Licurici și reclădire

Luminile din sufletul meu s-au stins. Neoanele s-au spart de mult și nu mai răspândesc lumina aia falsă. În întunericul ăsta ai rămas tăcut și privești, sau cel puțin încerci să distingi, imaginile ruinelor pe care nici măcar nu le mai înțelegi. Undeva într-un colț încă mai pâlpâie un ultim licurici al sentimentelor. În colțul opus, o cascadă de lacrimi se revarsă din tavan ca mărturie a tuturor momentelor de impas de care am trecut până acum, dar tu încă nu ai observat asta. Te atrage ceva din micul licurici, probabil doar strălucirea lui vioaie, sau fericirea pe care o poartă cu el. Te atrage așa tare încât începi parcă să te apropi, deși nu faci niciun pas. Întinzi mâna, în ideea de a curpinde mica vietate între degetele tale lungi, iar momentul contopirii este resimțit de mâna mea, un fior atât de real ce-mi amintește de atingerea ta. Micul licurici ți se joacă o perioadă în palmă, atras parcă de căldura mâinii tale. Apoi, un alt mic licurici își face apariția, apropiindu-se vioi de palma ta, unde poposește parcă istovit de zbor. Și încă unul... Și încă unul.. Și încă unul... Acum, fața ta e luminată de sclipirile venite de la micii tăi prieteni și parcă, printre umbre, se zărește un zâmbet. Și licuricii continuă să se adune în jurul tău, atrași acum de zâmbetul ăla de copil, ei trag la fericire. Acum parcă și întunericul și cascada și tot ce era negru și urât a dispărut, și totul începe să se reclădească. Sentimentele își reiau locul, în timp ce licuricii înlocuiesc neoanele false cu becuri cu lumină caldă. Ai readus spațiul ăsta la viață și acum exteriorul rezonează cu tot ce-l înconjoară. Poate asta înseamnă toată turma de fluturi pe care o resimt în stomac, poate sunt doar licuricii care au luminat interiorul pentru ca tu să reclădești ce a fost stricat, poate sunt doar noii tăi prieteni care îți țin companie în sufletul meu.