Sunt confuza si parca toata starea asta de ameteala mi-a absorbit universul. Mi-e frica de mine si de ce as putea sa insemn, mi-e frica de ideile care se invart in jurul meu. Imi pierd noptile visand la lucruri care nu vor fi niciodata ale mele, imi pierd zilele plangand dupa vise. Am nevoie de oameni care se indeparteaza usor de mine si vreau sa scap de cei care imi incurca viata. Gandurile mele fata de el se intersecteaza in strazi aglomerate, facand galagie. Tot ce pot sa imi mai spun este ca trebuie sa il tin cumva langa mine, sa il leg cumva de fiinta mea cu noduri marinaresti pe care numai mainile dibace ale sortii potrivnice ar putea sa le desfaca. Il simt de multe ori atat de aproape de inima mea care isi mareste ritmul pompandu-mi mai repede sangele cihlimbariu prin venele obosite; alte ori simt un ghetar de ganduri intre noi care il impiedica sa ma simta. Suflarea mea depinde de sentimentele lui. Imi las capul moale pe umarul lui puternic, ascultandu-i sufletul desi este la multi si multi kilometri departare de mine. Mainile lui obosite sustin acum trupul meu batut de impresii si la cea mai mica indoiala acestea vor parasi atingerea. As vrea sa pot sa ii aduc la cunostinta ca toata fiinta mea depinde acum de fiinta lui si toata iubirea mea depinde acum de inima lui. Caci, undeva pe drumul destinului nostru, eu m-am legat de el, devenind astfel fiinta noastra. Probabil, intr-un moment cheie in care sufletul lui era neatent, o bucatica din mine s-a strecurat in el si aici a inceput magia.
Felul in care se despart doi oameni care se iubesc (sau cel putin s-au iubit) este oribil. Doi oameni care obisnuiau sa fie prieteni, doua rude indepartate, pentru ei mai exista o sansa de reintalnire, dar intre doi indragostiti totul se termina cu despartirea. Pentru ei nu se mai poate face nimic. Rareori se intampla ca ei sa se regaseasca si chiar si atunci, nimic nu este la fel. Atatea momente, atatea intamplari ce aveau sens doar pentru ca amandoi vibrau in aceeasi directie, atatea planuri si viitorul spulberat devin neutre. Totul devine gunoi pe care fiecare il arunca undeva, intr-o groapa mizera a sufletului, odata cu despartirea. Ultimele priviri, poate si primele lacrimi indurerate (cel mai probabil din ochii ei firavi) si ultima imbratisare rece si amicala, toate alcatuiesc "punctul" dupa care nu mai exista nimic. Negarea sentimentelor si a ultimelor amintiri ce mai zabovesc in mintea lor... Ce meschin e totul. Tot ce le ramane este amintirea ultimelor secunde ale vietii comune si regretele. Oricat vor incerca sa se consoleze cu imaginea unui viitor mai bun, oamenii care se despart se vor pedepsi mereu, se vor pedepsi aspru. Fiecare va trai cu sentimentul ca nu a facut tot ce putea, ca ar fi putut sa insemne mai mult. Fiecare cafenea in care isi imparteau odata iubirea sau fiecare loc ce le va trezi vreo amintire legata de dragostea ce-a fost ii va paraliza. Vor ramane adesea impietriti in mici piatete sau in fata unor vitrine inspirand mirosul trecutului (Sa nu va intrebati niciodata de ce exista oameni care pur si simplu doresc sa zaboveasca cateva clipe in anumite locuri, fac parte probabil dintr-un fost cuplu care se iubea si care impartea o amintire in acel loc). Fiecare moment in care unul dintre ei va auzi numele celuilalt undeva intamplator, sau i se va parea ca il zareste pe celalalt in multime, pentru o secunda, va sfarama inimile lor cu greutatea sentimentelor esuate. Fiecare seara in care li se va face dor ii va tine lipiti de telefon, fara curajul de a suna. Dupa despartire, nu mai exista nicio sansa pentru doi oameni ce s-au iubit. Hm, ce oribil se despart indragostitii.
Dupa ce intrebarea "Ce vrei sa faci cu viata ta?" insotita de o privire insistenta si un ton impunator a parasit top 10 glume ale Sagunistilor, a inceput sa ne afecteze si sa ne faca sa ne intrebam Ce vrem sa facem cu viata noastra? Se presupune ca pana la varsta asta viata ti-a dat destul timp sa te decizi care ti-s dorintele si spre ce culmi te indrepti. Exista oameni care iubesc masinile si, desi nu stiu ce le rezerva viitorul, sunt absolut siguri ca el va implica o minune pe patru roti; altii viseaza sa ajunga pe scene mari la Broadway sau sa devina staruri in sali de operatie ca medici de prestigiu undeva intr-o tara importanta. Dar cum ramane cu noi, cei care nu stim ce vrem sa facem? Ce vrem noi sa facem cu viata noastra? Noi nu avem nici macar o mica idee despre ce ar putea viitorul nostru sa includa pentru ca inca nu am descoperit lucrul care ne face fericiti. Suntem in cautarea acelui hobby care sa ne faca sa credem ca este singurul lucru care este absolut necesar in viitor. Scoala ne bombadreaza inca de pe acum cu optiuni pentru facultati si, desi stim in mare cum am vrea ca slujba noastra sa arate, niciunul dintre noi nu poate raspunde tare si raspicat cand este intrebat de facultatea pe care o va alege. Majoritatea sunt hotarati sa plece, crezand ca strainatatea le va aduce linistea si va duce numele lor mai departe, evitand uitarea. Dar de cati dintre cei care parasesc tara pentru o facutate straina am mai auzit? Cu siguranta familiile lor stiu foarte bine unde sunt si ce fac, dar visele lor s-au stins de mult. Fiecare om vrea sa ajunga ceva in viata si cu toate ca nu e sigur ce ar trebui sa ajunga, stie ca orice ar fi trebuie sa fie ceva ce ii va pastra numele intiparit in istorie. Traim ca sa ne facem remarcati, traim ca sa supravietuim printre toti oamenii ce se dau importanti in jurul nostru. Dar data viitoare cand te intrebi ce vrei sa faci cu viata ta, gandeste-te numai la tine, nu la ce te-ar putea aduce deasupra tuturor. Gaseste ceva ce stii ca te va face sa te trezesti cu placere in fiecare dimineata pentru urmatorii 30 de ani. Eu, spre exemplu, nu stiu ce vreau sa fac cu viata mea. Nu inca. Dar stiu ca atunci cand voi gasi o solutie, va fi exact ce imi trebuie. Pana atunci ma tot intreb: Tu ce vrei sa faci cu viata ta?
Ma intalnesc in fiecare diminteata cu ea. Nu ne spunem niciodata nimic, dar privirile noastre isi vorbesc de mult. Stau tacuta si o privesc de multe ori cu admiratie, aspirand sa devin ea; alteori ochii mei inlacrimati o privesc cu iubire. fiindu-mi mila de sufletul ei care plange. Stiu doar ca o privesc de fiecare data fix, pana isi pleaca ochii, stanjenita de curiozitatea mea. Desi ma intalnesc cu ea in fiecare dimineata, n-as stii exact sa spun ce simt pentru ea. E un amestec de sentimente cu temperaturi diferite ce se ciocnesc in agloratia din sufletul meu. Pe cat de dragi imi sunt ochii ei calzi si verzi, pe atat de mult urasc naivitatea ei. Nu are niciodata curajul sa imi spuna ceva, dar se citeste-n ochii ei dorinta de eliberare, stiu si simt ca ar vrea sa imi vorbeasca, dar cuvintele ei se lovesc de ochii mei reci de fiecare data. Acum mult timp si-a pierdut libertatea. I-am permis intr-o zi sa iasa in lume asa simpla, naturala cu era, iar ei au lovit-o fara mila. S-a intors la mine cu sufletul facut bucati si am aflat ca-si deschisese inima cu naivitate in fata unui necunoscut. Acesta a vandalizat interiorul fara remuscari, iar cand ea avea nevoie de dragoste mai mult ca niciodata, el a plecat fara sa se uite inapoi. Ea se intorsese la mine pentru ajutor, cu bucati lipsa din minunatul suflet.
N-am fost mereu atat de apropiate, dar astazi, cand am reusit sa o repun pe picioare, este aici. Este creatia mea, am reconstituit-o bucata cu bucata, aducand-o din nou pe drumul cel bun. Cu siguranta tu nu stii, dar este nevoie de cuvinte calde si devotament sa resuscitezi un suflet al carei singura dorinta este sa nu mai existe. Desigur, n-am mai reusit sa ii gasesc fericirea sau dramul de iubire, iar partile lipsa ale sufletului au fost inlocuite de mici cioburi de sticla colorata, dar am invatat-o sa respire singuta din nou. Momentul in care s-a ratacit intru-totul in persoana iubita putea sa-i fie fatal, dar eu i-am restaurat sufletul celula cu celula, atom cu atom.
Ma doare inima cand ii citesc in ochi dorinta de a pleca. In fiecare dimineata, vad in oglinda deznadejdea din ochii ei in timp ce-i prind parul vopsit si ii sterg transparenta din ochi. Cu toate ca ea stie foarte bine ca oamenii profita de orice urma de transparenta, ofteaza de fiecare data cand ii intind fardurile colorate pe pleoapele greoaie; probabil inca nu a inteles ca in fata lor trebuie sa fie alta persoana. De cand am invatat ca pentru ei iubirea este un sentiment neutru caracterizat doar de slabiciune sunt atenta la detalii. Ii reamintesc in fiecare dimineata ca trebuie sa para indiferenta, ii conturez ochii mari si ii pudrez obrajii, asigurandu-ma ca nu o vor trada, aratand emotii. O invat din auzite tot ce stiu eu mai bine. Ca de obicei, ii ascund buzele triste sub un ruj rosu, caci am invatat ca rujul rosu te ajuta sa mimezi fericirea si sa spui lucruri care ies cu greu din sufletul tau. Oamenilor nu le plac oamenii tristi, ba chiar ii considera slabi si neinsemnati, asa ca exersam in fiecare dimineata zambetul fals, in timp ce formele corpului incep sa fie acoperite de bucati stravezii de material, ca de un scut.
Ma ridic in picioare si studiez silueta din oglinda. Ma intalnesc in fiecare dimineata cu ea si, desi nu ne spunem niciodata nimic, o cunosc mai bine decat se cunoaste ea pe sine. O admir, acum pare de neatins. Cat de bine seamana cu mine! Ii recunosc sclipirea din ochii verzi. Dar stai, oglinda reflecta imaginea celui care sta in fata ei. Deci..
