Tristete

Azi nu este vorba despre tine si despre ce ai facut, sau despre ce vei face vreodata pentru mine. Astazi fiinta ta este undeva in universul paralel, ratacind printre stelele uitate si acolo imi doresc sa ramana pentru o vecie. Caci azi, eu sunt personajul principal al vietii mele! Eu. Imi plang singuratatea de cand ai tinut mortis sa imi amintesti de ea. Am adunat un manunchi de tristete pe care l-am legat cu un snur de sperante, apoi am lasat tulpinile singuratatii mele sa se odihneasca intr-o vaza facuta din cioburi tacute pe care am umplut-o usor cu lacrimi tarzii. Acolo zac si astazi, alaturi de toate florile pe care as fi putut sa le primesc de la persoanele cu care nu am indraznit vreodata sa vorbesc dupa ce mi-ai zdrobit si ultima speranta de a primi vreodata iubirea neinteleasa, pe care oricum nu o primeam nici de la tine (si aveam sa aflu asta multu mai tarziu, mult prea tarziu). Am incercat de multe ori sa intru intr-o farmacie si sa-i cer femeii zambitoare un complex de sentimente. Stiti voi, acele pastile pe care le gasim in tuburi albe cu etichete colorate si pe care le inghitim de 3 ori pe zi, inainte de masa. Ele ne fac sa simtim. Stiam ca trebuie sa incep sa simt si nimeni nu poate sa simta daca nu are pentru cine, asa ca singura solutie era sa imi fortez inima sa se deschida. Dar recunosc, m-am temut ca doamna m-ar putea crede nebuna, sau in cel mai bun caz, mi-ar zambi compatimitor aratandu-mi iesirea si am renuntat la idee. Asa ca, cersesc in fata universului ceva mai bun, ceva care sa imi aduca iubirea ce mi-ar pune din nou un zambet in suflet. Si-astept momentul in care universul va raspunde la toate scrisorile mele mute trimitand o raza de lumina care sa invie florile din vaza cea veche si crapata.