecare moment in care crezi ca a uitat. Caci asta ii va demonstra ca merita si va tine iubirea vie. Nu iti va lua prea mult, spune-i doar ca Il Iubesti. Si nu-l respinge, nu-i respinge afectiunea.

Mai vechi.

Amintirile acelei seri au inceput sa semene cu vanataile ramase pe gatul meu, ca marturie a tuturor lucrurilor ce s-au spus si s-au intamplat. Acestea incept sa se stearga, silite de cruditatea timpului. De aceea, am sa imi adaug gandurile aici, in cutiuta cu momente. Nici eu nu stiu exact ce se intampla, sau daca imi doresc sa se fi intamplat mai multe. Stiu doar ca as putea sa-ti recunosc privirile dintr-o mie. Spune-mi te rog de ce nu imi permiti sa ma apropii de sufletul atat atata timp cat stii ca el nu este acaparat de acel cineva pentru care ma respingi? De ce ma lasi sa imi pun sperante in tine si in ce ai putea sa insemni pentru mine daca stii ca nu se va intampla? Si toate cuvintele spuse? Si toate privirile aruncate de fiecare din bratele altcuiva? Si toate acele atingeri usoare prin care am dat si am primit atatea si atatea sentimente si senzatii? Si acea imbratisare care ar fi dus pe oricine cu gandul la dispearata ne voie de celalat? 

Mirosul tau e inca impregnat in sufletul meu, iar corpul meu resimte palmele tale lipide de spatele meu ce ma tineau strans legata de tine. Capul meu era lipit de pieptul tau si cu ochii inchisi iti ascultam respiratia. As fi vrut ca acel moment sa nu se mai incheie, eram in siguranta, gasisem locul perfect in care mi-as fi petrecut eternitatea. Dar privirile celor din jur se intensificau si dezlipirea fu inevitabila. Revenita la realitate, am stiut ca cea mai mai dorinta a sufletului meu era sa iti pot spune tot ce am de spus, sa iti pot explica tot ce simt. Dar in viata reala, lucrurile nu merg asa. 

Stau si ma uit in oglinda cu ochii in lacrimi, analizandu-mi gatul. Din loc in loc se observa mici semne mov, ce incep deja sa paleasca. As vrea cumva sa le pastrez, ca o amintire a iubirii pe care mi-ai oferit-o. Mici muscaturi ale dragostei care sa-mi aminteasca de privirile tale. Dar ele incep sa dispara.. 

(La momentul la care a fost scrisa, ambiguitatea prezentului m-a impiedicat sa impartasesc asta cu lumea, dar acum, dupa aproape o luna, gasesc curajul sa adaug amintirea in cutiuta magica)