Fiinta noastra

Sunt confuza si parca toata starea asta de ameteala mi-a absorbit universul. Mi-e frica de mine si de ce as putea sa insemn, mi-e frica de ideile care se invart in jurul meu. Imi pierd noptile visand la lucruri care nu vor fi niciodata ale mele, imi pierd zilele plangand dupa vise. Am nevoie de oameni care se indeparteaza usor de mine si vreau sa scap de cei care imi incurca viata. Gandurile mele fata de el se intersecteaza in strazi aglomerate, facand galagie. Tot ce pot sa imi mai spun este ca trebuie sa il tin cumva langa mine, sa il leg cumva de fiinta mea cu noduri marinaresti pe care numai mainile dibace ale sortii potrivnice ar putea sa le desfaca. Il simt de multe ori atat de aproape de inima mea care isi mareste ritmul pompandu-mi mai repede sangele cihlimbariu prin venele obosite; alte ori simt un ghetar de ganduri intre noi care il impiedica sa ma simta. Suflarea mea depinde de sentimentele lui. Imi las capul moale pe umarul lui puternic, ascultandu-i sufletul desi este la multi si multi kilometri departare de mine. Mainile lui obosite sustin acum trupul meu batut de impresii si la cea mai mica indoiala acestea vor parasi atingerea. As vrea sa pot sa ii aduc la cunostinta ca toata fiinta mea depinde acum de fiinta lui si toata iubirea mea depinde acum de inima lui. Caci, undeva pe drumul destinului nostru, eu m-am legat de el, devenind astfel fiinta noastra. Probabil, intr-un moment cheie in care sufletul lui era neatent, o bucatica din mine s-a strecurat in el si aici a inceput magia.