Autoportret și o oglinda crăpată

Regăsesc imaginea sufletului meu în fiecare oglindă în care corpul meu își găsește materialitatea. Totuși, mereu mi-a plăcut să îi privesc reflexia în oglinda crăpată din holul colorat și nu știu de ce dar acolo își găsește de fiecare dată puterea de a-și arăta adevăratele valențe. Acum, stau așezată pe parchetul rece, privind-o și regăsesc aceleași forme ample. Cu toate astea, ceva s-a schimbat și strălucirea pe care o avea a început să pălească și formele să fie umplute de alte materiale, diferite de cele originale... Nici oglinda nu mai e așa curată, și ampretele tuturor sufletelor ce au trecut prin fața ei strălucesc în lumina pală din holul cu pereți colorați. Șuvițele mele drepte se întrezăresc printre urme, iar verdele din ochii mei parcă se scurge odată cu lacrimile ce le fură din culoare, făcându-i plăti și uscați. O dâră de rimel negru se revarsă acum, într-o cursă infernală, pătând apoi bluza albă, ca mărturie a finalului, de parcă mica lacrimă știe că se apropie un final mai mare. Nu e tristețe, nu, tristețea se simte altfel, e doar emoție. O emoție mult mai constructivă decât tristețea, pe care nu am mai cunoscut-o cu așa putere niciodată și de care nu știu de ce, dar nu mă tem. De unde vine? Nici eu nu știu exact, pentru că doar imaginea trecutului a determinat-o să apară. Încă 12 luni și-au lăsat urmele pe fața mea, îmbătrânind din ce în ce mai mult micul copil.  12 luni alcătuite din plecări și veniri, din frici și speranțe, din copii abia născuți și noi responsabilități, din evenimente care și-au lăsat, cu sau fără voie, o mică cicatrice, ascunsă sub pielea semi-transparentă. Bucăți din mine au fugit odată cu fiecare persoană, dezmembrându-mă ușor, iar din nevoia de a rămâne un întreg le-am înlocuit cu cioburi de sticlă colorată, formând astfel un vitraliu care să le ia ochii oamenilor de la suferința trupului porționat. Imaginile fiecărei dezamăgiri au rămas stocate în mica galerie din interior, alături de toate fericirile ce sclipesc în colțurile încăperilor, iar oamenii ce trec prin viața mea le mai vizitează din când în când prin povești. Adaug acum, prinzând curajul că urmează ceva mai bun, încă un an în calendarul meu, tăind de pe lista cu mulțumiri câteva persoane, înlocuindu-le repede cu alte nume și începând lista cu promisiuni pentru cele 12 luni ce urmează. Târziu, îmi observ corpul abandonat undeva lângă perete, în fața oglinzii și mă hotărăsc să șterg lacrimile fericirii și să îl pregătesc pentru ce urmează. Mă ridic, dezlipindu-mi sufletul cu greu de pe oglinda crăpată și fac câțiva pași, spre centrul sufrageriei, de unde bradul strălucește luminat de tot felul de becuri. Mă mulțumesc cu ideea că am făcut tot ce am știut mai bine și nu datorez nimic nimănui și mă bucur de toate amintirile. Aveam doar nevoie de un moment cu mine, în oglinda magică, să realizez tot.
 
  
 
 P.S: oglinda a căzut de pe perete și s-a făcut bucăți, exact ca fiecare lucru care a rămas încheiat în acest an și a fost înlocuită cu una nouă, care îmi va servi ca lupă pentru sentimentele viitoare și în care sper că se vor reflecta alte 2 persoane iubite anul viitor, persoane care nu au apucat încă, micuța surioară și sufletul iubit. Până atunci, mă mulțumesc cu mine și toate visele mele  și nu îmi rămâne decât să pășesc cu atenție pe noile scări, ținându-mă bine de tot ce am.