În lumea noastră

E frig, e mult prea frig și gândurile mele au înghețat odată cu corpul ce tremură acum din toate încheieturile. Întuneric, negru și lumini pale, asta e tot ce mă înconjoară. Lângă mine, un pachet de țigări lăsat ostentativ de cei care m-au părăsit în întuneric cu mult timp înainte să încep să scriu, pare acum un fel de scut ce mi-ar putea vindeca înfrigurarea sufletului. Nu, nu am nevoie de așa ceva, am promis. Mă ridic brusc de pe banca rece, lăsând și pachetul și trecătorii în urmă și merg. Nu știu încotro, nu știu de ce, doar merg. Toată voința mea, toată răbdarea pe care am avut-o cu mine piere parcă, într-o secundă, și lacrimi calde îmi inundă ochii goi, ce privesc semnele luminate ale magazinelor pe lângă care trec. Nu plâng, nu suspin, nu scot niciun sunet pentru că eu nu mai simt, mi-e mult prea frig. Îmi aud gândurile ce vâjâie prin mintea mea, în alergarea lor continuă, dar parcă nici pe ele nu le mai înțeleg. Fluturi și vise și drumuri și tot, totul este acum cu mine și am senzația de "acasă" pe care plecasem hotărâtă să o găsesc, undeva în frigul nopții, pe o bancă, într-o stație. Mă lupt cu mine și încerc să îmi dovedesc că tristețea e inutilă acum și poate asta este cea mai grea luptă pe care am să o duc vreodată. Corpul meu înghețat se lovește de o persoană, care mă privește în ochi spunând ceva. Eu, trec mai departe, pentru că oricum nu înțeleg cuvintele acum. Îmi continui drumul, fără să mai privesc înapoi. Ajută-mă. Ești singurul antidot, care lipsește cu desăvârșire acum. Hai să ne-nchidem în lumea noastră, măcar pentru o zi. Așează-ți sufletul lângă al meu și lasă-le să se îmbrățișeze. Lasă distanța asta ce ne mai ține corpurile separate încă un pic să se cufunde în uitare și să comunicăm prin simțire. Doar ai răbdare. Să lăsăm tot în urmă și să ne închidem împreună. Să ne vindecăm rănile reciproc, cu mănuși chirurgicale  făcute din suspine și să ne continuăm apoi drumul, alături de toți cei care ne vor sta în cale de-a lungul lui. Spune-mi că nu mă lași acum, spune-mi că nu mă mai lași vreodată singură în întuneric. Spune-mi că inima ta va face mereu lumină lângă mine și căldura ta va fi suficientă pentru doi. Nu știu, nu pot, nu mai vreau. Ei toți sunt fericiți, noi de ce nu facem asta? Insistențele mele reprezintă mult prea mult, știu, dar mi-e frică și tu nu înțelegi. Lasă-mă să te țin și nu te-mpotrivi sentimentelor pe care le auzi. Te-aștept înapoi. Am mers mult, până când telefonul a început să cânte fragmentul de care deja mă plictisem, undeva în fundul genții. Ceva, mă chema acasă și tot ce îmi doream acum era să nu fiu nevoită să rămân într-o cameră goală, în care sentimentele multiple să iasă la suprafața, dar corpul meu începea să cedeze frigului și ceasul era târziu. Te-aștept acasă, la noi acasă. În lumea noastră în care o zi ar vindeca orice.