Jurnalul unei iubiri imposibile

Mi-am îngăduit pentru o secundă să zăbovesc în camera amintirilor cu tine. Am stat acolo, împietrită în fața unei căni cu cafea, în timp ce totul se prăbușea în jurul meu. Am rămas speriată în mijlocul ceții care îmi înconjurase ființa, am privit fiecare gând în ochi, am renumarat fiecare posibilitate până când lacrimi adânci m-au adus la realitate. Am stat în fața unei căni și am plâns, în amintirea lucrurilor ce aveau să se întâmple și și-au găsit eșecul în trecut. Și pot să jur că nimic nu m-a durut mai tare decât momentul în care mi-am îngăduit să simt, să rememorez, să cred. M-am izbit de zidul prezentului cu o viteză pe care nu o mai putea determina nimeni și materialitatea mea a început să doară. Mă doare sufletul. Calc în fiecare zi pe amintirea unui vis pictat în culori pale. Privesc frânturi de imagini, încercând să arunc în prăpastia necunoscutului fiecare nouă săgeată care îmi șuieră pe lângă urechi, care îmi vorbește de ce-a fost. Iar în momentele în care nu mai fac față, îmi îngădui să îmi las ființă în mâinile altora. Gravităm unii în jurul celorlalți atrași de forța sentimentelor. Și toate afurisitele alea de stele reprezintă doar suflete ce strălucesc în negrul nopții, știi? Și fiecare suflet are obiceiul de a-și găsi un alt suflet ca punct de reper, că rezolvare a problemelor. Și fiecare suflet se simte altfel, se experimentează într-o altă manieră. Mi-am îngăduit să simt, să port doliu pentru amintirile moarte și apoi mi-am continuat ascensiunea printre suflete, stingheră. Am stat în fața unei căni și am plâns, ore în șir, până când cana s-a transformat în cănile în care odată fusese cafea și ziua s-a transformat în noapte și apoi iar în zi. Apoi, m-am hotărât că trebuie să mă ridic, să las în urmă cănile. Și m-am ridicat și am dansat. Am dansat până culori au început să coloreze cerul, și negura să dispară din jurul meu. Am dansat până nu am mai simțit nimic, până când pașii mei au devenit cuvinte mute. Și am vorbit cu tine nopți întregi așa, încercând să te las în urmă, să ies din câmpul tău de gravitație. Mi-am explicat de mii de ori prin pași de bază conceptul de iubire imposibilă. Și ori de câte ori mi-am regăsit partenerul, am realizat că pașii s-ar sincroniza dacă mintea mea nu ar fi prinsă în câmpul tău gravitațional. Așa că nu mai pot decât să scriu un ultim omagiu pentru o iubire imposibilă, care s-a destrămat pe nesimțite. Rămâi al meu, suflet frumos, dar lasă-mă să mai dansez în viață.
 
 
 
  P.S: Spuneam demult: Și dac-ar fi să te câștige alta, aș învață-o să te simtă, exact așa cum m-ai învățat tu pe mine, pas cu pas, să acționez. Și-acum că te câștiga alta, nu pot decât să îmi doresc să vă sincronizați pașii și să vorbiți prin pași de bază muți.