Durerea?

 Stateau asezati fata in fata. Taceau. Pareau impietriti de linistea apasatoare ce-i inconjura. Ii privea ochii verzi, ce pareau mai frumosi acum, dupa ce plansese. Trasaturile ei erau si mai fermecatoare acum, desi parea obosita. Era calma desi din cand in cand lacrimi mari i se scurgeau pe obrajii rosii dezvaluind imaginea unui copil maturizat prea repede care a cedat durerii si a iesit la iveala. Ea privea in gol. Nu putea sa-l priveasca in ochi. Un gand ii tremura pe buza de jos. Avea sa-i spuna multe.Dar tacea. Tacea pentru ca nu stia daca mai merita sa lupte.
        -De ce plangi?
     Intrebarea ramasese fara raspuns. Un nou val de lacrimi inundara ochii fetei. Nici ea nu stia. Plangea pentru ca acum, cand durerea era reala, nu mai stia ce sa faca. Isi imaginase de multe ori ca el va renunta la ea pentru alta, dar niciodata nu ar fi crezut ca doare asa de tare. Era pentru prima oara in acea dimineata cand il privea.
        -Ce ai de gand? incepu ea calm, cu o voce stearsa.
        -Nu inteleg. Ce vrei sa spui?
        -Ce ai de gand sa faci? Cu mine cum ramane?
        -.......
        - E chiar atat de usor sa renunti la mine? Eu nu insemn nimic? De ce taci? Spune ceva!
        -Nu stiu! Tu nu-ntelegi ca nu stiu?! Ce ai vrea sa iti spun?
     Tipa. El tipa. Era pentru prima data cand el tipa. Il privea in ochi uimita. Tristetea din ochii ei se transformase in frica. Amutise. El se uita insetat la ea. Isi daduse seama de ce facuse. Tipase la ea. Nici el nu intelegea de ce facuse asta. Tipase la ea, copilul cu ochii verzi. 
        -Te rog frumos, iarta-ma! Te iubesc! Intelegi?
        -Minti! 
     Nu mai rezista. Tipa si ea. Se ridica de pe scaunul pe ca-si petrecuse noaptea. Camasa lui lasa in ruma un miros de parfum puternic. Obisnuia sa-i poarte camasile. Parfumul il alesese chiar ea. Desi o vazuse de atatea ori imbracata cu camasile lui, acum parea mai frumoasa. Intra in graba in bucatarie si se opri in fata geamului. El, ramase acolo, impietrit pe scaunul lui. Acum era doar ea. Putea sa planga. Regreta ca s-a ridicat. Isi dorea sa nu fi tipat la el. Dar fara sa-si dea seama realiza ca niste brate puternice se incolacisera in jurul mijlocului ei. O strangea in brate. O stransoare ce o lipea de el. Respira greu.
        -Mhm!
     Bratele ce ii tineau corpul imobilizat, legat de al lui, slabisera stransoarea.
        -Iarta-ma! Te-am strans prea tare?
     Se intoarse cu fata. Acum, cand il privea in ochi descoperi o privire buimaca. Bratele lui continuau sa o tina aproape de el. Era cald si bine. Isi trecu mainile prin parul lui. Acum ii era bine. Toata tristetea si lacrimile se pierdusera. Ramasesera in camera in care doua scaunde stateau asezate fata in fata, in liniste. Cu o miscare tandra si usoara el ii saruta nasul, apoi fruntea.
        -Te iubesc! sopti el privind-o.
        -Minti! rosti ea zambind
     Pentru un moment uitase ca el avea de gand sa renunte. Acum era al ei. O strangea in brate sarutandu-i gatul. Era vulnerabila. 
        -Te iubesc! Intelegi? ii sopti iar.
     Nu stia ce sa mai creada. Incercase sa o inlocuiasca cu alta si acum o iubea? Era posibil?
    O ridica in brate de pe podeaua rece si o purta ca pe un fulg pana in dormitor. O aseza usor pe marginea patului. Isi lua scaunul si se aseza in fata ei luandu-i mainile intr-ale lui. Avea mainile reci ca-ntotdeauna. Imaginea fetei ravasite ce il privea cu ochii goi incepea sa-l distruga. Nu suporta sa o vada asa. Isi desprinse pentru un moment mana dreapta pentru a-i aseza parul ce-i intra in ochi. Zambi. Era atat de frumoasa. 
        -Te rog, nu mai plange!
     Ii sterse lacrimile, ii saruta fruntea calda si o privi in ochi. Durerea se citea din nou in ochii ei mari. Acum isi amintea ca el, cel care se arata atat de tandru, dorea sa o inlocuiasca. Nu intelegea de ce, dar era pregatita sa-i accepte decizia. Isi lasa capul in jos. Ii privea mainile ce le tineau strans pe ale ei. Nu intelegea cum de se formase acea legatura indestructibila intre ei. El se aseza in genunchi si ii ridica privirea. 
        -Ai incredere in mine? Uita-te la mine! Spune-mi!
        -Nu stiu! raspunse ia cu un ton ragusit.
        -Nu te inlocuiesc cu nimeni. A fost o gluma. Te iubesc atat de mult, copilas! Intelegi? Esti numai a mea si nu as renunta la tine pentru nimeni si nimic in lume!
        -Sunt .... A ta!
        -Vino aici!
     Se aseza usor langa ea si o stranse din nou in brate. Ochii ei obositi se inchisera. Nu mai rezista. Era in bratele lui, acolo unde se simtea cel mai bine. Ramase asa pentru un timp, neclintita. Se simti apoi ridicata in brate. Iubitul ei o insinse usor pe patul rece. Apoi simti cum el se aseaza usor langa ea. Iubitul ei.. Al ei..
Fara sa realizeze adormi. Ii simtea caldura, ii auzea ca prin vis bataile ritmice ale inimii. Era ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. 
     Se trezi dupa cateva ore. El era inca acolo. Nu plecase? De ce? O privea, dar parca privea prin ea. De fapt, asta facuse tot timpul. Isi privise frumoasa iubita ce se odihnea in liniste la pieptul lui. Era atat de liniste. Si parca toate lucrurile pe care si le spusesera se auzeau in departare. O iubea. O iubea cu toata fiinta si realiza asta doar acum. Dar cu durerea din ochii ei cum ramane?