*she has my everything*

Să iubeşti până la epuizarea secundelor este, în fond, un act de curaj. Curaj nebun dacă m-ai întreba pe mine, copilul cu ochii verzi ce a crescut ghidat de speranţa că poate într-o zi uitată în timp, iubirea îşi va arăta culoarea adevărată. Acum copila ce trece la a fi femeie şi-a pierdut reperele şi păşeşte nesigur prin lumea altor adulţi dezorientaţi, căutând culoarea. Se lasă frigul deseori şi ea se plimbă timid, cu mâinile ascunse de lumea reală, adânc în buzunare, dar sufletu-i vorbeşte sonor, cu tărie şi tristeţe. Ochii îi sunt calzi, căci poartă în priviri imaginea unei iubiri realizate, pe el, perfectul şi parcă numai ochii mai sunt calzi pe frigul ăsta. Şi îi spune acestui el, cu lacrimi în glas, tristeţi şi supărări şi speranţe. Tu nu știi, iubitule, de nopțile goale, de ochii nedormiți, de lacrimile clare și nici măcar cât doare gândul că ea, cu gânduri senine, te ține de mână de parc-ați fi făcuți să vă iubiți. Și cum cuvintele schimbate între noi, par a fi luate din povestea voastră, cum atingerea ta, pare a fi menită numai mie, dar gândul meu zboară, departe în visare, și dă de un sărut ce nu-mi aparține. Tu nu știi cum gânduri mă macină și șlefuiesc insecurități și supărări, cum fiecare secundă ce se lovește apoi de ele, aduce putere si prea multă importanță acestora. Şi nici nu ştii cât eu tânjesc după fărâme de atenţie şi după ziua în care totul îmi va fi menit mie. Tu nici nu știi cum mintea mea te venerează, cum trupul meu te cere, cum sufletul te adora și cum speranța mea se-agață de fiecare mic cuvânt sau sentiment de-al tău. Te-ador și te urăsc la nesfârșit, te-aștept și vreau să fii, să-mi fii mie cu totul, un infinit şi încă o secundă. Să-ţi fiu de-ajuns, să-mi fii întreg si nesfârşit şi să ne bucurăm de luni şi ani şi secole de soare şi de iubirea noastră mult prea încercată de destin. Îţi promit soare şi alint. Îti promit primăveri, veri, toamne şi ierni întregi. Îţi promit linişte şi îndrăzneală, siguranţă şi acasă. Îţi promit valuri sărate, plaje goale, lacrimi şi hohote de râs. Îţi promit totul şi încă un pic, căci în final tu-mi eşti şi început şi final şi încercare şi destin. Şi poate cel mai important, îţi promit că o să te iubesc, şi azi şi mâine şi-nfiecare zi în care suflarea mea va mai încălzi zilele friguroase. Şi-i spune aşa, în hărmălaia străzii, în frigul iernii, cuvinte ce îngheaţă-n atmosferă, în speranţa că la primăvară se vor dezgheţa şi vor ajunge şi la urechile lui. Cu un curaj nebun şi inexplicabil îşi promite iubirea nesfârşită unui el pierdut, dezorientat. Copila cu ochii verzi încă mai speră la iubire, femeia bate cateodată în retragere, întregul nu mai poate renunţa, următoarea mişcare ar trebui să vină curând sau poate niciodată, din partea lui.

Somn usor, nu pleca...

Somn uşor, iubire! Nu pleca! Se lasă noaptea peste noi, se lasă linişte şi sentiment. Kilometrii întregi prefăcuţi în îmbrăţişare, ore întregi prefăcute în secunde, cuvinte întregi prefăcute în linişte, eu şi tu prefăcuţi în noi. Un suflet frumos cu sclipiri de minune în ochi e cufundat într-un somn adânc pe partea dreaptă a patului, cu spatele la mine. Degetele mele i se plimbă de-a lungul spatelui într-un dans al tandreţii şi ii simt tresăririle şi respiraţia până în adâncul inimii. O primă noapte de linişte împărtăşită. Un prim somn dulce al comuniunii dintre suflete. Cu trupuri calde, cu sentimente însetate, cu respiraţii sacadate şi pleoape grele. Momente lungi în care oboseala nu mai îndrăzneşte să intervină, căci realitatea constituie scenariu al fericirii căruia greu îi mai pui pauză. O îmbrăţişare strânsă, căldură şi un sunet stins de adormire, şi ochii mei ce nu acceptau posibilitatea finalului. Într-un târziu de secundă, când liniştea pusese stăpânire pe toată fiinţa mea, când lacrimile şi amestecul de sentimente pierduseră din avânt, când sufletul ce mă ţinea strâns ca formă a siguranţei era cuprins de mult într-un somn ce-i permitea să simtă fiecare mişcare a mea, filmul s-a rupt şi pentru sufletul meu. M-am trezit când soarele începea să transforme noaptea în zi, într-o căldură infernală, prea buimacă, fără să realizez şi sursa ei. În jurul meu stătea încolăcit trupul lui, cufundat într-un somn ce părea a fi mult prea adânc ca să mai semnalizeze căldura.Suflul cald i se revărsa pe gâtul meu în reprize monotone, braţele mă strângeau posesiv, adunându-mi fiinţa  dintre aşternuturi şi copilul era plecat departe, îngânat de vise. O mişcare scurtă din partea mea, o tresărire rapidă din somnul lui adânc, o privire adormită ce îmi căuta expresia, un sărut plat, lipsit de vlagă şi plin de tandreţe şi o îmbrăţişare strânsă, urmate de adormirea instantă. Scenariu ce s-ar fi repetat de un milion de ori dacă noaptea ar fi fost nesfârşită. În aceeasi căldură emanată de trupurile contopite, în acelaşi sunet asurzitor de inimi ce bat, universul nostru îşi continua noaptea. O primă noapte de linişte împărtăşită, o dimineaţă târzie cu două suflete ce se trezesc pentru întâia oară cu voci şi zâmbete, fără artificii şi grabă. Un  univers de linişte şi tandreţe, pe care ţi-ai dori să nu îl părăseşti. O imagine monotonă a unor suflete ce par că-şi pierd din chimia iubirii, dar care în realitate, încep pentru a multa oară să se descopere, să se obişnuiască, să se iubească în noi moduri. Bună dimineaţa, dragoste! Mai stai puţin, nu pleca!

Ai grijă de cel care...

Ai încredere-n instinct, păstrează ce-ţi aduce fericire. Ai grijă de cel care-ţi alintă simţurile. Preţuieşte-l pe cel care îţi face sufletul să tremure de plăceri ascunse. Iubeşte-l pe cel care-ţi aduce artificii şi linişte. Ai grijă de sufletul de copil, de zâmbetul senin, de ochii mult prea sinceri. Alintă-i viaţa şi gândirea, trăieşte-i în suflet şi in minte, insuflă-i sentiment. Şi nu îţi pune singur beţe în roata iubirii, trăieşte cu pasiune clipa şi nu scăpa momentul pentru incertitudini apărute din senin, pentru ce ar putea fi dacă... Preţuieşte-l pe cel care e, oricum ar fi şi nu impune standarde ale iubirii. Trece-ţi cu grijă degetele prin nodurile sufletului lui şi desluşeşte rând pe rând fiecare gând, fi răbdător cu viitorul, cu posibilitatea. Rămâi alături de cel care tresare atunci când îţi simte încordarea, a cărui fericire se revarsă mult prea des prin lacrimi, de cel ce face universul să se oprească, să se dizolve în clipită. Iubeşte-l sincer şi cu exaltare şi te va iubi cu toată fiinţa, aşa cum va crede cu cuviinţă că este potrivit. Şi nu fugi, şi nu te-ascunde, nu-ţi căuta prilej de scăpare doar pentru ca nu vrei să înţelegi dimensiunea sentimentului. Ascultă-i şuieratul sufletului şi vindecă-i tristeţea. Alină-i mintea şi descreţeşte-i fruntea, susţine-i visele şi ridică-i privirea atunci când nesiguranţa pune stăpânire. Să nu îţi fie frică nici de lume, nici de stele, nici de oameni, nici de urmări. Cântă-ţi iubirea în faţa universului şi rămâi alături de ea, cu demnitate şi curaj, oricare-ar fi posibilitatea. Ai grijă de cel pe care îl iubeşti şi ţine.l strâns de mână până la ultimele artificii, până când va cădea cortina. Iubeşte şi vei fi iubit, înţelege şi vei fi înţeles, alege şi vei fi ales. Nu fugi de adevăr, ai încredere în senimtente.

Lacrimi

Te simt să ştii, din ale respiraţiei vibraţii, din ale inimii trepidaţii. Te simt şi te cunosc atât de bine, cum stăm aşa, în amorţire, piele pe piele. Îţi simt amalgamul de gânduri cum îţi ţiuie-n urechea dreaptă şi fără ca măcar să-ţi mai susţin privirea, îţi stiu expresia pierdută în visare. Şi când te-ntreb ce gând îţi tulbură prea nonşalant ritmul cardiac, e pentru ca prin răsuflarea apăsată transmiţi stări prea multe şi diverse. Îţi desenez pe piept infinitul cu atingerea uşoară a degetului, în semn de linişte şi împlinire. Şi te intreb din nou ce gând îţi stă prea greu pe suflet. Cu greu urneşti din loc cuvintele, ce ţi se revarsă dulce printre buze, şi gândurile devin realitate materială. Îţi ascult acordurile vocii şi cuvintele, încercând din nou să mai dezleg o parte din misterul ce-ţi stă sub pleoape. Şi plâng, în linişte. Plâng pentru ca vorbele tale râsună până în adâncurile mele şi mângâie cu atingeri dulci fiecare îndoială, plâng din prea mult sentiment revărsat în îmbrăţişările din întuneric, din neputinţa mea de a-ţi aduce toată fericirea pământului, din prea mare fericire izvorâtă în sufletul tău şi ajunsă la mine. Iar când vocea ta se stinge, cufundându-ne înapoi în linişte, îţi caut privirea. Toate simţirile-mi îngheaţă, când îţi surprind ochii în lacrimi şi-ncep să-ţi simt suspinele. Sprâncenele ţi se apropie într-un fel de încruntare cu iz de suferinţă, privirea se fereşte de orice intersectare cu a mea şi buza de jos începe să îţi tremure a chin. Cu fiecare gură de aer care intră sacadat în pieptul meu, cu fiecare suspin mut pe care îl eliberezi, simt că tot ce am se fărămiţează şi se-mprăştie pe podea, printre hainele si cuvintele uitate acolo. Te privesc cu neputintă, aceeaşi neputinţă care-ţi urlă şi ţie în priviri, alături de spaima generată de lacrimile mele şi o oarecare durere ce pulsează vizibil în sclipirile din ochii tăi. Îţi sărut rând pe rând fiecare lacrimă şi le transform în linişte şi-aştept ca ochii tăi să înteleagă mesajul, să uite de spaimă, să mi se-ntoarcă la normal şi să sclipească a magie. Îmi derulez în minte, de-atâtea ore înşirate, imaginea ochilor tăi şi cum palmele mele ţi-au cuprins faţa imbujorată ca primă reacţie, în spaimă. Desluşesc cu uşurinţă, printre amintiri, şi cuvintele spuse şi lacrimile, şi parcă cu fiecare rememorare, suspinele se acutizează şi neputinţa mea se amplifică. Îmi pare rău, suflet frumos, că ţi-am adus şi lacrimi.  Iar ţie, oricine ai fi, acolo departe în spatele unui ecran, îţi doresc să nu îţi vezi vreodată sufletul mult prea iubit plângând, să nu ii simţi durerea, să nu îţi simţi vinovăţia şi eşecul.

P.S. Am încercat. Jur că am încercat să nu îmi fie dor, să nu te vreau, să nu te mai visez. Am încercat să nu te vreau, în niciun fel din toate cele în care o fac acum, să nu te mai aştept, niciunde, nicicând. Am încercat să nu-ţi mai vreau privirea, să nu îţi mai ador prezenţa. Tot ce-mi doresc este să-mi fii mereu şi pentru totdeauna, căci şanse de plecare cu siguranţă nu mai am..

Până unde se întinde iubirea?

Tu câţi kilometrii de iubire ai înfăşurat în jurul persoanei tale? Şi câte gânduri pornesc de la tine spre acelaşi om? Câte sentimente ai rostit în şoaptă şi câte vise ai petrecut înconjurat de căldura unor zâmbete prea largi? Câte dimineţi şi câte nopţi ţi-au fost acasă aceleaşi braţe şi aceeaşi răsuflare caldă? Câte planuri tăcute ai scris şi câte îmbrăşiţări senine ai aruncat jurul acelui om? Câte ore în şir de alint şi gesturi mici, cât dulce şi amar ai împărţit? Şi cât de tare te-a durut fericirea? Cât te-ai bucurat de realitate şi până unde se întinde iubirea? Îţi doresc să ajungi macar o dată-n viaţă, oricine ai fi tu, să iubeşti atât de tare încât să doară, să plângi cu suspine de fericire şi-apoi din prea multă iubire, să-ţi zâmbească fiinţa nopţi la rând, fără vreun alt impediment. Să-ţi fie pătat sufletul de culoare şi inima să tropăie în neştire când priviri se întâlnesc, să poţi măcar atunci să fii moale şi vulnerabil fără remuşcări şi jumătăţi de măsură. Să acţionezi fără cap pentru un minut şi să ai încredere că nu vei cădea, căci ochii sinceri ce zâmbesc în faţa ta te vor menţine pe linia de plutire. Îţi doresc să plângi şi din frustrare, pentru situaţii neîntelese, pentru cuvinte nespuse, dar nu cât să te doară, ci doar ca motivaţie, ca reamintire a realităţii, să plângi din neputinţă şi prea explozive trăiri. Să-i plângi în braţe dacă e nevoie, să nu-ţi ţii niciodată lacrimile ascunse. Îţi doresc să-ţi găseşti omul căruia să ştii că nu vei fi capabil să îi dai drumul şi despărţirea nu ar fi doar un cutremur, ci un adevărat seism ce-ar dărâma totul. Şi-ţi doresc să nu gândeşti prea mult, să nu te pasioneze nici finalul, nici impedimentele şi nici planeta în general. Să-ţi fixezi oglinzile retrovizoare şi să apeşi cu putere pe pedală, să te laşi în mâinile mirajului şi să plângi de prea mult sentiment. Să fii îndrăgostit ca în vechi poveşti, de cine vrei tu, unde vrei tu şi cum vrei tu. Şi să îţi fie bine, cu lucruri mici şi sărutări cu zâmbete. Şi dacă nu va fii să fie şi viaţa ţi-o va lua înainte, să plângi, să urlii şi să bei cât vrei, dar să nu îţi pară rău vreodată, căci atunci când îţi găsesţi un suflet şi te lipeşti de el, e ireparabil şi de prisos să pătezi imaginea lui cu îndoieli şi uitare. Îţi doresc să îţi găsesţi iubirea care să te facă să simţi, care să te trezească dimineaţa cu aceeaşi copilării, să te chinuie cu intensitate, nu o iubire perfectă, ci doar făcută pentru tine. Şi-ţi mai doresc doar să ai curajul de a o păstra, să nu găseşti vreodată până unde se întinde iubirea.

Deasupra oraşului neschimbat

Suntem noi doi si restul lumii, deasupra tuturor sufletelor ce alcătuiesc oraşul ce se scaldă în razele soarelui. Şi pentru o secundă numai, suntem în siguranţă, departe de tot zbuciumul vieţii de jos, din oraş, departe de orice rău ce ne-ar putea strica mirajul . Îmi eşti peisaj perfect şi îmbrăţişare călduroasă, o mult prea mare fericire şi moment de linişte prea aşteptată. Şi pentru prima dată în mult prea multă vreme, sunt în siguranţă, împietrită în secundă şi privelişte, prinsă în braţele tale ca într-un vis mult prea îndepărtat. Îţi ascult prin îmbrăţişarea strânsă bătăile leneşe ale inimii ce-mi răsună în ureche ca zgomot de fundal, ca mărturie a realităţii fără de visare. Te privesc în momentele în care realitatea te distrage şi rămân surprinsă de seninătatea ce-ţi stă imprimată în expresie. Genele lungi ţi se cutremură alungând momentul de visare şi întreaga ta fiinţă se cutremură. Cu entuziasmul unui copil pierdut în lumea reală, îmi arăţi în depărtare ceva ce pare-a fi un fel de poieniţă uitată de piciorul omului contemporan şi-mi spui cu aceeaşi exaltare şi mândrie "Într-o zi am să te duc acolo!" O reacţie scurtă reprezentată de un zâmbet e tot ce îi pot răspunde micului copil ce-arată cu degetul un viitor ce poate nu se va materializa vreodată. Acolo sus, deasupra lumii, unde vântul îmi amestecă şuviţele şi soarele-ţi sclipeşte în priviri, acolo sus totul e bine şi nimic n-ar mai trebui să doară. Dar mintea-mi zburdă la momentul în care n-ai să-mi mai fii. Şi nimeni nu mă va mai duce-n poieniţa aia şi nimeni nu-mi va fi fericire aşa cum îmi eşti tu. Voi fi aruncată înapoi în vârtejul oraşului, departe de acustica vocii tale si sclipirea din ochii tăi. Ce voi face atunci? Atunci când nu vom mai fi noi doi si restul lumii, voi fi eu şi toţi ceilalţi. Şi totuşi, în secunda asta, în care aerul rarefiat îmi cutreieră prin suflet şi privirea ta stă aţintită asupra fiinţei mele privind-o ca pe o comoară, nu cred c-aş mai putea sa cer mai mult. Te privesc cu toata iubirea pe care pot să ţi-o ofer şi sper ca peste decenii să ne întoarcem tot aici, măcar cu gândul şi sa privim Braşovul neschimbat de sus. Şi pe-atunci să fim tot noi doi şi restul lumii şi să gândim şi să iubim dintr-o suflare.

Dimineţi ce miros a tine

Universul meu miroase-a bine. Cearşafurile ţi-au învăţat aroma şi patul îţi cunoaşte deja locul, pe care îţi păstrează amprenta şi parcă aşteaptă să te-ntorci. Mă scufund în mirosul parfumului tău ce se răspândeşte nonşalant la fiecare mişcare în jurul meu şi pentru clipe întregi rămân blocată în secvenţă, aşteptând parcă să mă trezeşti iar tu, cu sărutări timide. Dimineţi somnoroase se derulează pe tavan, cu zâmbete şi buze leneşe şi cred că mi-ar trebui încă o mie şi incă alte multe dimineţi de linişte, în care să te simt al meu, în care cuvintele să fie de prisos şi nici privirile să nu conteze. Să fie linişte şi dezmierdare, să fim doar noi doi la nesfărşit şi-n fiecare dimineaţă. Îmi ascund întrebările în sărutări mute, pe care le plantez pe-ascuns în porii tăi, ca mărturii ale ceva ce eu numesc iubire şi hohotele de plâns în artificii, pe care le mai simt şi-acum cu mare intensitate, dar vibrez odată cu mângâierile tale, ce călătoresc în lung şi-n lat pe pielea mea şi nu se satură sau obosesc . Se cutremură totul când îţi simt zâmbetul ce dă buzna în sărut şi se linişteşte totul când fruntea ţi se lipeşte de a mea şi siguranţa mă cuprinde. Stăm pe-un teren minat, care adună rând pe rând nesiguranţa mea şi temerile, dar parcă în cearşafurile roşii nimic nu-i rău şi-n dimineţi nu văd decât sclipirile din ochii tăi şi simt doar atingeri moi de buze iubite. În dimineţile astea nu văd decât frumos, între visare şi lumină, în scena mult prea iubită a tăcerii împărtăşite. Universul meu miroase-a bine. Acum nu e nici dimineaţă, nici cazul să tăcem. Nu-mi eşti aici, dar ţi-ai uitat azidimineaţă, când ai plecat în grabă spre lumea reală, o mică parte din aromă în patul meu şi dacă mă străduiesc puţin, te simt încă pe partea ta de pat, cum mă priveşti cu un zâmbet de copil deja matur. Un lucru e sigur, o să-mi lipseşti în fiecare dimineaţă şi o să plângă iarăşi patul după tine. 

P.S. Mâine o să mă trezesc mai greu decât vreodată, căci ştiu că n-ai să mai fii la locul tău prea multe dimineţi de-acum încolo, să laşi în urma ta un suflet fericit şi-un pat ce te aşteaptă când vei păşi spre exteriorul lumii noastre. Vei fi în alte aşternuturi calde şi mai singur şi eu mai fără chef. 

*ask me about paradise*

Eu sunt o visatoare a vremii şi lumea mea-i făcută din iubire. Eu cred în oameni şi-n simţire, fără să mai ascult prea guraliva lume. Printre sute de speranţe am călătorit, visând la simple suflete şi linişte şi încă mai nădăjduiesc că o să aflu într-un târziu al unei nopţi prea reci că visul meu se-ndeplineşte. Tu-mi eşti o fiinţă a miracolului, un mult prea mult şi prea puţin, o clipă de visare mult prea dulce şi-o linişte pe care îmi doresc s-o ţin. În capul meu rulează-adesea acelaşi film clişeic al unui vis ce-l port cu mine drept buletin. Căci lumea e rea şi mult prea trecătoare şi te-am ales ca destinaţie pe tine, miraj al fericirii mele şi-al unui vis ce se materializează în secundele cu tine. Şi poate nici nu-mi eşti şi poate nici nu-ţi voi fi vreodată, mai mult decât o gară uitată-n timp, dar lasă sufletul copilului pierdut din mine să mai viseze la un viitor frumos, reprezentat de anii ce-au să vină şi tu şi eu ce vom rămâne aşa cum suntem, o mult prea inocentă Ană prinsă prea strâns de un miracol al omenirii, împietriţi în timp şi spaţiu, fără scăpare, fără intruşi. Căci nu-ţi cerşesc decât să nu mă laşi uitării şi chiar de vei pluti departe să-ţi aminteşti de ce a fost cu mine şi să priveşti povestea prin ochii mei şi să te vezi aşa cum te văd eu, printre artificii. Să vezi trecutul ca pe-o speranţă împlinită, ca pe o mult prea adorată istorie, să vezi exagerata mea dorinţă şi toate filmele convieţuirii noastre. Cu riscul de-a părea mult prea naivă, mărturisesc că în prezenta clipă ce se scurge, nu-mi mai doresc decât să fiu o eu cu mult mai bună cât să-ţi asigur ţie liniştea cu mine, cât să-mi asigur mie o şansă a prezentului în  preajma paradisului din tine. Căci mă găsesc adesea uitându-mă la mine şi nu-nţeleg ce cauţi în dezastrul ăsta, ce te-a adus şi ce te ţine. Pentru că eu te-aş mai alege de-un milion de ori să-mi fii minune a imaginaţiei, să-ţi simt sclipirile din ochi în fiecare noapte, să te-nvelesc în linişte şi vise. Dar ce-ţi sunt eu nimeni nu ştie şi nici de-ţi voi rămâne în poveste, dar momentan te privesc fermecată în timp ce-ţi stau cuibărită în suflet şi ştiu că aş putea rămâne-aşa ani întregi fără o clipă de plictiseală, căci nu-mi eşti gând efemer, ci paradis prezent şi-aşa îmi vei rămâne...o minune

Prin ochii tăi...

Rătăceam printr-o lume de mult pierdută şi paşii îmi erau nesiguri. Eram singură şi oftam adesea, apăsată de greutatea unei armuri pe care o purtam asupra mea în încercarea de a mă proteja în faţa lumii de afară. Îmi îngreuna cu mult cuvintele si gândurile, îmi micşora vocea şi îmi pleca privirea, dar mă ţinea departe de ciudatul obicei al lumii de a lovi fiinţele slabe. Cu fiecare atingere, oricare dintre vieţuitoarele pe care le întâlneam în drumul meu reuşea să ia o bucată din mine, descompletând imaginea frumuseţii mele, pe care oricum nu o mai credeam a fi aievea. Trăiam cu vise în loc de aer şi mă hrăneam de multe ori cu rădăcini de zâmbete ce nici măcar nu-mi aparţineau, pe care le întâlneam din întâmplare pe cărările pe care păşeam stingheră. La asfinţit zăream mereu, mult prea departe, mirajul fericirii ce lucea în bătaia razelor leneşe. Înaintam mereu spre el, în încercarea disperată de a ajunge să strâng în braţe, chiar şi pentru o bătaie de inimă, culoarea fericirii. Am călătorit mult timp aşa, având în faţă o destinaţie incertă şi-un drum prea lung. Şi toate astea până în prezent. Când mersul greu s-a prefăcut în zbor şi-armura în visare, atunci te-am regăsit într-un prezent mult căutat. Nu ştiu de unde vii şi încotro te-ndrepţi, nu ştiu cine şi de ce te-a adus, dar te regăsesc în prezentul meu şi mă rătăcesc în labirintul tău din care sper să nu mai ies vreodată. Prin ochii tăi pot vedea acum o altă imagine ce mă întruchipează într-un fel pe care nu l-am mai văzut vreodată, pe care nicio oglindă nu l-a mai putut reda, pe care niciun alt om nu l-a mai putut pune in cuvinte. Şi nu mai umblu pe cărări de mult pierdute şi parcă nici nu mai ştiu să fiu altfel decât aşa cum mă găseşti şi tu acum, în timp ce stau întinsă în aşternuturile calde, prinsă în braţele tale şi în vraja ochilor tăi. Ce faci din mine? Privirea ta mă curăţă de orice îndoială în timp ce amprentele tale rămân impregnate pe suprafaţa fiinţei mele cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, reîntregind aşa cum îţi doreşti imaginea ce mă întruchipează. Mă văd prin ochii tăi aşa cum nu m-am mai văzut vreodată, aşa iubită şi frumoasă, în lumina slabă a unor scântei de sarbatoare, şi parcă şi fiinţa mea începe să se-ncreadă în cuvinte, pe care le repeţi la nesfârşit în speranţa că o să mă văd şi eu aşa, restaurată de iubirea ta, cu un ceva al meu mult prea frumos. Nu stiu dacă e doar Crăciunul sau atmosfera încălzită de zâmbetul şi alintul tău, dar iţi ascult cu exaltare ritmul vietii şi mă bucur de oportunitatea de a sta, chiar şi pentru o singură bătaie de inimă, în faţa ta, împlinindu-mi astfel vechea dorinţă de a strânge în braţe fericirea. Mă regăsesc aici aşa cum nu m-a mai văzut nimeni vreodată, aşa cum numai ţie ţi se pare că mă vezi, în frumuseţea asta mult prea incertă, în liniştea tărâmului nostru. Şi sper că totul va dura mai mult decât o simplă şi mult prea efemeră bătaie de inimă. Căci totul e frumos în ascunzişul nostru şi eu mă simt mai bine. Mai ţine-mă te rog, aici, blocată în mirajul ăsta, nu mă arunca la loc pe cărările pustii, unde nu mă mai pot vedea prin ochii tăi. Ar fi păcat de ei să uite ce-au găsit, ar fi păcat de mine să pierd ce vreau să ţin.

P.S Sorry for being grumpy and boring lately. I miss you. I need cuddles.

You and me

Ce facem? În ce cercuri ne învârtim şi cât de tangente sunt ele? Care sunt şansele coliziunii realităţilor? Şi ce prognoze se fac în legătură cu noi? Ce facem? Ce suntem? Cum acţionăm? Între noi arde totul într-un sentiment încins pe care ştiu că îl auzi şi tu sfârâind într-un cotlon pe care nu vrem şi ne e frică să-l parcurgem, înafara noastră e frig şi trist, e un pustiu prea greu şi multă lume ce ne-aşteaptă. Între noi sunt ani lumină ce se comprimă-ntr-un sărut sau în momentele în care-mi şopteşti secunde la ureche. Şi totuşi, îmi eşti din când în când aici, pe-aceeaşi undă şi te simt cum gâfâi în căldură. Între noi e lumea toată şi nimic anume. Ce stă atât de vehement între noi? Ce-ţi stă în cale? Un fel de sentiment absurd, vreo imbatabilă legendă a unui trecut ce trebuie ţinut, a unei preconcepţii cum că totul va sfâşi în praf şi pulbere dacă va fi aşa cum vrei, ori doar nu vrei a-mi spune că sunt doar un vis nerealizabil, în noaptea albă a unui copil prins în realitate, şi mă ţii închisă între linişte şi întrebări până voi realiza şi singură că nu sunt şi nici nu voi fi vreodată parte din ceva mai mult decât un vis. Şi până la urmă, spune-mi tu, ce sunt eu? Sunt doar o fază trecătoare, o şoaptă-n vântul iernii grele sau un proiect de realizat, doar o altă piesă dintr-un mai mare si mai complicat joc?  Sunt tremur pentru suflet şi pericol pentru viaţă? Mi-e corpul bocnă şi totul arde mocnit în interior. Un fulger al gândirii a aprins grămada de nedumeriri ascunse, ce arde-acum alimentată de oxigenul speranţelor. Se-aude groaza, se-aud şi toate zâmbetele de-odată, se-aud şi plânsetele nopţilor târzii şi-mi strigă toate să mai fac un pas spre a descoperi deznodământul basmului ăstuia în care tu şi cu mine ne unim ziua şi împărtăşim în linişte şi noaptea. Dar nu te teme, nu-aştept revoluţii sau schimbări miraculoase, nu vreau discursuri sau replici căutate în adâncuri spre a servi drept mulţumire pentru mine. Nu-ţi cer să faci alegeri colosale, sunt conştientă că nu pentru asta eşti aici. Acum şi-aici s-au vărsat nesiguranţă şi mult prea multă tăcere. E doar din frica de a nu fi mult prea mult sau prea puţin, de-a figura în plus în schema vieţii tale, de-a fi nimic şi a pretinde mult prea mult. Căci zidul realităţii tale e cel ce mă trezeşte de fiecare dată şi mă îndeamnă să-mi găsesc noi şi noi discuţii despre ce sens am eu şi ce facem aici. Secunda următoare va fi cufundată din nou în linişte şi miros de noi, căci totul se calmează atunci când ochii tăi se aţintesc asupra mea, când te am în prezentul material. Şi poate asta mă şi ţine ancorată în realitatea visului ce te prezintă în perfecţiunea asta pe care probabil numai eu o sesizez, fără momentul ăla aş fi cedat de mult, agonizănd în lacrimile frustrării mele. Şi dacă numai o privire mă poate ţine în această lume a frumosului, atunci nu pot decât s-o las să îmi calmeze iar şi iar şi iar semnalele de-alarmă şi să mă pregătesc de momentul în care o să mă autodistrug în lipsa ei. Eu las tot visul meu să trăiască. Dar totuşi, ce facem?

Gândul no. 2: In my world, there's you and me. And I don't care about world peace or what other people say or any of all the things that could happen, all I care about is you and me. And I'm afraid that something is going to happen and everything is going to collapse. But I'm not going to give up. And I will continue to embarrass myself like this and wait. Cause maybe, one day in the future of this dream, things will work out. And I will wait for that particular one day, until the end of time. 

Întuneric şi dezmierdări

După artificii, atmosferă cu miros de piele înfierbântată şi sentiment. Întunericul oferă linişte cuvintelor şi protecţie sufletelor. E curios cum numai în întuneric se văd şi recunosc pe deplin sufletele, cum numai întunericul scoate lumina din ele şi le împreunează. Se-aprind precum stelele în negura nopţii şi îşi formează galaxii prin cuvinte mute, lăsînd trupurile în odihnire adâncă şi gândurile în galop pe păşunile impulsurilor. Îţi simt trupul ce se lasă greoi pe al meu în semn de adormire şi pentru o secundă simt cum se cutremură totul în mine. Respiraţia ta caldă se revarsă în raze limpezi pe gâtul meu şi pieptul îţi respiră cu amploare lipit stâns de spatele meu şi parcă îmi vibrează inima când te simt atât de-n linişte. Îţi aud inima bătând desluşit în timpanele mele şi iţi simt muşchii cum se încordează în strânsori leneşe din când în când, spre verificarea prezenţei mele. Nu pot ajunge la gândurile tale, n-am găsit încă o cale de desluşire a lor în întuneric, dar simt ca ţi-e linişte şi ţie şi nu te mai întreb spre ce meleaguri îţi călătoreşte mintea, deşi ard de neştiinţă. Îţi simt buzele presate tandru pe ceafa mea şi mă cutremur ca răspuns la alint, apoi îţi simt capul prăbuşindu-se înapoi şi linişte. Rămâi în nemişcare şi eu mă-ntorc la ordinea mea nearanjată, inspirându-ţi până în adâncul sufletului izul de persoană îndrăgită. Fără să îmi dau seama cum şi de unde mă întorc la realitate, în mine răsună-acum un scurt şi înfundat sforăit leneş. Respiraţia îţi este regulată şi hotărăsc să te las în visare încă un moment şi nu îmi pot ascunde un zămbet plin de exaltare copilărească la auzul sunetelor scurte şi joase pe care le scot visele. Îmi las trupul moale în braţele tale şi încerc să capturez momentul, spre a-mi servi ca amintire. Într-un final uitat de timp, mintea ţi se deşteptă buimacă din visare şi corpul meu percutează întorcându-mă cu faţa la tine. Te dezmierd minute-n şir ca pe-un copil cu vise rele până somnul te fură din nou din lumea reală.  Te-nvăţ şi totodată învăţ şi lumea reală prin respiraţiile tale, prin pielea ta lipită strâns şi fără grijă de a mea. Ciudat cum numai în întuneric se regăseşte vulnerabilitatea sufletului, cum liniştea pune stăpânire pe atmosferă când sufletele se regăsesc, cum mie mi-e linişte în braţele tale. Ciudat cum sufletele zâmbesc în somnolenţă şi trupurile îşi duc somnul împreunate, în miros de piele înfierbântată şi sentiment. Dar eu te-aştept să-ţi dai armura jos din nou şi să-ţi lipeşti pielea goală şi sufletul de mine, căci pacea te aşteaptă şi somnul ţi-e pregătit cu meticulozitate, cu alinturi îndelungate şi căldură. 

Ăsta e momentul in care...

 Ăsta e momentul în care mă iei în brațe...Corpurile se strivesc în îmbrățișare în timp ce brațele se încolăcesc în strânsoarea familiară. Capul meu își găsește răgaz pe pieptul tău, de unde se aude bubuind interiorul. Parfumurile puternice de suflete sunt țipătoare și se împreunează în liniște. Materialitatea rămâne inertă,  în timp ce mușchii se încordează strângând și mai tare realitatea, cu impulsuri mici de posesivitate. Cu ușurință, ca și când ai culege o scamă, mă ridici de la pământ și-ți ajung cu totu' în brațe, trup și suflet lipsite de greutate sau control. Mă ții așa, blocată-n timp și spațiu, ca într-o căsuță în care răul n-are cum s-ajungă. Și e cald și bine aici, în momentul ăsta, în care mă iei în brațe. 
Ăsta e momentul în care mă săruți... 2 buze zâmbitoare se apropie de mine și își presează materialitatea de alte 2 buze ce își găsesc casă pe chipul meu. Sărutul este aprig la început, ca și când gurile ar dori să se lipească strâns și pentru totdeauna, apoi timpul și mișcările încep să le frământe strașnic într-o suculentă atmosferă de dorință. Se despart pentru puțin timp, destul cât să respire sufletul și-apoi își reincep asaltul. La final, sărutul devine leneș și tărăgănat, gurile zăbovesc împreună, apoi se despart în zâmbet. Și buzele străine își continuă avalanșa, călătorind de-a lungul centimetrilor pătrați de piele ce tresare sub presiune. E cald și bine aici, în momentul ăsta, în care mă săruți.  
Ăsta, chiar aici, e momentul în care mă privești... Privirea îți rămâne ațintită și ochii îți sunt scrutători. Fără să vreau, te-observ blocat asupra mea și-ți simt căldura ochilor până în măduva oaselor. Mă opresc din agitare și-ți întâlnesc privirea, blocând realitatea în secundă. Îți sclipesc scântei de emoție și culoare în ochi și îți zâmbește ființa, e că și când în fața ta nu s-ar afla un simplu om, ci o amintire de curând regăsită. Nu cred c-aș mai putea să dau un nume-anume privirii ăsteia, dar mă privești în "felul ăla" și liniștea agitată din interiorul tău își expune scânteile. Mi-e drag de ochii calzi ce își arcuiesc priviri subtile asupra mea. Și e cald și bine aici, în momentul ăsta, în care mă privești.
Ăsta e chiar momentul în care îmi vorbești.. Buzele ți se arcuiesc în mesaje și expresia îți susține discursul. Vocea ta îmi străpunge sinapsele neuronale, călătorind prin secundă. Rămân așa, fermecată de sunete și mesaje și te ascult în mare liniște. Pentru că acum, din mintea ta coboară mici frânturi și se lipesc adânc în cutia mea craniană, acum te-nvat și-alcătuiesc cu ușurință hărți și cărți despre tine. Cuvântul îți stă ca mărturie și jur că aș putea să stau vieți întregi, imprietrita lângă tine, să îți ascult vocea. Și știi de ce? Pentru că e cald și bine aici, în momentul ăsta mic, în care îmi vorbești.  
Și că să-nchei momentele de astăzi, nu pot să scot decât frânturi din ieri. Nu pot să povestesc decât despre scântei adevărate și buze moi și inimi ce bubuie. Pentru că ăsta e timpul în care trecem în istorie toate îmbrățișările și săruturile și privirile și cuvintele, spre a fi rememorate peste ani și ani, de sufletele încă tinere și iubitoare. Și pentru că mi-e drag și bine, rămân în sfera bunelor momente și va urma...  

Noapte cu ploaie

In liniștea absurdă a nopții orașului, ploaia se aude subtil la coliziunea cu geamurile, cântându-și muzica eternă de cristal. Mirosul intens de ploaie și dorință învăluie atmosfera camerei colorate. Noaptea ne-a invaluit trupurile dezgolite într-o esență de întuneric și agitație și ne-a lăsat așa, împietriți în secunde. Te simt respirând adânc în brațele mele și pentru o secundă pot să jur că îți aud inima bubuind în urechile mele. Miroși a acasă și fericire, și e atât de liniște în brațele tale încât am impresia că lumea toată plutește într-un univers paralel, departe de locurile acestea și suntem singuri, noi și ploaia. Tavanul strălucește încă a scântei de plăcere, iar pe podea zac, printre teancuri de râsete și povești, o multitudine de emoții ce se ciocnesc în contopire. Ființa mea te caută prin întuneric și îți deslușesc cu ușurință trăsăturile familiare când îți arcuiești buzele într-un zâmbet și vocea ta străpunge întunericul. îți gust cuvintele literă cu literă, urmărindu-ți linia buzelor cu fiecare arcuire pe care o fac și le ascult vraja silabă cu silabă. îmi șoptești secunde la ureche și buzele tale desenează afecțiune pe pielea mea fierbinte în timp ce degetele tale îmi fac ființa să vibreze. Eu nu mai reușesc să-mi regăsesc cuvintele, pe care le-am împrăștiat  prin geamăt  în atmosfera caldă, îmi îngrop fața în gâtul tău și mă rezum la a-mi plimba vârful degetelor de-a lungul spatelui tău, simțind fiorii ce se împrăștie în corpul tău ce zace moale. Sufletul meu îți zâmbește tacit în speranța că îi simți căldura care străpunge pieptul meu ce stă lipit de-al tău și liniștea se lasă iar peste noi. îți ascult respirația ce pare acum mai liniștită și nu pot să mă abțin din a te transforma în litere. și stând așa, scriu kilometrii întregi de vorbe, în liniște și fără grabă, pe care le așez apoi cu grijă undeva în amintiri. Numai așa vei dăinui pentru o viață-n viață mea, indiferent de secundă și anotimp, prin amintiri și fapte și cuvinte. și-acolo vei rămâne pentru totdeauna al meu, într-o seară târzie dăinuită de ploaie și îmbrățișare. Sper că nu te deranjează literele.
 
 
 
 

Artificii

În lumina obscură a unei camere albe se zăresc, într-o timiditate absurdă, undeva pe tavanul înalt, artificii. Şi nici un pirotehnist prin preajmă. Şi nici un zgomot puternic de explozie, doar linişte. Doar sunete de zâmbet se mai propagă prin universul alb şi-atestă inimi. Sub ploaia de artificii, destul de departe de explozia de culori, într-un colţ al universului, două trupuri îşi găsesc materialitatea şi ecoul celor două suflete vibrează. Cu mişcări timide şi totuşi hotărâte, acolo jos, se comunică. Cele două trupuri menţin contactul, vorbindu-şi prin simţire. Ochii se întâlnesc adesea ţipând cuvinte mute în secundele în care-apucă să privească. Apoi se-nchid iar şi se apropie, lăsând loc doar cât pentru un purice între buzele flămânde. Pentru un moment doar, rămân la foarte mică distanţă în timp ce una dintre guri se arcuieşte într-un zâmbet copilăresc ce e întrerupt rapid de atingerea fierbinte a celeilalte. Arome dulci îmbie sărutul ce începe să prindă amploare pe ritmuri de dorinţă. Aşa se nasc şi artificii, ce cresc şi ele în intensitate odată cu secundele prin care supravieţuieşte sărutul. Mâinile călătoresc nestingherite în timp ce buzele se lasă din când în când strivite de strânsoarea tandră a dinţilor. Căldura părăseşte apoi buzele ei şi se mută cu scurte coliziuni cu pielea, pe gât. Artificii, miros de fiori şi sunete de zâmbete, gânduri amestecate şi încă multe chestii ce nu pot fi definite de cuvinte alcătuiesc universul. Şi nimic altceva nu se mai simte. Anesteziate de trăiri, corpurile se-mbrăţişează în dorinţă, îşi gustă mireasma, se pierd în simţire. Şi-apoi se mai strâng încă o dată-n braţe şi ochii se-ntâlnesc din nou şi universul se micşorează cât să-încapă în priviri. Şi-ncet încet, sufletele revin la realitate, îşi vorbesc cu cuvinte zambite pentru un timp şi o iau de la capăt. Şi încă nu se ştie cum şi de ce, dar artificiile continuă să le cânte tandreţea şi sufletele îşi continuă avalanşele de săruturi. Dar e cald şi bine şi nimeni nu are nevoie de răspunsuri. Pentru că nimic altceva nu are importanţă.

Post cutremur, furtuni,cataclisme.

Am supraviețuit cutremurului. Da, ființa mea a fost zguduită de la interior spre exterior de un cutremur devastator. Și chiar dacă încă nu s-a descoperit ce provoacă cutremure în sufletele oamenilor și cum le putem evita, puținii supraviețuitori care rămân în picioare pot confirma că pagubele sunt enorme. Emoțiile au scăpat de sub control, visele bântuie nestingherite pe coridoarele din lobul drept, speranțele țiuie în urechea stânga și o negură ciudată acoperă întregul. O singură rază mai străpunge pâcla, strecurându-se printre cioburi. Încă un răsărit de soare. Îmbrăţişarea valurilor ce se contopesc cu malul promite multe. Cine nu a spus niciodată că iubeşte marea, nu a simţit-o niciodată cu adevărat. Pentru că eu cred că numai marea înţelege cu adevărat tandreţea...Comunică de mii de ani prin vuiet, îmbrăţişându-ne tuturor destinele. Ne uneşte, ne aduce amintiri, ne vindecă. La mare se naşte frumosul şi se croieşte viitorul. Plaja ne e casă tuturor, oferind linişte sufletelor zbuciumate si lăsând loc poveştilor. Marea ne spală de gânduri şi ne uşurează inima. Iar soarele, soarele pecetluieşte în fiecare dimineaţă alte amintiri, alte sărutări somnoroase, alte începuturi. Și pentru că eu încă mai cred în oameni și în puterea lor de a iubi și a lupta, îmi rescriu memoriile post furtună la mare și regăsesc imaginea răsăritului în fiecare zi în telefonul meu și el îmi amintește mereu de un viitor mai bun, un viitor mai simplu. Și poate că naivitatea e cea care îmi permite să continui, să cred in fiecare mic detaliu sau persoană care pătrunde la momentul potrivit și se cuibărește în mine. Și câteodată avem nevoie de puțină nebunie la plic deci decidem să ne aruncăm în golul necunoscutului. Și golul se termină undeva, depinde însă cum. Finalul probabil ca mereu provoaca un cutremur. Dar vom supravietui pentru ca marea va fi mereu acolo să ne spele de lacrimi, să ne refacă după cutremure. Căci marea înțelege și iartă, vizualizează dezastrele cu ochi senini și nu condamnă inimile ce se leagă de ei. 

Ceva

Sunt momente care ne zguduie existența și ne fac să ne dorim mai tare decât oricând să ne găsim locul, să găsim "ceva-ul" care să facă ca toată învălmășeala să capete un sens. Suntem toți în căutarea ceva-ului care să ne salveze. Și dacă suntem destul de norocoși, ajungem să cunoaștem noțiunea salvatoare. Fie că este o persoană, un loc, un sentiment, totul pare că se rezolvă. Am făcut greșeli. Bănuiesc că nimeni nu e scutit de ele. Până la urmă, ele sunt cele care ne învață cum și de ce să continuăm. Am încercat să le repar și nu cred că am reușit să mai fac ceva cu toate, dar nu ar trebui să primesc niște puncte în plus pentru că am încercat? Adică, nopțile nedormite și cicatricile pe care le-au lăsat toate momentele proaste în urmă nu ar trebui să justifice nimic? Și toate momentele în care aș fi vrut să mai pot face ceva ca să repar ce-am stricat? Toate mesajele pe care le-am scris dar nu le-am mai expediat, care-au rămas notate în adâncul meu? Toate nopțile în care aș fi vrut să mai am puțin curaj, toate momentele în care aș fi vrut să mă întorc dar nu am mai avut unde, pentru că mă pierdusem undeva pe drum și nu mă mai regăseam, toate momentele care m-au descurajat? Nu cer compasiune pentru că știu că nu o merit. Mi-am plătit greșelile, mi-am învățat lecțiile. Și-am învățat undeva în drumul meu spre regăsire că trebuie să te ridici singur și să înveți din nou să pășești tot singur. Și-abia atunci când o să-nveți să stai pe propriile picioare fără niciun ajutor, abia atunci soarta o să îți surâdă. Și-abia atunci o să-ți găsești, sau cel puțin o să pară că ți-ai găsit, elementul salvator. Și pentru o perioadă, o să fie tot ce ai nevoie ca să îți recapeți încrederea. Și poate că o să te surprinzi undeva într-o seară târzie, în preajma ceva-ului, gândindu-te la cât de mult te iubește soarta. Așa cum și eu mă surprind mulțumindu-mi pentru curajul de a accepta ajutorul.    


Gândul nr. 1: Îmi ești tortură și-alinare. Îmi ești salvare grandioasă și refugiu și zâmbet. Și eu chiar n-ar trebui să spun asta, pentru că am promis că nu mă voi îndrăgosti de tine. Și încă nu încerc să încalc promisiunea. :D

Exprimați-vă, vorbiți, trăiți

Sentimente multiple gravitează în fiecare suflet, îngrămădite în lumina slabă. Acolo sunt toate trăirile de care nimeni nu mai vorbește, pe care nimeni nu le mai pune în ordine sau șlefuiește. Stau așa, în învălmășeala lor organizată pentru că nimeni nu mai are curajul să le scoată la iveală. De ce..? s-ar întreba mulți oameni ca mine, care trăiesc în bula de săpun în care iubirea ține loc de aer și totul se explică prin ceva fără sens. Le e frică de ceva inexistent.. și asta pentru că nimeni nu i-a învățat cum e să simți cu adevărat. Fiecare suflet poartă o mască și nu din plăcerea vinovată de a ne pune în scenă întreaga noastră viață, ci din frică. Mă întreb adesea, de ce vă e frică să simțiți? Nu vă expuneți ființa ascultându-vă sufletul. Nu vă temeți, nimeni nu vă va judeca dacă scoateți trăirile la înaintare, ba chiar veți fi admirați pentru curajul de a trăi. Vă colorați zâmbetele în alb și negru din teama de a nu lăsa culorile să iasă la iveală și le trăiți în spatele pereților de gheață meniți să calmeze inflamațiile sufletului. Lăsați culorile să iasă din interiorul vostru, să coloreze cu strălucirea lor universul și vă promit că nimeni nu o va numi expunere, veți fi numiți artă și veți împrăștia culori în viața celor din jur. Să nu vă fie frică de oameni, creați legături cu ei și transmiteți sentimente prin conexiuni wireless. Doar așa veți cunoaște și înțelege că sentimentul unui individ nu e singular și se ridică la pătrat de fiecare dată când e împărtășit cu cine trebuie. Iubiți și lăsați-vă iubiți. Nu vă mai ascundeți ființa, încorsetând-o în ideea că nu meritați sau că nimeni nu e destul de nebun să se avânte în aventura ce o constituiți. Exprimați-vă, vorbiți, trăiți. Sentimentele dezvăluite nu înseamnă expunere, înseamnă legătură..legătură cu voi, legătură cu ceilalți. 

Jurnalul unei iubiri imposibile

Mi-am îngăduit pentru o secundă să zăbovesc în camera amintirilor cu tine. Am stat acolo, împietrită în fața unei căni cu cafea, în timp ce totul se prăbușea în jurul meu. Am rămas speriată în mijlocul ceții care îmi înconjurase ființa, am privit fiecare gând în ochi, am renumarat fiecare posibilitate până când lacrimi adânci m-au adus la realitate. Am stat în fața unei căni și am plâns, în amintirea lucrurilor ce aveau să se întâmple și și-au găsit eșecul în trecut. Și pot să jur că nimic nu m-a durut mai tare decât momentul în care mi-am îngăduit să simt, să rememorez, să cred. M-am izbit de zidul prezentului cu o viteză pe care nu o mai putea determina nimeni și materialitatea mea a început să doară. Mă doare sufletul. Calc în fiecare zi pe amintirea unui vis pictat în culori pale. Privesc frânturi de imagini, încercând să arunc în prăpastia necunoscutului fiecare nouă săgeată care îmi șuieră pe lângă urechi, care îmi vorbește de ce-a fost. Iar în momentele în care nu mai fac față, îmi îngădui să îmi las ființă în mâinile altora. Gravităm unii în jurul celorlalți atrași de forța sentimentelor. Și toate afurisitele alea de stele reprezintă doar suflete ce strălucesc în negrul nopții, știi? Și fiecare suflet are obiceiul de a-și găsi un alt suflet ca punct de reper, că rezolvare a problemelor. Și fiecare suflet se simte altfel, se experimentează într-o altă manieră. Mi-am îngăduit să simt, să port doliu pentru amintirile moarte și apoi mi-am continuat ascensiunea printre suflete, stingheră. Am stat în fața unei căni și am plâns, ore în șir, până când cana s-a transformat în cănile în care odată fusese cafea și ziua s-a transformat în noapte și apoi iar în zi. Apoi, m-am hotărât că trebuie să mă ridic, să las în urmă cănile. Și m-am ridicat și am dansat. Am dansat până culori au început să coloreze cerul, și negura să dispară din jurul meu. Am dansat până nu am mai simțit nimic, până când pașii mei au devenit cuvinte mute. Și am vorbit cu tine nopți întregi așa, încercând să te las în urmă, să ies din câmpul tău de gravitație. Mi-am explicat de mii de ori prin pași de bază conceptul de iubire imposibilă. Și ori de câte ori mi-am regăsit partenerul, am realizat că pașii s-ar sincroniza dacă mintea mea nu ar fi prinsă în câmpul tău gravitațional. Așa că nu mai pot decât să scriu un ultim omagiu pentru o iubire imposibilă, care s-a destrămat pe nesimțite. Rămâi al meu, suflet frumos, dar lasă-mă să mai dansez în viață.
 
 
 
  P.S: Spuneam demult: Și dac-ar fi să te câștige alta, aș învață-o să te simtă, exact așa cum m-ai învățat tu pe mine, pas cu pas, să acționez. Și-acum că te câștiga alta, nu pot decât să îmi doresc să vă sincronizați pașii și să vorbiți prin pași de bază muți. 

Război

  Ființa mea urlă prin zâmbete forțate de împrejurări. Își urlă durerea insuccesului la fiecare colț de stradă unde se mai aude vreo amintire. Sufletul îmi tremură încă de emoție neîmpărtășită. Mi-am închis întreaga colecție de gânduri într-o cutie de fildeș pe care am îngropat-o apoi cu nesiguranță în interiorul ventriculului stâng, unde bătăile susținute ale inimii le mai acoperă zumzetul, în speranța că voi reuși să adorm. Am alungat orice formă de interacțiune și tot ce mi-a mai rămas să fac a fost să evadez. Am părăsit temporar aglomeratul oraș, fiind conștientă că asta nu însemna decât că fug de adevăr, sau mai exact de ceva ce încercam să scot din adâncul meu. Dar m-a urmărit.. Am fugit de mine și de tot ce cunoșteam în speranța că atunci când realitatea mă va aduce iar la mal, voi fi pregătită să supraviețuiesc războiului. Cu toate astea, ființa mea urlă și numai eu mai pot auzi. Izolarea nu mi-a adus nimic în plus, căci acum mă întâlnesc cu același război de uzură pe care-l înfrunt pe două fronturi și încă nu știu dacă finalul mă va găsi în tabăra învingătoare. Ciudat, acum o lună jurnalul meu de bord arăta promițător. Totul era perfect aranjat și nimeni nu putea prevesti furtuna. Astăzi, jurnalul ăla afurisit nu mai dă detalii decât despre personajul pus în fața unui imperiu care se prăbușește sub furia gândurilor. Am crezut pentru un timp că am găsit locul în care pot să fac totul bine. Am crezut doar că asta era momentul în care lucrurile începeau să se așeze. Și m-am străduit, am făcut tot ce îmi stătea în putință ca să văd cum se clădește, pietricică cu pietricică, viitorul personajului meu. Toate astea până când realitatea m-a lovit din nou, ca un semnal de alarmă. Eram prea aproape, mă apropiasem prea mult. Trebuia să bat în retragere. Și retragerea mea va duce la prăbușirea imperiului. Dar trebuie să fac asta... Pentru mine, pentru noi.

Forfotă

 Se vorbește în interiorul meu în fiecare zi de tine. Atâta forfotă și gălăgie nu a mai trezit nimeni până acum în orășelul numit cu A în cap și A în coadă. Se organizează parade, petreceri, cursuri festive și spectacole cu și despre tine săptămânal, iar din când în când, locuitorii eliberează simultan un puhoi de fluturi amețiți, ce se lovesc în zborul lor de interiorul meu. Se curăță și pregătește totul în detaliu, se organizează gânduri în sertare mici ale unei biblioteci imense, se plantează sentimente pe ici colo, pe unde au rămas numai trupurile uscate ale unora vechi, se vopsesc picturi lăsate în urmă de alți foști locuitori de onoare pe pereții lăturalnici ai orașului, se schimbă becurile pentru și mai multă claritate în privire și parcă totul învie în culorile țipătoare ale viitorului. Fricile sunt strânse de pe străzile pe unde bântuie de secole și adunate într-un țarc, la marginea orașului, unde sunt îngrijite cu mare atenție de volunatri cu cuvinte dulci. Se verifică și revizuieste scenariul în fiecare zi, corectându-se greșeli de ortografie a iubirii și gesturi stângaci în vorbire. Se vorbește în fiecare zi de tine, la știri, la radio, în școli, orașul tot e într-o continuă agitație cronică și cu fiecare zi care se șterge din calendarul așteptării, atmosfera începe să clocotească din ce în ce mai tare. Responsabilii cu timpul urmăresc secundele ce ne despart de realitate, în timp ce eu privesc cu admirație organizarea. În exterior, gura vorbește cu cuvinte despre tine, ochii strălucesc a nerăbdare și gesturile se antreneaza pentru marea competiție.  Mâinile testează variante salvatoare, iar genele flutură a sentimente prin aerul rarefiat. Inima, bate în ritmul unei frici de a dezamăgi, de care nu mai scap cu niciun remediu naturist. La locuri...Motor și..Acțiune! Ne filmăm povestea HD, cum mâna mea se leagă strâns de a ta și forfota din interiorul meu se multiplică de 1000 de ori când mă privești în ochi. 

Cumpănă, alegere, tu...

În viață, nu suntem scutiți de decizii. Suntem puși în fața lor și universul se așteaptă să ne descurcăm. Fiecare alegere pe care o facem plângând ne va schimba radical viața. De fapt, fiecare moment de cumpănă pe care îl înfruntăm în drumul nostru spre "ceva" ne va schimba viața, dar în momentele în care cumpăna ne depășește puterile și lacrimile apar, suntem siguri că ce urmează după va face ca lumea noastră să se întoarcă la 180 de grade și de cele mai multe ori ne sperie mai tare decât orice altceva. Sunt în întuneric și e frig. Stau în fața balanței mele și îi urmăresc conturul cu atenție. Simt că puterile m-au părăsit de mult și nu am niciun sprijin așa că încerc să mă concentrez pe gândurile mele, ele sunt singurele care mă mai țin în picioare. În partea dreaptă, cioburi mici și strălucitoare din amintiri se adună într-un taler, răspândind lumina bucuriei în încăpere. În partea opusă, imaginea unei realizări ce acum pare din ce în ce mai neînsemnată zace pe talerul ei, răspândind frigul. Cuvintele, promisiunile, entuziasmul și iubirea se înghesuie pe mica porțiune aurie din dreapta mea, dar parcă sunt umbrite acum de nesiguranță. Sentimentul de vinovăție îmi învăluie corpul și rămân nemișcată pentru un timp, rememorând trăsăturile frumosului vis pe care l-am îndepărtat de mine fără să vreau; șocul l-a aruncat în neant, lăsându-mă pe mine fără sprijin. Ochii îi sunt din nou blânzi și zâmbetul îi îmbujorează din nou obrajii, privirea îi e din nou susținută de dragoste și cuvintele îmi răsuna în timpane iar și iar. Nu vreau decât să știu că, lăsând balanța să se încline în partea dreaptă, voi ieși din întunericul ăsta și universul se va rearanja. Nu vreau să știu decât că visul îmi susține alegerea cu propria dorință și că nevoia disperată a fost singură care i-a îngreunat acum zâmbetul și i-a transformat căldura în frig.
 
 Ți-am înțeles reacția, deși mă tem de ea și de ce va urma după ea. Ți-am înțeles repulsia pentru că mă urăsc din ce în ce mai tare cu fiecare minut care trece pentru că nu am reușit să țin situația sub control. Te înțeleg și tot ce vreau acum este să mă asculți și să-mi vorbești, căci teama a pus stăpânire pe simțurile mele și dorința îmi urlă în cap. Aș renunța la orice în secunda a doua dacă mi-ai întinde mâna și mi-ai spune că vom fi bine pentru că abia atunci aș simți că pot să respir. Aștept îmbrățișarea cuvintelor tale calde atunci când vei considera că merit. Aștept sărutul moale și tot ce va mai urma după el, pentru că zarurile au fost aruncate și alegerea a fost făcută și tot ce mai vreau este să trecem peste. Cred că aveam nevoie de ceva care să mă facă să realizez cu adevărat ce îmi doresc și acum că am găsit momentul, știu că tot ce îmi doresc ești.. tu.  
 
 
 

 *Te iubesc și abia aștept să se rostească trăirea și să se demonstreze prin gesturi, căci vin* 

AMR:41 

Acasă

 Te-am privit pentru o secundă și am simțit universul izbindu-se de mine și mi-au zâmbit toate stelele. Imaginea ta mi-a lovit simțurile din primul moment, trezindu-le la viață și îmbătându-le cu sentimente. Te-am privit pentru o secundă și mi-ai încurcat gândurile, legând noduri strânse între imagini și iubire. Vocea ta mi-a rămas impregnată în timpane, răsunând și amplificându-se până în adâncul ființei mele, iar zâmbetul tău zace încă în ochii mei, unde va dăinui pentru o eternitate ca mărturie a unui prim contact, căci distanța s-a micșorat considerabil când inimile s-au apropiat prin zâmbete. Te-am regăsit ca pe o veche amintire, ale cărei valențe le uitasem de mult și familiaritatea ființei tale se impregna din ce în ce mai adânc cu fiecare cuvânt pe care îl rosteai. Ți-am analizat fiecare emoție, căci gesturile îți trădau mintea și te-am simțit pentru întâia oară vulnerabil în timp ce privirea îți rămânea ațintită asupra a ceva ce părea că încerci să descifrezi. Privirea mea comunica cu fiecare emoție ce vibra în tine, ascunzându-le pe ale mele într-un roșu insistent ce-mi învelea expersia atât de evident. Stângăcie și nesiguranță, emoții complexe și descoperiri, toate astea au compus atmosfera, permițând personalităților să se cunoască, permițând copiilor să mai rămână copii pentru puțin, împrietenindu-se prin surâsuri. Te-am căutat până acum, regăsindu-te exact lângă mine. Nu îmi mai pot scoate din cap zâmbetul tău și vocea ta încă răsună în sufletul meu. Așa te port prin lumea mea, ținându-te strâns în minte, indiferent de moment sau acțiune. Ești impregnat în mine, te cunosc. Te-am descoperit din nou, că pe o realitate ireală, apropiindu-mă din ce în ce mai mult de ține cu fiecare minut în care îmi vorbeai, cu sau fără cuvinte. Ți-am descoperit trăsăturile și am început să îți învăț emoțiile contradictorii și m-am simțit în siguranță, m-am simțit acasă... 

  "În acel moment am realizat că tu nu ești lumea mea, tu ești universul meu. Cu tot cu găuri negre și stele căzătoare."

 Nu știu ce s-a schimbat, sau dacă e posibil ca lucrurile să se schimbe atât de ușor sau repede, dar distanța nu se mai măsoară în kilometrii și iubirea nu se mai măsoară în îndoieli. Te-am asimilat în ființa mea și aștept momentul 0 în care voi putea simți atingerea, de acum, fără griji, dar cu și mai multe emoții. Mulțumesc că mi-ai vorbit cu inima deschisă și ți-ai descompus ființa în emoții pe care am reușit să le percep și înțeleg mult mai ușor. Ești un copil care a crescut prea repede și în fața mea ești copilul fără bariere, și cred că asta înseamnă că nu sunt singura care și-a regăsit sentimentul de siguranță. Acum că o simți și tu, bine ai venit acasă.

Când te-am îndrăgostit de mine?

 *cuvintele murdăresc povestea prin banalitate așa că am să îi rog pe toți curioșii să închidă ochii și să îți pornească sufletul, apoi să îi deschidă și să citească cu el; numai așa se va înțelege cu adevărat aliniamentul de cuvinte ce urmează și ambiguitatea sentimentului* 

 Am sărit peste etape în aglomerația asta de sentimente și am declanșat avalanșa. Ne vorbim prin cuvinte mute, din care ceilalți nu desprind nimic, deși noi înțelegem semnalul scurt din fiecare nou rând. Nu aș putea să spun cu certitudine data la care toată discuția asta ascunsă a început, pentru că mințile noastre s-au legat treptat, fără că vreunul din noi să comande, dar acum niciunul nu mai are control. S-a dezlănțuit agitația, învăluindu-ne împreună într-un sentiment familiar, care ne ține în căldura lui, printre litere și subînțelesuri. Cuvintele nu ne stau ca mărturie, pentru că nu le punem mereu în pagină, dar ființele noastre vorbesc prin semne îngropate în simțire. Nu știu când și cum, dar te-am îndrăgostit de ființa mea iremediabil și de atunci trăiesc prin tine. Oricât de departe aș fugi, oricât m-aș ascunde de realitate, toate valurile mă aduc înapoi, ca și când nevoia mea de tine învinge orice altă forță. Și cine a spus că toate drumurile duc la Roma, se înșela amarnic, pentru că toate drumurile duc la tine, dragul meu. Te-am îmbiat cu prezența mea și ți-am lăsat mintea să explodeze, în mii de culori, amplasând fiecare gând al tău undeva în universul meu. Ai păstrat distanța, asigurându-te că pașii tăi își continuă traiectoria fixă, dar eu am așteptat. Am mers ținându-te de mână, pas cu pas, susținându-ți ființa în drumul ei și n-am încetat nicio clipă să cred în lumea ta. Încă de pe-atunci simțeam că te îndrăgosteam de mine și cu fiecare pas pe care îl făceam îți simțeam viitorul din ce în ce mai clar. Nu am conștientizat momentul în care drumul tău s-a transformat în drumul nostru și tu ai permis prăbușirea, pentru că ne-am continuat pașii fără să schimbăm atmosfera. Toate astea până acum, când m-am trezit în brațele tale, conștientizând de ce dependența de tine va salva totul. Ți-am conștientizat sentimentele atunci când mi-au urlat în ochi, căci ți-am simțit dorința amplificată de un milion de ori și m-am trezit la realitate. Niciodată nu au vibrat atât de tare în urechea mea până acum. Nu știu când te-am îndrăgostit de mine, dar..  

 *dar și mai ce? Sufletul meu a explodat în secunda 0 și am realizat că și fericirea naște lacrimi adevărate. Explozia de trăiri mi-a curățat sfletul de îndoieli, lăsând universul să răspundă la semnal și mi-am lăsat ființa pierdută printre ultimele cuvinte. E undeva acolo, analizând mesajul.*

...dar n-aș putea să exprim în cuvinte ce-am simțit când m-am trezit în fața realității sentimentelor. Sunt exact acolo unde aș vrea să fiu și țin de mână îndrăgostitul. Am așteptat atâta timp să-mi țin de mână îndrăgostitul, simțind iubirea transmițându-se prin extremități, așa cum iubirea mea s-a tot transmis până acum, așteptând semnale.  Te iubesc și pot să îți explic asta prin alte sute de pagini de cuvinte 

*mulțumesc*

Omul care m-a făcut înger

Dezbracă-te, vreau să vorbim. Stai, ce faci? Nu! Lasă tricoul ăla pe tine, fii serios. Dezbracă-ți sufletul. Lasă toată armura undeva într-un colț și strălucește. Îmbrățișează căldura mea și lasă toată gheața asta care îți ține inima încorsetată să se topească, centimetru cu centimetru, până când îți va permite să mă simți. Uită-te în ochii mei și vorbește-mi. Nu, nu așa, privește-mă din interior spre exterior și lasă fiecare particulă a ființei mele să se lipească de una a ființei tale și să comunice. Doar așa vor reuși gândurile să se transmită. Astăzi vreau să ne vorbim fără cuvinte. Așează-te lângă mine și lasă-ți trupul să vorbească cu al meu, apropie-te. Hai să respirăm împreună. Lipește-ți buzele de pielea mea moale, așa cum ai făcut-o de atâtea ori până acum. Închide ochii și oprește-te în universul meu. Acum inspiră. Inspiră-mă în ființa ta cu totul. Nu mai încorda niciun mușchi, doar rămâi așa, blocat în secundă, profitând de conexiune. Golește-ți mintea, golește-ți sufletul. Dă-mi mie toate grijile și problemele tale și lasă-mă să înlocuiesc greutatea acestora cu iubire. Expiră. Parfumul meu mult prea dulce îți va fi deja impregnat în plămâni și ființa mea se va contopi cu idealurile tale și într-un final cu tine. De ce zâmbești? Hai, te rog, nu mai râde. Sărută ușor locul și lasă culorile să îți pătrundă în gândire. Lasă în urmă lumea și agitația și zgomotele și concentrează-te pe culori. Lasă-mă pe mine să-ți vorbesc. Probabil mă recunoști dintr-o amintire pe care nici măcar nu știai că o ai. Sunt tot eu, fata cu ochi verzi, doar că timpul a mai trecut puțin peste imaginea mea. De data asta îți vorbesc altfel, prin atingere. Iar tu, ești același tu al amintirii, omul care m-a făcut înger și apoi m-a învățat cum să zbor fără aripi, căci pe alea mi le-ai frânt drept lecție de viață. Lasă-mă să îți mulțumesc pentru încercări prin liniște. Analizează morfologia sărutului și desprinde din ea cuvintele. Mai rămâi puțin aici, unde e cald și dragoste. 

Ne place

 De ce vă iubim noi așa de mult? Ei bine, e complicat de simplu. Și nu ține nici de înălțimea sau anturajul vostru. Ne plac ochii sinceri și zâmbetele de copil care se îndrăgostește pentru prima dată, căci de fiecare dată zâmbiți la fel. Ne place când vă jucați cu părul nostru și când vă treceți degetele cu cea mai mare tandrețe cutreierându-ne trupurile mici care răspund cu un tremur aproape imperceptibil. Ne plac timiditatea și stângăcia voastră și faptul că ni le arătați numai nouă, lăsând imaginea de bărbat puternic în cuierul de la intrare. Ne place când ne contraziceți si ne place să ne dați dreptate doar pentru că ne iubiți. Ne plac lucrurile mici pe care le faceți pentru că știți că ne fac să zâmbim. Ne place părul vostru vâlvoi din diminețile târzii și faptul că ne-ați lăsa să ne jucăm zile întregi cu degetele prin el. Ne plac hainele voastre, mai ales atunci când le purtăm noi, prin casă. Ne place când ne țineți de mână pe stradă sau când va opriți din ceva doar ca să ne sărutați. Ne place când faceți mișto de noi, chiar și în momentele în care suntem supărate. Ne plac privirile voastre când vă uitați cu ochi mari atunci când pentru prima oară ieșim din dus cu un simplu prosop.Ne place că aveți mereu grijă de noi. Ne place chiar și gelozia. Ne place că mirosiți bine. Ne place când sunteți fericiți, mai ales atunci când știm că noi suntem motivul. Ne place când ne vorbiți despre lucrurile care vă pasionează și parcă vi se luminează ochii. Ne place când vă jucați cu noi, chiar și jocuri video la care nu ne pricepem. Ne place expresia voastră când sunteți abia treziți căci atunci arătați ca niște copii, indiferent de vârstă. Ne place atunci când faceți lucruri prostești. Ne place când sunteți calzi și ne alintați. Ne place autoritatea voastră și orgoliul imens. Ne place și intenția voastră de a plăti atunci când ieșim în oraș, dar nu o să vă lăsăm să faceți asta niciodată pentru că nu ni se pare corect. Ne place să vă vedem în preajma celor mici. Ne place că încercați să gătiți, deși nu vă iese mereu. Ne plac săruturile sincere, printre lacrimi, atunci când nu mai sunteți bărbați. Ne place să ne sărutați atunci când nu v-ați mai bărbierit de mult, căci ne simțim din nou mici atunci când bărba voastră ne gâdilă fața. Ne place că ne țineți protectiv în brațe, oricând și oriunde. Ne place când vă gândiți să ne cumpărați câte o floare, chiar dacă nu se întâmplă ceva special în acea zi și ne place când ne aduceți chestii dulci atunci când suntem supărate. Ne place să scriem despre voi. Ne plac toate micile lucruri care vă alcătuiesc, nu suntem toate în căutare de gesturi mari și atenții scumpe. Lucruri simple, acțiuni neplanuite, gesturi mici, nu aveți nevoie de nimic altceva. Vă iubim din ce în ce mai mult atunci când nu încercați să ne impresionați pentru că  abia atunci începem să vă cunoaștem cu adevărat și totul e un mister. 

Bună dimineața

 Mi-am numărat pe îndelete și am încuiat în cutii de marmură,undeva în adâncul sufletului translucid, separat, greșelile și reușitele anului trecut apoi am așezat în fața mea o foaie albă pe care au început, pe rând, să se înșire fiecare dorință și speranță rămase neîmplinite, pătând-o cu cerneală. Când totul a fost gata aranjat, am împăturit foaia și am îndesat-o în buzunar, alături de banii pe care se spune că trebuie să îi ai la trecerea dintre ani. M-am oprit în fața unei oglinzi și mi-am privit interiorul, rezervându-mi puțin timp cu mine. Mi-am iertat fiecare ezitare, fiecare replică răutăcioasă și mi-am promis să fac tot ce îmi stă în putință să îmi continui ascensiunea pe scara vieții puțin mai organizat anul ăsta... M-am dezlipit de oglindă, aruncându-mi o ultimă privire, observând ochii verzi de sub căciula mult prea mare, în ei sticlea ceva, dar nu am mai avut timp să analizez căci cineva mi-a țipat în ureche, aducându-mă din nou la realitate. Am pășit pestre prag, sprijinindu-mă de mâna care îmi susținea spatele și frigul iernii mi-a paralizat simțurile instantaneu. Totuși, nici măcar în frigul iernii, gândurile nu îngheață, așa că ele continuau să se învârtă, undeva în universul paralel, de unde se propagă doar ecoul lor. Am afișat un zâmbet chinuit la vederea copiilor, care se jucau în zăpadă și veselia lor mi-a ridicat puțin moralul. Am închis ochii și am început numărătoarea inversă, completând glasurile celorlalți 10...9...8...7...6...5...4...3...2.. și aici m-am oprit, simțind un fior ciudat ce mi-a străpuns corpul. Mi-am amintit de obiceiul mamei, de a-și pune o dorință și am realizat că dorința mea se proiectase singură, în ultimile gânduri pe care le abandonasem în 2014 și primele gânduri ale noului an. Am mai zăbovit pentru câteva momente în lumea mea și am petrecut pentru puțin timp revelionul meu, așa cum era el, în universul paralel, așa cum mi-am promis că trebuie să se întâmple. Apoi, am fost pregătită să dau nas în nas cu 2015. Bună dimineața, adu-mi universul paralel în prezent, mulțumesc.

Autoportret și o oglinda crăpată

Regăsesc imaginea sufletului meu în fiecare oglindă în care corpul meu își găsește materialitatea. Totuși, mereu mi-a plăcut să îi privesc reflexia în oglinda crăpată din holul colorat și nu știu de ce dar acolo își găsește de fiecare dată puterea de a-și arăta adevăratele valențe. Acum, stau așezată pe parchetul rece, privind-o și regăsesc aceleași forme ample. Cu toate astea, ceva s-a schimbat și strălucirea pe care o avea a început să pălească și formele să fie umplute de alte materiale, diferite de cele originale... Nici oglinda nu mai e așa curată, și ampretele tuturor sufletelor ce au trecut prin fața ei strălucesc în lumina pală din holul cu pereți colorați. Șuvițele mele drepte se întrezăresc printre urme, iar verdele din ochii mei parcă se scurge odată cu lacrimile ce le fură din culoare, făcându-i plăti și uscați. O dâră de rimel negru se revarsă acum, într-o cursă infernală, pătând apoi bluza albă, ca mărturie a finalului, de parcă mica lacrimă știe că se apropie un final mai mare. Nu e tristețe, nu, tristețea se simte altfel, e doar emoție. O emoție mult mai constructivă decât tristețea, pe care nu am mai cunoscut-o cu așa putere niciodată și de care nu știu de ce, dar nu mă tem. De unde vine? Nici eu nu știu exact, pentru că doar imaginea trecutului a determinat-o să apară. Încă 12 luni și-au lăsat urmele pe fața mea, îmbătrânind din ce în ce mai mult micul copil.  12 luni alcătuite din plecări și veniri, din frici și speranțe, din copii abia născuți și noi responsabilități, din evenimente care și-au lăsat, cu sau fără voie, o mică cicatrice, ascunsă sub pielea semi-transparentă. Bucăți din mine au fugit odată cu fiecare persoană, dezmembrându-mă ușor, iar din nevoia de a rămâne un întreg le-am înlocuit cu cioburi de sticlă colorată, formând astfel un vitraliu care să le ia ochii oamenilor de la suferința trupului porționat. Imaginile fiecărei dezamăgiri au rămas stocate în mica galerie din interior, alături de toate fericirile ce sclipesc în colțurile încăperilor, iar oamenii ce trec prin viața mea le mai vizitează din când în când prin povești. Adaug acum, prinzând curajul că urmează ceva mai bun, încă un an în calendarul meu, tăind de pe lista cu mulțumiri câteva persoane, înlocuindu-le repede cu alte nume și începând lista cu promisiuni pentru cele 12 luni ce urmează. Târziu, îmi observ corpul abandonat undeva lângă perete, în fața oglinzii și mă hotărăsc să șterg lacrimile fericirii și să îl pregătesc pentru ce urmează. Mă ridic, dezlipindu-mi sufletul cu greu de pe oglinda crăpată și fac câțiva pași, spre centrul sufrageriei, de unde bradul strălucește luminat de tot felul de becuri. Mă mulțumesc cu ideea că am făcut tot ce am știut mai bine și nu datorez nimic nimănui și mă bucur de toate amintirile. Aveam doar nevoie de un moment cu mine, în oglinda magică, să realizez tot.
 
  
 
 P.S: oglinda a căzut de pe perete și s-a făcut bucăți, exact ca fiecare lucru care a rămas încheiat în acest an și a fost înlocuită cu una nouă, care îmi va servi ca lupă pentru sentimentele viitoare și în care sper că se vor reflecta alte 2 persoane iubite anul viitor, persoane care nu au apucat încă, micuța surioară și sufletul iubit. Până atunci, mă mulțumesc cu mine și toate visele mele  și nu îmi rămâne decât să pășesc cu atenție pe noile scări, ținându-mă bine de tot ce am. 

Licurici și reclădire

Luminile din sufletul meu s-au stins. Neoanele s-au spart de mult și nu mai răspândesc lumina aia falsă. În întunericul ăsta ai rămas tăcut și privești, sau cel puțin încerci să distingi, imaginile ruinelor pe care nici măcar nu le mai înțelegi. Undeva într-un colț încă mai pâlpâie un ultim licurici al sentimentelor. În colțul opus, o cascadă de lacrimi se revarsă din tavan ca mărturie a tuturor momentelor de impas de care am trecut până acum, dar tu încă nu ai observat asta. Te atrage ceva din micul licurici, probabil doar strălucirea lui vioaie, sau fericirea pe care o poartă cu el. Te atrage așa tare încât începi parcă să te apropi, deși nu faci niciun pas. Întinzi mâna, în ideea de a curpinde mica vietate între degetele tale lungi, iar momentul contopirii este resimțit de mâna mea, un fior atât de real ce-mi amintește de atingerea ta. Micul licurici ți se joacă o perioadă în palmă, atras parcă de căldura mâinii tale. Apoi, un alt mic licurici își face apariția, apropiindu-se vioi de palma ta, unde poposește parcă istovit de zbor. Și încă unul... Și încă unul.. Și încă unul... Acum, fața ta e luminată de sclipirile venite de la micii tăi prieteni și parcă, printre umbre, se zărește un zâmbet. Și licuricii continuă să se adune în jurul tău, atrași acum de zâmbetul ăla de copil, ei trag la fericire. Acum parcă și întunericul și cascada și tot ce era negru și urât a dispărut, și totul începe să se reclădească. Sentimentele își reiau locul, în timp ce licuricii înlocuiesc neoanele false cu becuri cu lumină caldă. Ai readus spațiul ăsta la viață și acum exteriorul rezonează cu tot ce-l înconjoară. Poate asta înseamnă toată turma de fluturi pe care o resimt în stomac, poate sunt doar licuricii care au luminat interiorul pentru ca tu să reclădești ce a fost stricat, poate sunt doar noii tăi prieteni care îți țin companie în sufletul meu. 

Ascultă-mi ochii

 Dacă mi-ai asculta numai pentru o singură, amărâtă secundă ochii, ei ți-ar arăta adevărul. Doar dacă i-ai asculta și adevărul ar ieși la iveală, ai înțelege tot și teama sau reținerile sau gândurile, toate ar dispărea. Ai privi realitatea prin ochii mei și ai înțelege că toate alegerile se reflectă în ei și toată impulsivitatea se revarsă printre gene și sufletul mi-ar fi deschis, și teama ta de a avea încredere în tot ce spun ar dispărea. Dacă m-ai strânge în brațe pentru mai mult de 3 secunde și toată energia s-ar transmite și s-ar contopi, poate doar așa ai înțelege ce se întâmplă în capul meu, fără să mai ai nevoie de justificări, căci vei regăsi și tu, probabil, sentimentul de "acasă" la care nu ai mai vrea să renunți, așa cum l-am regăsit și eu în prezența ta. Și ai înțelege că exact așa trebuie să fie și atunci probabil nu te-ai mai învinui pentru deciziile mele și sufletul ar avea liberă-trecere. Și poate așa mi-ai înțelege și durerea resimțită la ideea de a nu te avea și teama de a fi abandonată.  Căci niciuna dintre deciziile mele nu se va lăsa vreodată influențată de orice alt aspect al exteriorului și siguranța că niciuna dintre ele nu va duce spre ceva rău este întotdeauna prezentă. Și cum toate lacrimile și toată tristețea dispar atunci când tu apari nu pot decât să spun că mergând pe lângă tine mă feresc de tot ce-mi face rău. Și nu doar că sper că nu voi mai trăi dezamăgirea, dar știu, și îmi susțin ideea, că ținându-te de mână nu o voi mai întâlni niciodată că pe un impediment. Și pentru toate momentele în care te voi strânge prea tare de mâna care o ține pe a mea, îmi pare rău, e vorba doar de frica de a te rătăci pe undeva pe drumul spre finalul fericit. Căci nu, tu nu dezamăgești și nu prepari lacrimi, tu nu mă silești să las totul pentru nimic, tu nu poți decât să iei parte la viitorul pe care mi-l croiesc după propriul principiu, principiul care mă îndeamnă să te patrez. Și asta nu poate spune decât că orice pas pe care îl faci îndepărtându-te de mine aduce mai multă suferință decât oricare altul pe care îl faci ținându-mi sufletul de mână. Ești cel mai frumos adevăr al vieții mele. 

Colț și poate

Stăteam în colț, urmărind liinile celor două străzi ce se uneau în acel exact punct, iar soarele îmi mângâia fața. Simțeam, acum, un fel de pace, și tot peisajul ăsta îmi aducea aminte de noi.  Poate doar pentru că la picioarele mele se întindea uniunea celor două diferite trasee, într-un singur punct reprezentat de un colț de beton.  Așa cum și traseul vieții noastre se unea în același singur punct, dorință și speranță, vis și realitate. Sau cel puțin așa văd eu realitatea nostră. Tu vrei să fiu a ta, iar eu vreau să fii al meu.  Poate sunt doar nebună pentru că încă mai cred că într-o zi, ideea asta chiar se va materializa și timpul nu te va face să te răzgândești. Poate nu mai văd realitatea cu aceeași ochi, căci mă agăț de fiecare valență a ta în speranța de a nu te pierde. Poate gândesc totul mult prea în avans. Poate doar îmi e dor de contururile tale, care nu au început încă să se alinte în bătaia ochilor mei. Poate aș înceta să mai fiu eu dacă n-ai mai fi tu. Poate tot timpul ăsta e doar un test de rezistență a unor inimi care nu se înțeleg. Și mă gândesc de mult ori că poate am dat-o în bară, ca de obicei, și acum nu mai pot să fac curățenie aici. Și poate de aceea, timpul pare din ce în ce mai apăsător. Poate de aceea, de câte ori vreau să îți vorbesc despre tot ce se întâmplă cu tot ce simt, nu știu de unde să încep și unde să termin. Poate sunt lașă și ar trebui măcar odată să-ți vorbesc, dar niciodată nu pare a fi momentul. Poate că am tot timpul din lume, dar cât din acest timp îmi vei mai oferi tu? Fiecare minut fără tine, pare a fi o oră, dar fiecare minut fără tine mă aduce mai aproape de unul  cu tine, cel puțin în teorie. Poate sunt naivă, gândindu-mă că te distanțezi de mine cu fiecare minut care trece.  Poate de aceea îmi e frică să îți spun că te iubesc, pentru că mi-e greu să accept că poate, doar poate, și tu mă iubești în acel mod disperat în care o fac eu. Dacă ar fi să îmi analizez mintea, aș găsi bucăți din tine înfipte peste tot în ea, fragmente ale frumuseții și răutății tale. Și dacă-ar fi să mor azi, mi-aș dori doar ca amintirea ta să rămână în ochii mei pentru o eternitate, și să fie șoptită tuturor îngerilor la ceas de seară și omenirea să cunoască cum te vedeam eu. Aș vrea doar să îți explorez corpul, să analizez fragmente din tine numai ca să  înțeleg de ce toată lumea spune "Home is where your heart is”.Aș vrea să îți analizez reacțiile și emoțiile, și să ajung la o nouă hartă a ta, să simt că te cunosc în deajuns de bine încât, și pe-ntunericul cearceafurilor noastre să te regăsesc. Aș vrea să fac dragoste cu tine în vise, că atunci când te trezești să mă vezi pe mine și să știi la ce să te aștepți.  Aș vrea să mă vrei în felul în care mereu mi-am imaginat că o vei face într-o zi. Și toate astea, pornind de la intersecția mizeră a două străzi. Toate cuvintele astea strălucitoare, pornind de la intersecția a două destine, uniune în care încă mai sper.