Prin ochii tăi...

Rătăceam printr-o lume de mult pierdută şi paşii îmi erau nesiguri. Eram singură şi oftam adesea, apăsată de greutatea unei armuri pe care o purtam asupra mea în încercarea de a mă proteja în faţa lumii de afară. Îmi îngreuna cu mult cuvintele si gândurile, îmi micşora vocea şi îmi pleca privirea, dar mă ţinea departe de ciudatul obicei al lumii de a lovi fiinţele slabe. Cu fiecare atingere, oricare dintre vieţuitoarele pe care le întâlneam în drumul meu reuşea să ia o bucată din mine, descompletând imaginea frumuseţii mele, pe care oricum nu o mai credeam a fi aievea. Trăiam cu vise în loc de aer şi mă hrăneam de multe ori cu rădăcini de zâmbete ce nici măcar nu-mi aparţineau, pe care le întâlneam din întâmplare pe cărările pe care păşeam stingheră. La asfinţit zăream mereu, mult prea departe, mirajul fericirii ce lucea în bătaia razelor leneşe. Înaintam mereu spre el, în încercarea disperată de a ajunge să strâng în braţe, chiar şi pentru o bătaie de inimă, culoarea fericirii. Am călătorit mult timp aşa, având în faţă o destinaţie incertă şi-un drum prea lung. Şi toate astea până în prezent. Când mersul greu s-a prefăcut în zbor şi-armura în visare, atunci te-am regăsit într-un prezent mult căutat. Nu ştiu de unde vii şi încotro te-ndrepţi, nu ştiu cine şi de ce te-a adus, dar te regăsesc în prezentul meu şi mă rătăcesc în labirintul tău din care sper să nu mai ies vreodată. Prin ochii tăi pot vedea acum o altă imagine ce mă întruchipează într-un fel pe care nu l-am mai văzut vreodată, pe care nicio oglindă nu l-a mai putut reda, pe care niciun alt om nu l-a mai putut pune in cuvinte. Şi nu mai umblu pe cărări de mult pierdute şi parcă nici nu mai ştiu să fiu altfel decât aşa cum mă găseşti şi tu acum, în timp ce stau întinsă în aşternuturile calde, prinsă în braţele tale şi în vraja ochilor tăi. Ce faci din mine? Privirea ta mă curăţă de orice îndoială în timp ce amprentele tale rămân impregnate pe suprafaţa fiinţei mele cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, reîntregind aşa cum îţi doreşti imaginea ce mă întruchipează. Mă văd prin ochii tăi aşa cum nu m-am mai văzut vreodată, aşa iubită şi frumoasă, în lumina slabă a unor scântei de sarbatoare, şi parcă şi fiinţa mea începe să se-ncreadă în cuvinte, pe care le repeţi la nesfârşit în speranţa că o să mă văd şi eu aşa, restaurată de iubirea ta, cu un ceva al meu mult prea frumos. Nu stiu dacă e doar Crăciunul sau atmosfera încălzită de zâmbetul şi alintul tău, dar iţi ascult cu exaltare ritmul vietii şi mă bucur de oportunitatea de a sta, chiar şi pentru o singură bătaie de inimă, în faţa ta, împlinindu-mi astfel vechea dorinţă de a strânge în braţe fericirea. Mă regăsesc aici aşa cum nu m-a mai văzut nimeni vreodată, aşa cum numai ţie ţi se pare că mă vezi, în frumuseţea asta mult prea incertă, în liniştea tărâmului nostru. Şi sper că totul va dura mai mult decât o simplă şi mult prea efemeră bătaie de inimă. Căci totul e frumos în ascunzişul nostru şi eu mă simt mai bine. Mai ţine-mă te rog, aici, blocată în mirajul ăsta, nu mă arunca la loc pe cărările pustii, unde nu mă mai pot vedea prin ochii tăi. Ar fi păcat de ei să uite ce-au găsit, ar fi păcat de mine să pierd ce vreau să ţin.

P.S Sorry for being grumpy and boring lately. I miss you. I need cuddles.