"Am cunoscut oameni cu care am baut si am plans de anu' nou sau la cine stie ce petreceri. Lor le-am spus lucruri pe care nici eu nu le banuiam despre persoana mea, nici nu ma gandeam ca intr-o zi nu o sa ne mai vorbim. Acum, ne intalnim adesea pe strada, iar eu traversez ca sa nu ii salut. La ce bun? Daca acum nu suntem decat niste vechi cunostinte de ce sa ne chinuim 5 minute cu un subiect plicticos? Doar s-a intamplat sa ne petrecem putin timp impreuna, un timp in care fiecare astepta altceva." Aceasta este partea pe care o omiteam astazi, fiind pusa in fata a 28 de suflete tinere care ma priveau intrebator. Imi incepusem polologhia vorbind despre trenuri pe care le asteptam si persoane de care devenim dependeni. Nu ma intelegeti gresit, nu am omis aceasta parte datorita memoriei scurte, ci pentru ca incepuse sa ma doara. Nu va ganditi la cap sau la picioare, incepuse sa ma doara sufletul si imi era teama ca daca voi continua ochii mi se vor umple de lacrimi pentru a doua oara in aceeasi zi. "Fiecare dintre noi isi asteapta propriul tren care, in final, il va duce la destinatia planificata. Dar, nu conteaza cat timp iti astepti trenul, ci alaturi de cine. Majoritatea oamenilor nu au inteles asta" spuneam eu cu vocea tremuranda, repetandu-mi in minte ca nu trebuie sa plang. "nu exista persoane importante care pleaca. Acelea nici nu erau importante, erau doar persoane" rosteam la inceput tare si raspicat cu atata convingere incat as fi putut sa-l fac si pe omul care nu crede in nimic sa creada in spusele mele.Tonul mi-a scazut pe parcurs in timp ce am inceput sa realizez ca nici eu nu ma cred si probabil niciunul dintre cei care ma asculta nu ma credea. Adeseori universul nostru se invarte in jurul unor persoane, dupa care fiinta noastra urla. Astfel, ele devin importante. Si tot adeseori aceste persoane dispar, lasandu-ne in marea de praf singuri. Acest lucru nu ii va face vreodata doar persoane, caci importanta nu dispare asa, dintr-o data, poate doar cu timpul. Pe mine m-au parasit prea multe persoane "importante" si probabil ideea mea de a vorbi pentru 5 minute in fata clasei despre trenuri intarziate si prieteni care ne parasesc nu a fost una dintre cele mai stralucite, dar a fost destul ca eu sa realizez ca nu ma mai pot minti singura. Indiferenta doare, lipsa doare, dar pana la urma ce nu doare pe lumea asta? Poate daca as gasi o cale, o scapare, prin care sa aduc inapoi persoanele importante, totul s-ar intoarce la normal. Si totusi, daca dependenta mea se intoarce si nu mai e aceeasi. Daca prezenta ei ma va chinui aproape la fel de mult ca absenta? Atunci, ce imi ramane sa fac? Sa plang in fata clasei doar pentru ca emotiile mele s-au incurcat prea tare in cutiuta lor, sa plang si sa astept ca dependenta mea sa oberve ca doare. "Iar pentru ca de cele mai multe ori in disperarea alegerilor uitam ca lucrurile nu sunt asa cum par si poate, doar poate, distanta care ne desparte de dependenta este mult mai mica decat pare, propun sa nu ne mai gandim doar la castigul jocului, ci la modul in care putem sa jucam frumos", fara durere, as putea sa adaug acum.
